Cuvant despre constiinta si ascultare

Cuvant despre constiinta si ascultare Mareste imaginea.

Atunci când omul păzeşte ascultarea desăvârşită faţă de conştiinţa sa şi face tot ce-i spune ea, încetează să-l mai mustre. Şi aceasta nu pentru că ar fi slăbit glasul ei, ci fiindcă pentru ascultarea cea bună conştiinţa nu are ce să mustre.

Apostolul Ioan spune: „Atunci când conştiinţa omului nu-l mustră, îndrăznire are către Dumnezeu".

Este cu neputinţă ca în calea sa omul să nu se împiedice de ceva. Căci pe de o parte diavolul, pe de altă parte trupul, pe de alta lumea ridică mereu piedici în calea sa, iar omul se împiedică din pricina neatenţiei sale. De aceea atunci când cade, să se ridice îndată şi să ceară iertare. Atunci când omul se va pocăi pe măsură, conştiinţa, care mai înainte îl mustra, încetează să-l mai mustre.

Trebuie să ne păzim conştiinţa noastră dinspre trei părţi: dinspre Dumnezeu, dinspre aproapele şi dinspre lucruri.

Omul îşi păzeşte conştiinţa sa atunci când fuge de păcatul cel felurit. Dinspre aproapele, atunci când nu-l întristează, nu-l judecă, nu-l cleveteşte, nu-l sminteşte, nu-l împinge la rău. Dinspre lucruri atunci când din neatenţie, nepăsare sau lipsă de conştiinţă, nu se face pricină de distrugere sau stricare a vreunui lucru.

Sfântul Teodor Studitul ne spune multe despre aceasta lipsă de conştiinţă. Atunci când vezi un lucru că arde, că se distruge şi nu-l ridici sau nu-l păzeşti, aceasta este lipsă de conştiinţă. Când poţi să lucrezi, iar tu hoinăreşti Pe ici-colo, şi aceasta este lipsă de conştiinţă. Când laşi mâncarea să se acrească şi o arunci, aceasta este lipsă de conştiinţă, fiindcă trebuia să fi avut grijă să o fi pus la masă înainte de a se acri.

Prin urmare, în orice chip ar greşi omul faţă de lucrurile materiale, este lipsă de conştiinţă. Şi tot lipsă de conştiinţă este când cineva jigneşte în orice chip pe Dumnezeu.

Cea mai mare bogăţie este să se străduiască omul să-şi păstreze conştiinţa neîmpovărată. Iar când va simţi că ceva l-a rănit, să îndrepte îndată acel lucru şi astfel va veni din nou la starea de mai înainte.

De câte ori nu ne-a mustrat conştiinţa? Cu cât omul ia aminte mai mult la conştiinţa sa şi cu cât se îngrijeşte mai mult de ea, cu atât îl va povăţui cu mai multă subţirime. Şi cu cât mai multă subţirime îl povăţuieşte şi îl mustră, cu atât urcă spre o mai mare curăţie.

Există şi o conştiinţă numită vicleană, care vine de multe ori sub chipul celei bune, dar în esenţă ea este vicleană, pervertită, o conştiinţă potrivnică lui Dumnezeu.

Conştiinţa cea vicleană este acel glas care învaţă cele potrivnice, mai ales cele înşelătoare şi pervertite.

Conştiinţa cea bună are ca început şi temelie smerita cugetare si ascultarea. Iar conştiinţa cea vicleană are ca început mândria şi neascultarea.

Când cineva nu se lasă convins de către stareţ, ci i se împotriveşte, când unele i se spun şi altele spune el, când nu ascultă, atunci are ceea ce se numeşte încredere de sine, iar aceasta este conştiinţa cea vicleană.

Smerita cugetare naşte conştiinţa cea bună. Pentru a putea cineva să înveţe care este conştiinţa cea bună -căci de multe ori se amestecă cele două şi atunci se întreabă: aceasta este conştiinţă vicleană sau bună? Acest gând să-l cred sau celălalt? - este nevoie să aibă smerenie, dar mai ales să intre sub povătuirea altuia, a unuia mai mare, a unui întâistătător a unui duhovnic şi să facă ascultare în tot ce-i va spune. Atunci, încet-încet, va începe să desluşească care gând este rău şi care bun, care este „culoarea" conştiinţei celei bune şi care a celei rele. Astfel, pe de o parte se izbăveşte de căderi cu învăţătura şi povătuirea duhovnicului, iar pe de alta învaţă, odată cu trecerea timpului, care este nuanţa, chipul celor două conştiinţe şi devine un om desăvârşit.

Cei care s-au vătămat sunt cei care sunt în afara ascultării, deoarece omul este strâmtorat de cele două conştiinţe, dintre care una vrea să-l mântuiască, iar cealaltă să-l distrugă, neştiind de multe ori pe care s-o aleagă. Cel care este în ascultare scapă de această primejdie şi astfel, încet-încet, devine experimentat, ştiind să deosebească cele două conştiinţe.

Awa Pimen avea două gânduri şi a mers la un duhovnic sale spună. Acela însă era foarte departe şi de aceea a plecat de dimineaţă şi a ajuns seara. A uitat însă un gând şi a spus doar unul. Când s-a întors, de îndată ce a pus cheia în uşă, şi-a amintit de cel de-al doilea gând. Atunci a lăsat uşa încuiată şi s-a întors pentru a spune şi celălalt gând.

Când duhovnicul a văzut osteneala şi acrivia lui, a spus: „Pimen, Pimen, Păstor al îngerilor. Virtutea ta va purta numele tău în tot pământul".

Pentru a putea cineva să devină experimentat, astfel încât să poată deosebi glasul conştiinţei celei bune de cel al celei rele, trebuie să treacă prin ascultare. Dacă omul nu trece prin ascultare, este întristător. Se poate să aibă harisme, să aibă suflet bun, să facă diferite fapte bune, dar îl vei vedea şchiopătând întotdeauna în privinţa discernământului şi a smeritei cugetări. Ceea ce dăruieşte supunerea prin mijlocirea smeritei cugetări este, mai întâi de toate, discernământul. Adică ascultarea îl căleşte pe om si-i dăruieşte smerenia si discernământul.

„Intreabă pe tatăl tău şi îţi va spune ţie". Aceasta o vedem împlinindu-se de cei care merg pe calea cea patristică a Sfinţilor. Citim în Pateric că Zaharia a avut o vedenie, dar tatăl său nu a putut să-i spună dacă era de la Dumnezeu sau de la demoni. Atunci a mers la un stareţ ce avea darul discernământului, iar acesta i-a spus: „De la Dumnezeu a fost vedenia, dar mergi şi te supune tatălui tău!"

Câte nu ne-au lăsat Părinţii pentru învăţătura noastră! Calea cea mai bună, cea mai corectă, cea mai sigură, cea mai lipsită de răspundere, este cea a ascultării. „Cel care face ascultare, spune Awa Palamon, a împlinit toate poruncile lui Hristos".

„Cel ce se supune a ales calea cea mai bună", spune Avva Moise. „Alergaţi, fiilor, spune el, acolo unde este ascultare. Căci acolo este şi bucuria, pacea, iubirea de fraţi, unirea, trezvia, mângâierea, cununile, răsplata". Insă când voim să punem înainte voia noastră, deşi suntem sub ascultare, atunci calea ne devine grea, aspră, primejdioasă. Când cineva face ascultare se găseşte în dragoste, în silirea de sine, în iubirea de fraţi; unul ca acesta primeşte cununi, sfinţire, mântuire.

Voia proprie este o mare îngrădire, o mare piedică; este zid între suflet şi Dumnezeu. Precum peretele când se află înaintea noastră împiedică razele de soare, iar locul are umezeală, nu rodeşte, tot astfel se petrece şi cu zidul voii proprii. Când va sta înaintea sufletului, acesta se va întuneca şi va rămâne neroditor.

Hristos este Soarele Dreptăţii. Când sufletul nu are vreun obstacol înaintea sa, vin razele lui Hristos şi-l lumineaza, iar omul rodeşte şi se sfinţeşte.

Numai cel care a cunoscut roadă ascultării poate vorbi despre ea. Aceasta este calea cea binecuvântată, în care omul leapădă, mai ales, demonul cel rău al egoismului şi al mândriei, care aduce toate relele, şi dobândeşte smerita cugetare şi lipsa de grijă.

In Pateric citim despre doi fraţi care hotărâseră să devină monahi şi au fugit din lume. Unul dintre ei a mers în viaţa de obşte, iar celălalt a mers în pustie.

După doi-trei ani pustnicul a spus: „Să merg să-l văd pe fratele meu, care se află în viaţa de obşte, unde sunt atâtea griji şi necazuri. Cine ştie ce-o fi făcând în atâta tulburare!" Era convins că el, fiindcă trăia în pustie, a ajuns la măsuri înalte. S-a dus, aşadar, la acea mănăstire şi, pricinuind că trebuie să-l vadă pe fratele său, a spus egumenului:

- Avva, aş vrea să-l văd puţin pe fratele meu. Fratele a venit, iar egumenul, care era om sfânt, le-a dat binecuvântare să se îndepărteze puţin şi să discute.

După ce s-au îndepărtat de mănăstire, au văzut un mort pe cale, ce era aproape gol. Atunci pustnicul a spus:

- Ce păcat că nu avem vreo haină să-l acoperim pe acest om!

Insă cel ce se afla în ascultare a spus în simplitatea sa:

- Nu-i mai bine să facem rugăciune ca să învieze?

- Să facem! a spus pustnicul.

Au făcut rugăciune amândoi şi a înviat mortul. Ucenicul nu a dat importanţă la minune, ci cugeta întru sine că pentru rugăciunile stareţului său s-a săvârşit minunea.

Pustnicul însă spunea că minunea s-a făcut pentru virtutea sa; pentru asceza, postirea, privegherea, reaua sa pătimire, culcarea pe jos şi pentru celelalte izbânzi ale sale.
Când s-au întors la mănăstire egumenul a spus pustnicului, mai înainte ca cei doi să vorbească:

- Să nu crezi, frate, că pentru rugăciunea ta a înviat Dumnezeu mortul. Nu, ci pentru ascultarea fratelui tău.

Când a văzut pustnicul că egumenul a citit gândurile sale, pentru că era un bărbat sfânt şi avea harisma prorociei, a cunoscut că se află în înşelare si că fratele său, cel care, chipurile, se afla în griji şi tulburări, era mai presus decât el.

Gândiţi-vă la îndrăznirea cu care cel ce se afla întru supunere a spus „Să facem rugăciune ca să învieze"! Uitaţi-vă la simplitatea, nerăutatea şi la credinţa lui! Pustnicul socotea acest lucru cu neputinţă, pe când celălalt îl socotea firesc, căci credea în rugăciunea stareţului său. Ce nevoinţă va fi făcut ca să ajungă la această smerită cugetare! Cât de mult se va fi zdrobit egoismul şi mândria lui în viata de obşte! Căci care om ce vine din lume nu are egoism şi mândrie? Câţi monahi care au trăit în ascultare nu s-au sfinţit si au izvorât mir?

In Sfântul Munte, la Schitul Sfintei Ana, vieţuia un călugăr care căra saci cu grâu de jos, de la port. Multă osteneală şi sudoare! Odată s-a întrebat în sinea sa: „Oare, avem răsplată pentru atâtea osteneli şi sudori ce le vărsăm, făcând ascultare de stareţii noştri?". Şi pe când cugeta acestea, s-a aşezat ca să se odihnească. Atunci l-a furat puţin somnul. Şi între somn şi veghe a văzut-o pe Maica Domnului înaintea lui, care i-a spus: „Nu te mâhni, fiule! Aceste sudori pe care le verşi întru ascultare, cărând alimente, sunt socotite înaintea Fiului meu ca sângele cel mucenicesc". Atunci fratele şi-a venit întru sine şi îndată acele gânduri de întristare i-au fugit. Iar părinţii din schit au scris aceasta pe un zid aflat acolo, pentru ca toţi cei ce vor trece pe acolo să o poată citi.

Lângă Biserica Schitului se află o chilie ce se numeşte „a patriarhului". în ea a pustnicit un Patriarh, pe nume Chiril. Acesta a părăsit tronul patriarhal şi a venit aici să se facă monah. Părinţii cărau lucrurile cu spatele, însă văzându-l pe patriarh ostenindu-se, i-au spus:

Sunteţi bătrân, preasfinţite, şi neînvăţat cu munca, de aceea să vă luăm un măgăruş, ca să căraţi alimentele.

Şi astfel părinţii i-au luat un măgăruş, cu care patriarhul urca şi cobora.

Intr-o zi, pe când patriarhul urca cu măgăruşul şi ceilalţi părinţi cărau alimentele cu spatele, aceştia s-au oprit puţin ca să se odihnească. Deodată patriarhul, fiind între somn şi veghe, a văzut pe Maica Domnului împreună cu Sfinţi îngeri. Maica Domnului avea un vas din care îi adăpa pe părinţii ce cărau lucrurile cu spatele, iar îngerii aveau ştergare cu care le ştergeau sudoarea.

Apoi, văzând uimit cum ştergeau şi sudoarea măgăruşului, i-a rugat, zicându-le:

- Ştergeţi-mă şi pe mine, vă rog!

- Părinte, i-a răspuns Maica Domnului, tu nu ai sudoare, îl vom şterge pe numai măgăruş, care a asudat.

Atunci s-a deşteptat şi şi-a venit întru sine.

- Luaţi măgăruşul, a spus el părinţilor, fiindcă mă păgubesc mult. Maica Domnului şi îngerii au şters măgăruşul, iar pe mine, nu.

De atunci îşi căra lucrurile singur, cu spatele.

Câte întâmplări asemănătoare nu s-au petrecut în viaţa părinţilor! Acum rareori mai întâlneşti, s-au pierdut toate.

Să luăm aminte, aşadar, la conştiinţa noastră. Să dobândim conştiinţa cea bună prin ascultare, umilinţă, mărturisire şi smerită cugetare. Să fugim de voia proprie, care naşte încrederea de sine, conştiinţa cea vicleană.

Arhim. Efrem Filotheitul

Povete parintesti, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Povete parintesti"


 

16 Noiembrie 2016

Vizualizari: 811

Voteaza:

Cuvant despre constiinta si ascultare 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE