Crestinul fata in fata cu patimile sale

Crestinul fata in fata cu patimile sale Mareste imaginea.


Crestinul fata in fata cu patimile sale

Un oarecare nevoitor mare a zis: "Trebuie sa iti rabzi neajunsurile intocmai cum rabdam neajunsurile celorlalti, si sa facem pogoramant sufletului in neputintele si nedesavarsirile sale. Totodata, nu trebuie sa ne dedam nepasarii, ci trebuie sa ne ingrijim cu osardie a ne indrepta si desavarsi". "Nu te tulbura, nu cadea in nedumerire", a zis un oarecare Sfant Parinte, "atunci cand vezi in tine lucrarea vreunei patimi. Atunci cand se rascoala patima, nevoieste-te impotriva ei, straduieste-te sa o infranezi si dezradacinezi prin smerenie si rugaciune".

Tulburarea si nedumerirea care apar in om atunci cand se descopera in el lucrarea vreunei patimi e marturia faptului ca acel om nu s-a cunoscut pe sine.

Sa cercetam in lumina Cuvantului Dumnezeiesc cum trebuie sa ne purtam fata de patimile si neputintele noastre, ca sa ne facem o parere neratacita despre noi insine si, pe temeiul acesteia, sa ne carmuim in chip neratacit. Omul se zamisleste intru faradelegi, se naste in pacate (Ps. L, 6): prin urmare, patimile sau bolile cele din pacate ale sufletului si trupului sunt proprii firii noastre cazute.

Patimile sunt potrivnice firii noastre neprihanite, asa cum a fost zidita ea; patimile sunt potrivnice si firii innoite; ele sunt firesti pentru firea cazuta. Asijderea sunt firesti oricarei boli trupesti insusirile acestei boli; asijderea sunt firesti boala si moartea trupului nostru care a pierdut nemurirea si insusirile nemuririi. Inainte de cadere, nemurirea era proprie trupului nostru - boala si moartea erau nefiresti.

Patimile se mai numesc si pacatul, in intelesul larg al acestui cuvant. Atunci cand vorbeste de pacatul care traieste in om (Rom. VII, 14; XVII, 20), Apostolul intelege prin cuvantul "pacat" molipsirea de catre rau a intregii firi omenesti, intelege patimile. Aceasta stare se mai numeste, de asemenea, stare trupeasca (Rom VII u. VIII, 8) si moarte (Rom. VII, 24; VIII, 2).

Pana la rascumpararea neamului nostru de catre Mantuitorul, omul nu putea sa se impotriveasca patimilor, chiar daca ar fi vrut: acestea il trageau cu sila; ele domneau asupra lui impotriva voii sale. Prin mijlocirea Sfantului Botez, crestinul arunca de pe sine jugul patimilor; el primeste puterea si putinta de a se impotrivi patimilor, de a le calca in picioare - insa si omului rascumparat, omului innoit, asezat in raiul cel duhovnicesc care este Biserica, i s-a lasat libertate: dupa alegerea voii sale, el poate fie sa se impotriveasca patimilor si sa le biruie in Domnul, fie sa se supuna lor si sa le slujeasca. Asijderea si in raiul cel simtit a fost lasata la voia omului supunerea fata de porunca lui Dumnezeu sau neascultarea ei.

Fiecare impotrivire aratata fata de pretentiile patimii o slabeste; impotrivirea statornica o surpa. Fiecare cedare in fata patimii o intareste, iar cedarea statornica robeste patimii pe cel care se lasa tarat de ea.

Impotrivirea crestinului fata de patimi trebuie sa se intinda pana la rastignirea trupului cu patimile si poftele (Gal. V, 24); ea trebuie sa se intinda in luptatorii duhovnicesti alesi pana la varsarea sangelui: da sange si ia Duh. Numai cel ce a patimit cu trupul a incetat dinspre pacat (1 Pt. IV, 1). Asta inseamna: numai cel ce patimeste cu trupul in nevointe de voie sau de nevoie este in stare sa se impotriveasca imboldurilor pacatoase ale trupului, sa le sugrume si sa le inabuse in sine. Trupul odihnit si alintat prin rasfatul cel de multe feluri si prin facerea poftelor lui este locuinta a patimilor.

Dumnezeul-Om, Care a patimit si S-a rastignit pen-noi, cere de la ucenicii si urmatorii Sai ca ei sa urmeze patimirilor Lui, sa jertfeasca toate cele vremelnice pentru cele vesnice, cele stricacioase pentru cele netricacioase, sa fie ucenici si urmatori ai Dumnezeului-Om prin insasi viata lor.

Nevointa este neaparat trebuitoare pentru crestin -insa nu nevointa il slobozeste pe om din stapanirea patimilor: il slobozeste pe el dreapta Celui Preainalt, il slobozeste pe el harul Sfantului Duh.

Prin infranarea si omorarea trupului, prin ostenelile cucerniciei intru pazirea cu osardie a poruncilor evanghelice: astfel capata crestinul smerenia cea adevarata. Smerenia cea adevarata sta in deplina lepadare de sine, in deplina incredintare in voia lui Dumnezeu, in necontenita Lui slujire. O astfel de smerenie atrage in suflet harul Dumnezeiesc. Acesta, adumbrind sufletul, ii da simtirea duhovniceasca - si patimile, aceste simtiri si imbolduri trupesti si pacatoase, raman nelucratoare.

Lucrarea patimilor, care desfata pe omul trupesc, este apasatoare, chinuitoare pentru omul duhovnicesc - starneste in el cel mai puternic dezgust. La cea mai mica ivire sau starnire a patimii, el fuge de aceasta ca de o fiara cumplita, rapitoare, ca de un ucigas, fuge sub acoperamantul rugaciunii, sub acoperamantul invataturii evanghelice, sub acoperamantul lui Dumnezeu.

Sufletul nelucrat prin poruncile evanghelice si trupul nelucrat prin ostenelile cucerniciei nu sunt in stare a fi templu al harului Dumnezeiesc, templu al Sfantului Duh.

Esenta nevointei sta in plinirea poruncilor. Cel care nu isi infraneaza trupul prin osteneli, postiri, privegheri, stari in picioare la rugaciune, si ca atare lasa cugetare trupeasca sa domneasca in el, care hraneste si sprijina in sine patimile, nu va putea sa devina plinitor al poruncilor.

Chiar si pe sfintii lui Dumnezeu doar moartea ii slobozeste pe deplin de inraurirea pacatului asupra lor.

Patimile sunt fara de rusine: pot sa ridice capul chiar si in cel ce zace pe patul mortii. Nici pe patul mortii nu avem voie sa incetam a lua aminte la noi insine. Potrivit inteleptei randuieli a Proniei Dumnezeiesti, raul ajuta binelui cu un tel care nu e bun, a spus aceasta Preacuviosul Macarie cel Mare.

Piatra de moara aspra si grea zdrobeste boabele de grau prefacandu-le in faina, dand graului putinta de a se coace din el paine. Lupta grea cu patimile zdrobeste inima omului, pleaca duhul lui trufas, il face sa marturiseasca starea sa de cadere, dezvaluindu-i prin cercare starea aceasta - il face sa marturiseasca faptul ca are trebuinta neaparata de rascumparare, ii nimiceste nadejdea in sine, il face sa isi stramute intreaga nadejde in Rascumparatorul.

Trebuie sa credem ca in pacatul stramosesc se cuprinde samanta tuturor patimilor, ca ne nastem cu aplecare catre toate felurile pacatului - si ca atare nu trebuie sa ne miram cand una dintre patimi inalta capul si se face simtita, de parca s-ar intampla vreun lucru neobisnuit si ciudat.

Potrivit cu insusirile sufletului si trupului, potrivit cu inraurirea imprejurarilor, intr-un om lucreaza si infloreste cu deosebita putere o patima, intr-altul- alta; in cineva se poate vedea o deosebita inclinare spre iubirea de argint, in altcineva - aplecare spre imbuibare; unul se lasa tras de pofta trupeasca, altul - de setea cinstirilor desarte. Cel ce nu are aplecare spre o anume patima nu trebuie sa creada ca nu este in el acea patima, nu s-a ivit prilejul ca ea sa iasa la iveala.

Trebuie sa fim gata mereu a ne impotrivi tuturor pa-timilor. Cu precadere trebuie sa priveghem impotriva patimii care precumpaneste, care apare mai des ca celelalte patimi, care ne tulbura cel mai mult.

Este o deosebire cat se poate de mare intre patimite proprii firii cazute si patimile pe care fiecare om si le insuseste de buna voie. Puterea celor din urma este neasemuit mai insemnata decat a celor dintai: insa pocainta, ca doctorie atotputernica, data de Doctorul Cel Atotputernic - Dumnezeu, il vindeca pe omul care vrea sa intrebuinteze legiuit aceasta doctorie, il vindeca pe cat se poate de multumitor de toate bolile pacatelor.

Unele patimi slujesc drept temei si pricina altora; de felul acesta sunt: imbuibarea, rasfatul, imprastierea, luxul, iubirea de argint, iubirea de slava, necredinta. Urmarile lor sunt: patima dulcetii, intristarea, mania, pomenirea raului, pizma, trufia, uitarea lui Dumnezeu, parasirea faptelor bune.

In nevointa duhovniceasca trebuie sa ne inarmam in primul rand impotriva patimilor incepatoare: urmarile lor vor pieri de la sine. Cel ce s-a lepadat de placerile trupesti, de slava omeneasca, de iubirea de agonisita, de viata imprastiata, nu va cadea prada maniei si intristarii, nu-l vor sminti nici trufia, nici pizma; el va umbla fara impiedicare in calea poruncilor lui Dumnezeu catre mantuire, catre cuprinzatoarea cunostinta de Dumnezeu, la care pot ajunge doar cei curati cu inima.

Capetenia tuturor patimilor e necredinta. Ea deschide intrare in suflet si iubirii de argint, si iubirii de slava, si poftelor spurcate, si maniei, si intristarii, si plinirii relelor, care e deznadejdea.

Capetenia si usa tuturor adevaratelor fapte bune crestinesti e credinta. Patimile viaza in chip tainic in oamenii care duc viata imprastiata, fara trezvie; in cea mai mare parte ele sunt satisfacute de catre ei, in cea mai mare parte nu sunt bagate in seama de catre ei, in cea mai mare parte sunt dezvinovatite - adeseori sunt socotite virtuti din cele mai curate si mai inalte.

Doar crestinul adevarat, care ia aminte la sine in chip statornic, care cugeta intru legea Domnului ziua si noaptea, care se straduieste sa plineasca cu toata ravna Poruncile evanghelice, isi poate vedea patimile. Cu cat se curateste si sporeste mai mult, cu atat se descopera mai mult patimile inaintea lui. In cele din urma inaintea ochilor mintii vindecate de Evanghelie se descopera prapastia cumplita a caderii omenesti. Crestinul vede in sine caderea omenirii, fiindca vede patimile sale. Patimile sunt semnul bolii aducatoare de moarte a pacatului, de care este molipsita intreaga omenire.

La ce il aduce pe crestin vederea patimilor sale a caderilor sale ? Il aduce la plansul pentru sine - plans amar si nemangaiat. Nici o bucurie pamanteasca nu poate sa opreasca, sa curme acest plans. Numai harul Dumnezeiesc il curma cateodata, dand inimii plangatoare si sfasiate nadejdea mantuirii, alinarea duhovniceasca si desfatarea cereasca ce izvorasc din pacea lui Hristos.

La ce il aduce pe crestin lucrarea ce se descopera in el a patimilor ? Ea il scoala la lupta crancena impotriva acestora. Nevoitorul lui Hristos isi inteteste rugaciunile, postirea, privegherile; plecarile genunchilor si, aratand in chip intelegator necazurile sale lui Dumnezeu, se roaga cu negraita strapungere si durere a inimii sa fie miluit. Iar eu, graieste Dumnezeiescul David, cand ma necajeau aceia, m-am imbracat cu sac si am smerit cu post sufletul meu, si rugaciunea mea in sanul meu se va intoarce. Plangand si tanguindu-ma, asa m-am smerit (Ps. XXXIV, 12-l3).

Prin ce se descopera patimile ? Prin ganduri, prin inchipuiri si simtiri pacatoase. Gandurile si inchipuirile se arata mintii fara de veste, uneori se furiseaza spre ea hoteste; in chip asemanator rasar si simtirile din inima si trup.

Gandurile, inchipuirile si simtirile pacatoase il trag pe om la savarsirea pacatului cu fapta sau, cel putin, la indulcirea cu ganduri, inchipuiri si simtiri pa catoase, la robirea de catre ele, la savarsirea pacatului cu inchipuirea si cu simtirea.

Nevoitorul lui Hristos trebuie sa lepede nu numai savarsirea pacatului cu fapta, ci si savarsirea lui cu in-chipuirea si cu simtirea. Orice patima prinde putere in urma indulcirii de ea, a implinirii pretentiilor si cererilor ei nelegiuite prin miscarile tainice ale sufletului. Patima implinita cu fapta ori sadita in suflet prin invoire la ea si hranire a ei primeste stapanire asupra omului. Este nevoie de mult timp, de ne vointa pana la sange, de o deosebita mila a lui Dumnezeu, de un deosebit ajutor al Lui, pentru a arunca jugul patimii primite de buna voie, ce a primit stapanire asupra omului fie in urma caderii omului in pacat de moarte, fie in urma indulcirii nelegiuite, de buna voie, cu pacatul in camara cea de taina.a inimii sfintite lui Hristos.

Nu este cu putinta ca patimile ce traiesc in om sa nu se descopere in gandurile, cuvintele si faptele lui. Aceste manifestari ale patimilor, atunci cand sunt insotite de oarecare incuviintare din partea omului, sunt numite si socotite "caderi" in alergarea adevaratei nevointe crestine, ce nazuieste spre desavarsire. Ele se vindeca prin pocainta neintarziata.

Aceste caderi sunt o insusire nedespartita a invechirii vechiului Adam - a firii omenesti cazute si bolnave de pacat. Mai ales nevoitorul incepator nu poate sa nu se lase atras de gandurile, inchipuirile si simtirile pacatoase; el nu poate sa nu pacatuiasca prin ganduri, inchipuiri si simtiri pacatoase; el nu poate sa nu pacatuiasca cu cuvantul si chiar cu fapta. Aceste pacate se vindeca prin pocainta neintarziata.

Nu vorbim aici despre caderile in pacate de moarte si despre viata dusa de buna voie in pacat, care e toata o caderea: vorbim aici despre caderile usoare din neputinta, numite pacate ce se iarta, de care nici dreptii nu erau pe de-a-ntregul liberi.

Da marturie Scriptura: De sapte ori va cadea dreptul, si se va scula prin pocainta (Pilde XXIV, 16). Pe masura ce omul se curateste prin pocainta caderile se imputineaza, dar totodata devin mai subtiri (subtile), mai anevoie bagate de seama, amagesc si inseala cateodata barbati plini de harul dumnezeiesc (1 Paralip. XXI, 1). Aceste caderi feresc de trufie, slujesc drept pricina pentru smerire, tin omul pe pajistea mantuitoare a pocaintei.

Privindu-ne pe noi insine in oglinda acestei cunostinte de sine, trebuie sa ne pastram pacea sufleteasca, sa nu ne tulburam si sa nu ne trandavim nicidecum, sa nu cadem in nedumerire atunci cand se descopera in noi lucrarea patimilor. Uneori lucrarea aceasta este slaba alteori foarte puternica. Sa ne impotrivim patimilor cu vitejie.

Pana in sicriu ele nu vor inceta sa se scoale si sa navaleasca asupra noastra ! Sa ne pregatim, deci, a le sta impotriva toata viata, avand nestirbita incredintare ca nu putem birui in chip statornic patimile, ca din fireasca necesitate trebuie sa fim supusi unor infrangeri nedorite, ca insesi aceste infrangeri ajuta sporirii noastre atunci cand sprijina si intaresc pocainta si smerenia care se naste din aceasta.

Sa nu ne incredem in biruintele noastre asupra patimilor, sa nu ne extaziem de aceste biruinte. Patimile, asemenea dracilor care se folosesc de ele, sunt viclene: ele se prefac biruite ca sa ne semetim si ca in urma acestei semetiri a noastre sa ne biruie ele in chip mai lesnicios si mai hotarator.

Sa ne pregatim a privi biruintele si infrangerile noastre in acelasi fel: cu barbatie, cu sange rece, fara patima.

Te-ai lasat tras de inchipuiri pacatoase, te-ai indulcit de ganduri pacatoase, ai rostit vreun cuvant desert, nechibzuit, ai mancat mult sau ai facut vreun alt lucru de acest fel: sa nu te tulburi, sa nu te imputinezi cu sufletul, sa nu adaugi la vatamare alta vatamare. Poca-ieste-te fara intarziere inaintea Cunoscatorului inimilor - Dumnezeu, straduieste-te sa te indrepti si sa te desavarsesti, incredinteaza-te ca ai neaparata nevoie sa iei aminte la tine insuti cu cea mai mare strictete si, pas-trandu-ti linistea sufleteasca, continua cu neclintire si staruinta calea ta cea duhovniceasca.

Mantuirea noastra e Dumnezeul nostru, nu faptele noastre. Prin faptele credintei, adica prin plinirea poruncilor evanghelice, dovedim adevarul credintei noastre si credinciosia noastra fata de Dumnezeu.

Nu lua aminte la gandurile smereniei mincinoase care, imediat ce te-ai lasat amagit si ai cazut, iti soptesc ca L-ai maniat fara putinta de intoarcere pe Dumnezeul tau, ca Dumnezeu si-a intors fata Sa de la tine, te-a parasit, te-a uitat. Sa cunosti de unde vin aceste ganduri dupa roadele lor, si acestea sunt: trandavirea, slabirea in nevointa duhovniceasca, adeseori si parasirea ei pentru totdeauna sau pentru o vreme indelungata.

Daca oamenii pot sa inteleaga ca fiecarui nevoitor, in lunga si multostenicioasa alergare a nevointei duhovnicesti, ii stau inainte, negresit, atat biruinte cat si infrangeri, ca nu e cu putinta ca marginirea, neputinta, pacatosenia noastra sa nu se iasa la iveala, cu atat mai mult cunoaste acest lucru Ziditorul nostru si Cel Ce a randuit nevointa - Dumnezeu. El cauta cu milostivire la poticnirile nevoitorului Sau, si statornicia si credinciosia lui cea intru indelunga rabdare ii pregateste cununa dreptatii, biruintei, slavei.

Dorita este curatia sufletului si trupului! Prin ea il putem vedea pe Dumnezeu (Mt. V, 8). Aceasta curatie se dobandeste prin nevointa statornica, de multi ani, impotriva necuratiei. Pentru a purcede la nevointa impotriva necuratiei avem neaparata trebuinta ca ea sa se descopere privirilor mintii. Ea se descopera prin ganduri, inchipuiri, simtiri trupesti. Cel ce niciodata nu s-a luptat impotriva necuratiei, care nu o cunoaste, care se socoate curat, se afla in cea mai primejdioasa amagire de sine, poate cadea fara sa se astepte in prapastia pacatelor de moarte: necuratia este o insusire nedespartita a firii cazute, iar curatia este dar al harului Dumnezeiesc, atras prin osteneala neratacita a omului de a se curati.

Este cea mai mare deosebire intre a pacatui dinadins, din dragoste de pacat, si a pacatui din neputinta, avand dorinta de a bineplacea lui Dumnezeu. Este cea mai mare deosebire intre a duce viata pacatoasa in-destulandu-ti toate poftele, toate patimile, si a te poticni din pricina neputintei, a marginirii, a molipsirii de boala pacatului, mergand pe calea lui Dumnezeu.

Este primejdioasa despatimirea mai inainte de vre me ! Este primejdioasa primirea mai inainte de vreme desfatarii harului dumnezeiesc. Darurile suprafiresti pot sa il piarda pe nevoitorul care n-a cunoscut neputinta sa prin caderi, nu are experienta de viata, nu este incercat in lupta cu gandurile pacatoase, n-a facut cunostinta amanuntita cu viclenia si rautatea demonilor cu nestatornicia firii omenesti. Omul e liber sa aleaga intre bine si rau; chiar daca ar fi vas al harului dumnezeiesc, el poate sa intrebuinteze in chip rau insusi acest har. Din pricina ca-l are, el poate sa se trufeasca asupra aproapelui; din pricina ca-l are, el poate sa ajunga supus nadajduirii in sine. Nadajduirii in sine ii urmeaza de obicei nepasarea, slabirea in nevointa, parasirea ei. In urma nepasarii se ridica fara veste, cu incrancenare, dorintele trupesti in sufletul si trupul celor sfintiti, ii tarasc asemenea unui rau furtunos, ii arunca in prapastia caderilor in curvie, adeseori chiar in moarte sufleteasca.

Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si intru cunostinta adevarului sa vina (1 Tim. II, 1), a ingaduit ca slujitorii Sai, iubitii Sai, sa duca in toata vremea pribegiei lor pamantesti razboi cu necazurile dinafara si dinlauntru. Lupta cu patimile si suferintele ce odraslesc din aceasta lupta sunt neasemuit mai grele decat toate ispitirile dinafara. Chinul si nevointa la care se ridica crestinul prin razboiul launtric, nevazut, ajung prin insemnatatea lor la inaltimea nevointei mucenicesti. "Da sange si primeste Duh vom repeta aceasta spusa a Parintilor, care au facut cunostinta prin experienta cu aceasta lupta. Jugul acestei nevointe il poarta doar plinitorii osardnici ai poruncilor Evangheliei, numai adevaratii slujitori ai lui Hristos. "Plinirea poruncilor il invata pe om neputinta lui a zis Preacuviosul Simeon. Pe cunoasterea si recu -noasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea mantuirii.

Ciudat mers al lucrurilor pentru o privire superficiala ! "Plinirea poruncilor il invata pe om neputinta lui": insa acestea sunt cuvinte ale experientei. Numai cand plineste cu osardie poruncile lui Hristos poate omul sa vada multimea patimilor sale; numai cand plineste cu osardie poruncile lui Hristos poate omul sa se incredinteze de neputinta desavarsita a vechiului Adam in privinta lucrarii noi, de indreptatirea hotararii rostite de legea duhovniceasca, care spune ca aceasta lege poate fi implinita numai prin indurarile lui Hristos.

In dreapta cea atotputernica a Proniei este insusi pacatul care traieste inlauntrul omului, ce ii cuprinde toata fiinta, ce ii cuprinde toate madularele sufletului si trupului, care ajuta sporirii lui, daca acest om e un crestin adevarat.

Saracia cu duhul, recunoasterea caderii proprii, recunoasterea nevoii neaparate de Rascumparatorul, nazuinta cu intreaga fiinta spre marturisirea Celui Ce ne-a rascumparat pe noi, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sunt roadele luptei cu patimile. Aceste roade sunt chezasia fericirii vesnice.

Saracia cu duhul, starea de cadere a omenirii, marturisirea vie a Rascumparatorului nu sunt cunoscute de fiul veacului acestuia. Acesta lucreaza patimilor, vede in sine belsug de vrednicie, vede virtuti - si fie ca nu asteapta nimic in cer, negandindu-se niciodata la acesta, fie ca asteapta acolo o rasplata ce crede el ca i se datoreaza - o asteapta din pricina adancii necunoasteri a singurei virtuti care e rasplatita in cer. Aceasta virtute este crestinismul.

Robul lui Dumnezeu, plinind poruncile evanghelice descopera in sine din ce in ce mai mult patimile, si in vreme ce harul Sfantului Duh naste in el stari duhovnicesti fericite - saracia cu duhul, plansul, blandetea, milostivirea, intreaga intelepciune - el se socoate pe sine pacatosul pacatosilor, om care n-a facut nici un bun, vinovat de pacate nenumarate, vrednic de chinurile vesnice in gheena focului pentru calcarea neincetata a poruncilor lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti, vazand in sine rodul duhovnicesc ce odrasleste din lupta cu patimile, nu doreau incetarea acestei lupte; ei doreau sa rabde in ea cu vitejie, cu marime de suflet. Fericitii! Ei nu cautau alta desavarsire decat desavarsita smerenie; ei nu cautau sa afle nadej dea mantuirii in vreunul din lucrurile lor, ci cautau s-o afle in Hristos. Acolo unde nu este smerenie, acolo nu sunt nici virtuti crestine - iar acolo unde este adevarata smerenie, acolo sunt virtutile in toata plinatatea lor acolo e Hristos; acolo patimile si cel ce se foloseste de ele, vrajmasul diavol nimic nu va spori asupra slujitorului lui Hristos, si fiul nelegiuirii, pacatul, nu va adauga a-i face lui rau (Ps. LXVIII, 22).

Sa mergem pe urmele Parintilor - si vom ajunge la limanul vesniciei celei fericite. Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3128

Voteaza:

Crestinul fata in fata cu patimile sale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE