Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Sfantul Cosma Etolianul a prezis ca va veni un timp in care omul va trebui sa calatoreasca vreme de cateva zile, spre a putea intalni un alt om, pe care sa-l poata imbratisa ca pe un frate. Traim intr-o vreme in care acest lucru deja se intampla. Omul contemporan, in singuratatea lui, experiaza stari patologice grele: angoasa, anxietate si suferinte interioare. El este turnentat si, la randul lui, ii turmenteaza pe ceilalti.

Partea intai:

Comuniunea din desert si singuratatea din orase

Partea a doua

Dumnezeiasca singuratate a omului aflat in comuniune cu Dumnezeu

Omul aflat in comuniune cu Dumnezeu cunoaste cum sa isi faca vocea mai auzita si cum sa se bucure aflandu-se pe locul al doilea, neravnind niciodata locul cel dintai. Acesta stie cum sa fie prieten pana si cu cei straini si cum sa se multumeasca si cu putin. El stie cum sa se pocaiasca in lacrimi pentru cei rataciti. El face aceasta fara sa se planga si fara nici o greutate, chiar si atunci cand el este parasit de rude, de prieteni si de apropiati.

Departe de multimile zgomotoase si de confuzia lumii publice, in intimitatea camerei tale, in chilia ta, alege liber si fara intoarcere. La prima vedere, acest lucru poate sa nasca gandul ca, facand aceasta, tu nu oferi nimic celorlalti si ca esti concentrat numai pe tine insuti, iar mai ales atunci cand ceilalti spun ca au nevoie de tine, ca sufera de singuratatea cea grea (rea).

Aceasta singuratate, pe care tu ai ales-o pentru tine insuti, este o sarcina obositoare, necesitand o mare putere, un eroism, persistenta si rabdare. Aceasta este o lunga si fara de sfarsit cale. Uneori, exista tentatia de a te intoarce afara din viata ta zilnica, cu toate ca acest lucru nu ar trebui niciodata sa fie scopul angajarii tale ascetice. Aceasta ramanere in singuratate nu trebuie facuta cu gandul ca, dupa ceva timp, te vei intoarce la tot ceea ce ai lasat in urma, imbunatatit si odihnit.

Toti sfintii Bisericii, cei mai ravnitori si activi misionare, chiar Hristos insusi, au experiat taina dumnezeiestii singuratati. Adu-ti aminte de marile personalitate, de profetii Vechiului Testament, de Moise, de Ilie, de Isaia si de Sfantul Ioan Botezatorul.

Intorcandu-ne in secolul nostru, il gasim pe om tragic de singur, in disperare si pesimism. In pofida tuturor eforturilor de a fugi de acestea, lumea se afla in conflict cu toti si cu toate, cu tarile, cu guvernele, cu rasele umane, cu parintii, cu cartile, cu munca si cu scolile. Fiind in conflict pana si cu el insusi, omul ajunge treptat in conflict cu Dumnezeu, caruia oricum nu ii vorbeste niciodata.

Cea mai dureroasa singuratate este aceea de a fi aproape de cel de langa tine si a nu putea sa ii transmiti sentimentele tale. Cu toate ca informatiile circula, intr-o fractiune de secunda, dintr-o emisfera intr-alta, gandurile si sentimentele (uneori) nu pot circula de la un om la altul. Este o singuratate dureroasa pentru cei casatoriti a umbla cu secrete. Este dureros atunci cand dialogul nu exista intre soti, intre parinti si copii, intre preoti si copii, intre elevi si profesori. Nu exista singuratate mai crude pentru o familie, decat a sta ore intregi in fata televizorului, fara a-si rosti nici un cuvant. Traim intr-o vreme grea. Singuratatea este pe culmi. Omul este singur. Dumnezeu este tacut.

In singuratatea lui, in starea dezolanta a oraselor, in aceasta aparenta absenta a lui Dumnezeu, omul este chemat sa-si adune gandurile, sa-si vina in fire, sa puna deoparte multele lui preocupari lumesti si sa se retraga in coltul lui de rugaciune, fara cuvinte, fara discursuri, gol, precum un copil, in asa fel incat Dumnezeu sa-i vorbeasca, sa-l imbrace si sa-l harazeasca pe el cu o maturitate duhovniceasca. Atunci, singuratatea lui va deveni o dumnezeiasca singuratate, o eliberare, iar el va dobandi un simt al plinatatii. Doar asemenea singuratati radicale conduc la o fundamentala experienta si cunoastere a lui Dumnezeu, indepartand orice ezitare, indoiala si tulburare. In aceasta singuratate sfanta, omul se gaseste pe el insusi, fata in fata cu saracia lui sufleteasca si existentiala, cat si cu frica de moarte, pe care aceasta stare o provoaca.

Cu toate acestea, chiar si aici exista riscul ca el sa aleaga amanarea drept solutie si, pentru un timp, sa renunte la conflictul lui interior, domolind lucrurile. El se poate intoarce inapoi, implicandu-se in diverse activitati sociale si cautand o varietate de programe de divertisment, aglomerandu-si pe cat posibil programul. Pentru un timp, alti oameni, alte actiuni, mai multa munca, pot servi drept acoperamant al starii lui sufletesti impovaratoare. Astfel, el poate continua, uimindu-se si nestiind ce se intampla, condus de circumstante, turmentat, luptandu-se cu un lucru sau cu altul, fiind tulburat si, in cele din urma, anihilat.

O viata de munca, lipsita de eliberatoare si odihnitoarea comuniune cu Dumnezeu, este o sclavie. Lupta neincetata pentru o bunastare excesiva este o boala incurabila si epuizanta. Frica de viitor poate stimula invidia, savarsirea multor fapte nedemne si lipsirea de scrupule. In acest mod, Dumnezeu poate fi foarte usor uitat.

Avva Moise, referindu-se la modul in care omul poate sa evite sclavia unei munci gresit intelese si sa devina un rob liber al lui Dumnezeu, spune: "Acela care indeparteaza de la el grija lucrurilor trecatoare si este eliberat de nevoile zilnice, acela isi va pune toata nadejdea lui in Dumnezeu si in bunatatile cele vesnice. Domnul nu a interzis grija de cele ale zilei pentru bunastarea noastra trupeasca, in schimb insa, El ne-a spus ca omul trebuie sa se ingrijeasca numai de cele ale zilei respective. A ne limita grijile numai la cele de absoluta trebuinta este posibil numai prin rugaciune si vointa, insa a le elimina complet este imposibil. Treburile necesare de zi cu zi, pe care suntem datori sa le facem trebuie sa le acceptam si sa le indeplinim, insa trebuie sa renuntam la celelalte activitati secundare, preferand a petrece timpul ramas liber in rugaciune; mai ales cand aceste activitati secundare ne conduc spre lacomie si spre lux, spre bani si spre un comfort exagerat. Cu cat poate un om mai mult sa-si limiteze activitatile cele lumesti si sa-si indeparteze materia care le hraneste, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu atat mai mult el va fi capabil sa-si adune gandurile de la asemenea ingrijorari tulburatoare. Asemenea, daca cine, din credinta slaba sau dintr-o alta slabiciune, nu poate face acest lucru, macar sa inteleaga adevarul si sa incerce, pe cat poate, sa se izoleze pe sine insusi de aceasta slabiciune si de ramanerea in aceasta conditie imatura. Deoarece este cu mult mai bine sa dai lui Dumnezeu socoteala pentru anumite lucruri pe care nu le-ai facut, la care ai renuntat, decat pentru greseli, pacate si mandrie.”

O drama are loc in om atunci cand, intr-un mod continuu si intens, el cauta pacea si cunoasterea exterioara. Insa, atunci cand isi vine in simtire, el constientizeaza ca adevarata casa, odihna si ospitalitate exista intr-un loc neasteptat. Aceasta deoarece este exact in el insusi locul in care se poate descoperi si experia particularitatea persoanei sale. Acesta este locul unde singuratatea dumnezeiasca, eliberatoare, bazata pe cunoasterea propriei lui persoane, poate fi gasita. Acesta este locul in care, intr-o linista mistica, duhovniceasca, el masoara, decide si isi asuma responsabilitatile.

Dobandind o experienta duhovniceasca a ceea ce suntem, a ceea ce a trebui sa cautam, a ceea ce putem face, implica un oarecare efort care, nu in cele din urma, este unul critic. In noi insine este locul in care ne salvam pe noi de la singuratatea egoismului si unde aflam calea spre lumina si spre bucuria comuniunii.

Cea mai mare parte a lumii este condusa de sofisme, intelepciunea adevarata fiind marginalizata iar decenta a fost pierduta; minciunile si deceptiile abunda, Evanghelia este gresit interpretata, cartile pentru scoli sunt unelte politice, infatisand ideologiile celor aflati la putere. Exista o tendinta de a mima ideologii apusene false, inclusiv un pietism sentimental si un crestinism social lipsit de suferinta. Viata Bisericii si Sfanta Traditie de viata datatoare sunt ignorate. Singura scapare a fiecaruia dintre noi este sa avem un loc de adunare interioara, oriunde ne-am afla.

Fata de o lume care considera deceptia a fi inteligenta, iar onoarea a fi slabiciune, trebuie sa avem indrazneala sa spunem: “Nu ma atinge!” Trebuie sa alegem sa ramanem, in mod voluntar si responsabil, singuri, chiar daca o asemenea singuratate necesita un mare curaj, intr-o societate care ne cauta atentia si aplauzele intr-un mod agresiv si ne condamna spre a deveni un amalgam.

Observarea desertaciunilor, a lucrurilor lipsite de sens, a miscarii continue, a programului incarcat si a bucuriilor lipsite de bucurie care ne-au umplut vietile este de mare trebuinta. Constientizarea acestor lucruri ne ajuta sa realizam ca aceasta e cea mai buna forma de rezistenta in fata unei dezorientari generale, si anume, singuratatea cea buna.

Restaurand si vindecand lumea noastra interioara, ne crestem propria rezistenta iar in timp devenim invincibili la atacurile organizate ale celui rau. Punandu-ne intreaga noastra viata la picioarele lui Dumnezeu si cautand autentica viata, pe care El doreste ca noi sa o traim, incepem sa pregustam inca de aici nemurirea si viata vesnica, unde nu suntem niciodata singuri, ci alaturi de Hristos si de sfintii Sai. Toata singuratatea este imprastiata de catre suficienta interioara de sine impreuna cu Dumnezeu. Aceasta te poate ajuta sa afli ca sunt multe persoane, nevazute, care te insotesc si te sprijina cu rugaciunile lor; acestia sunt calugarii, care si-au inchinat intreaga lor viata lui Dumnezeu, care privegheaza neincetat. Chiar daca tu poate nu i-ai intalnit inca, acestia se roaga pentru tine, stand in genunchi, cu mainile ridicate, facand metanii si purtand lumea in rugaciune.

Parintele Moise din Sfantul Munte Athos
Traducere de Teodor Danalache.

Partea a treia:

Suprema singuratate a credinciosilor astazi