Cuvintele Sfinţilor Părinţi despre însemnătatea ascultării şi exemplele acestei virtuţi sunt foarte numeroase. Voi cita numai câteva, care mi s-au părut deosebit de grăitoare şi pline de învăţăminte. Bineînţeles, nu chem la urmarea lor orbească, dându-mi foarte bine seama că multe dintre cele de mai jos nu stau nici pe departe în puterile fiecăruia. Creştinii - nu are importanţă în care epocă le-a fost dat să trăiască - nu trebuie să uite însă că, potrivit Sfinţilor Părinţi, fiecare om trebuie să tindă spre îndumnezeire, şi exemplele de acest fel ne pot sluji drept repere pe această cale deloc uşoară, dar absolut indispensabilă.

Iată ce scrie Mitropolitul Veniamin Fedcenkov despre Sfântul Ioan din Kronstadt în cartea Părintele Ioan: „Din cât se ştie, părintele a fost bolnav la viaţa lui, dar relativ uşor şi rar.

Când era nevoie, cerea ajutorul doctorilor. Şi Apostolul Pavel îl sfătuia pe ucenicul său Timotei să bea, când avea probleme cu stomacul, puţin vin amestecat cu apă. Părintele Ioan nu asculta întotdeauna de prescripţiile doctorilor. De pildă, aceştia i-au recomandat odată să mănânce carne în post, spunându-i că altfel consecinţele vor fi grave. Părintele a refuzat. Doctorii insistau. Atunci, părintele a declarat că va cere telegrafic binecuvântare de la mama sa să facă asta. Mama părintelui, adevărat vultur duhovnicesc, a răspuns: «Mai bine să mori decât să calci postul!»

Bineînţeles, părintele Ioan a ascultat fără abatere de mama sa."

Iată acum o istorisire a Mitropolitului Veniamin despre părintele Dionisie Ciudnoveţ, care s-a nevoit spre sfârşitul secolului al XIX-lea în Crimeea. Schitul Adormirii Maicii Domnului din Bahcisarai, unde viitorul părinte Dionisie a venit să se călugărească, se afla în munte. „Sus era un şir întreg de peşteri, unde se găseau şi biserica, şi chiliile pentru monahi. Poate că acolo fusese mănăstire şi în vechime, fiindcă întreaga peninsulă a Crimeei aparţinuse grecilor ortodocşi. In partea de jos a văii erau însă căsuţe din lemn. Tocmai acolo s-a dus Damian. Igumenul l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc în peşteri. Damian s-a apucat liniştit - aşa i-a fost caracterul întreaga viaţă - de ascultările călugăreşti, dar în curând a simţit dureri de picioare puternice, fiindcă în peşteră era umezeală. Nu a răbdat, ci s-a dus jos, la igumen, plângându-se de reumatism şi rugându-l să-i dea un colţişor într-una din căsuţele de lemn.

- Eh, frate Damiane, frate Damiane! Prima ascultare ţi s-a dat, şi n-ai fost în stare s-o porţi până la capăt!

Damian a început să se dezvinovăţească, povestind despre durerile sale.

- Şi ce? Să fi răbdat, chiar dacă ai fi murit: mucenic te-ai fi făcut! - i-a zis igumenul.

Atunci, Damian a înţeles însemnătatea ascultării călugăreşti şi a zis:

- Părinte, trimite-mă înapoi în peşteră!

- Nu, acum este prea târziu. Mută-te jos.

- Şi de atunci - îmi spunea (Mitropolitului Veniamin - n.a.) părintele Dionisie - am hotărât să nu mai cer niciodată nimic, ci doar să împlinesc ascultarea."

O strălucită pildă de ascultare găsim şi în povestirea Mitropolitului Veniamin despre arhimandritul Tihon Boguslaveţ. Acesta fusese marinar pe o navă de război, iar după ce a fost eliberat a intrat într-o mănăstire din apropierea Sevastopolului. „Igumenul, vrând să-l pună la încercare pe Timotei (acesta era numele de mirean al stareţului), l-a dus la closete şi i-a poruncit să le cureţe.

- Unde-i căuşul, unde-i găleata? - a întrebat el şi, în costumul său curat, s-a apucat de treabă. Igumenul l-a primit imediat. Părintele Tihon a petrecut şaizeci de ani în cinul călugăresc.

Când mergea în oraş îmbrăca o rasă peticită şi purta opinci din coajă de copac, ca să nu se slăvească în deşert."

- „Se povestea despre Avva Ioan Colov că ducându-se în schit, la un bătrân din Tebaida, petrecea în pustie. Avva lui (adică bătrânul din schit -n.a.), luând un lemn uscat, l-a înfipt în pământ şi i-a zis: «In fiecare zi să uzi lemnul acesta cu o cană de apă, până când o să aducă roadă.» Iar apa era departe de ei, aşa încât Ioan se ducea după apă seara şi se întorcea spre dimineaţă. După trei ani, lemnul a rodit, şi bătrânul, luând roadă lui, a dus-o în soborul fraţilor şi le-a zis: «Luaţi de mâncaţi roadă ascultării!»"
(Patericul Egiptean).

Iată acum un ecou mult mai târziu al acestei istorii. Schimonahia Nina Kolesnikova, în lume Evdochia, s-a născut chiar la începutul secolului al XX-lea, în 1902, şi s-a săvârşit la hotarul dintre milenii, în 1999. Când a intrat la mănăstire, ei şi altor câtorva fete li s-a organizat un examen aparte. „Li s-a poruncit să sădească răsaduri de varză. însă pe dos. Fetele, care nu cunoşteau încă ştiinţa călugărească, bineînţeles că s-au mirat de o sarcină atât de ciudată şi au început să sădească «aşa cum trebuie» - cu rădăcina în pă-mânt, pe când Evdochia şi încă două fete au sădit aşa cum li se spusese. Când a venit călugăriţa să le verifice, a întrebat:

- Cine a sădit varza aşa, greşit?

- Noi - au răspuns Evdochia şi cele două prietene ale ei.

- Voi o să şi rămâneţi în mănăstire - a zis călugăriţa -, iar celelalte pot să se întoarcă acasă."

Nouă, copiilor cârtitori ai secolului al XX-lea, ni se pot părea de neînţeles şi chiar îndoielnice unele exemple de ascultare citate în vechile Paterice, Vieţi şi scrieri de sfinţi. Imi amintesc cum m-am cutremurat citind în cartea Prorociile Sfântului Nil Athonitul, Izvorâtorul de mir istorisirea despre Servie. Pregătindu-l pentru călugărie, arhiereul îl încerca şi îl pedepsea atât de aspru, încât de groază cititorului nepregătit i se face negru înaintea ochilor. Totuşi, Servie, urmând lui Hristos, răbda toate acestea cu smerenie şi cu bucurie. De altfel, şi arhiereul, cum scrie în carte, „îl pedepsea nu din patima duşmăniei, ci pentru mântuirea lui", fiindcă pe Servie i-l încredinţase nu oricine, ci însuşi Arhanghelul Mihail, avertizându-l: „Din mâinile tale îl voi cere: să mi-l întorci mântuit cu sufletul şi cu trupul!"

Până şi exemplul mult mai blând al încercării viitorului stareţ Macarie de la Optina de către stareţul Leonid, în schimă Leon, li se va părea unora, probabil (chiar sigur!) inuman. „Intâi-stătătorul, părintele Moise, chemându-l la el pe părintele Macarie (după ce îl numise duhovnic al mănăstirii), l-a rugat să-i primească pe fraţii care se pregăteau de tunderea în călugărie. Părintele Macarie, socotind drept poruncă rugămintea întâistătătorului, a răspuns făcând smerită închinăciune. Ducându-se la stareţul Leonid, l-a găsit pe învăţătorul său duhovnicesc înconjurat, ca de obicei, de numeroşi oameni care-i cereau sfat cu privire la nevoile şi nedumeririle lor duhovniceşti. Părintele Macarie i-a povestit pe scurt de ce-l chemase întâi-stătătorul. Părintele Leonid l-a întrebat aspru pe părintele Macarie: «Şi ce, te-ai învoit?» «Da, aproape că m-am învoit -sau, mai bine zis, nu am cutezat să refuz», a răspuns părintele Macarie. «Păi da, fireşte, la trufia ta.» - a zis stareţul ridicând vocea şi, prefăcându-se mânios, a început să-l ocărască pe părintele Macarie. Acesta stătea cu capul plecat, făcând cu smerenie plecăciuni şi repetând din când în când: «Sunt vinovat, iertaţi-mă, pentru Dumnezeu, părinte!» Toţi cei de faţă, care erau obişnuiţi să-l cinstească pe părintele Macarie la fel ca pe stareţul Leonid, priveau unii cu nedumerire] alţii cu mirare evlavioasă. Când stareţul a tăcuţi părintele Macarie, făcându-i metanie mare, l-a întrebat cu blândeţe: «Iertaţi-mă, părinte, binecuvântaţi să refuz?» «Cum să refuzi? Singur ai cerut, şi acum să refuzi? Nu, acum nu mai poţi să refuzi, lucrul s-a săvârşit.» - a răspuns părintele Leonid, care nu urmărea deloc să-i lipsească de folosul duhovnicesc pe cei încredinţaţi călăuzirii duhovniceşti a încercatului părinte Macarie. Scopul mustrării fusese altul: să pună la încercare smerenia sporitului stareţ-ucenic şi să mijlocească prin aceasta folos şi altora. Şi acest scop a fost pe deplin atins.

Deşi a procedat astfel, stareţul nu numai că-l iubea cu dragoste părintească, ci îl şi respecta pe părintele Macarie ca pe un prieten duhovnicesc, şi când găsea că este de folos îşi arăta aceste simţăminte atât de puternic, că îi uimea pe cei din jur. Unii l-au întrebat odată pe stareţ despre părintele Moise, părintele Antonie şi părintele Macarie. Stareţul a răspuns scurt: «Părintele Moise şi părintele Antonie sunt oameni mari, însă Macarie este sfânt.» Pe urmă, cei care au auzit cuvintele acestea şi le-au explicat prin spusele Scăraru-lui: însuşirea oamenilor mari este de a răbda vitejeşte şi cu bucurie necazurile, iar a celor cuvioşi şi sfinţi - de a primi lauda fără să se vatăme."

Altă istorie, de această dată din Patericul Egiptean: „A venit oarecine la Sisoe Tibeul, voind a se face călugăr. Bătrânul l-a întrebat dacă n-are ceva în lume. Acela a zis: «Am un fiu.» Bătrânul i-a grăit: «Aruncă-l în râu, şi atunci vei fi călugăr.» Când s-a dus să-şi arunce fiul în râu, bătrânul a trimis să-l cheme, şi când era să-l arunce, fratele trimis după el i-a zis: «Bătrânul a zis acum să nu-l mai arunci.» Mireanul, lăsându-şi fiul, s-a dus la stareţ şi s-a făcut călugăr iscusit pentru ascultarea sa."

Iată acum uimitoarea istorie a Sfintei Elena de la Diveevo, care nu numai că a trăit, ci a şi murit făcând ascultare de părintele său duhovnicesc, Serafim din Sarov.

Interesant este că la început ea nu se distingea deloc nici prin smerenie, nici prin cine ştie ce evlavie. „Caracterul ei peste măsură de vesel, se spune în biografia ei, dragostea de viaţa lu- mească, tinereţea, năzuinţa spre distracţii îi speriau pe cei apropiaţi şi nu prevesteau nimic bun în ce priveşte viaţa ei de familie."

Mai apoi, în sufletul Elenei s-a petrecut o întorsătură: a devenit serioasă, a început să citească scrieri duhovniceşti şi a vrut să intre la mănăstire - însă părintele Serafim, la care Elena se dusese să ia binecuvântare pentru a se călugări, i multă vreme stareţul nu i-a dat-o, deoarece vedea că nu are destulă răbdare şi smerenie. Aşa cum fac deseori stareţii, de multe ori vorbea înj parabole. Şi Elenei i-a zis: „Nu, măicuţă, ce năzbâtie ţi-a venit în cap? La mănăstire? Nu, bucuria mea, tu o să te măriţi!", după care a adăugat:! „O să ai mire bun, evlavios, măicuţă, şi toţi o să te pizmuiască."

Elena se contrazicea cu stareţul, venea iar şi iar după binecuvântare, dar el o ţinea pe-a sa. La un moment dat, supărată pe stareţ, Elena chiar, hotărât să nu mai apeleze la el, ci să se ducă într-o mănăstire de femei la Murom. „Acolo, povesteşte biografia, igumena i-a spus, bineînţeles doar lucruri plăcute, şi Elena şi-a cumpărat îndată chilie în mănăstirea din Murom. După ce s-a întors acasă s-a apucat să se pregătească de mutare şi să-şi ia rămas bun de la toţi, dar înainte să plece de tot nu a răbdat-o inima şi s-a dus la Sarov să-şi ia rămas bun şi de la stareţul Serafim - dar mare i-a fost mirarea şi groaza când părintele Serafim, ieşindu-i în întâmpinare, i-a zis direct şi aspru, fără s-o întrebe nimic: «N-ai cale spre Murom, măicuţă, n-ai nici o cale şi n-ai nici binecuvântarea mea.»

Atunci, Elena s-a smerit cu adevărat deodată (şi poate pentru prima dată), deşi, bineînţeles, a fost amărâtă şi «s-a întors acasă scăldată în lacrimi». Totuşi, nu mai simţea deznădejdea care se abătea asupră-i înainte atunci când voia ei întâmpina piedici, şi de-a lungul următorilor trei ani (pe care i-a petrecut aproape fără să iasă din cameră) viitoarea nevoitoare a reuşit să se pregătească aşa cum se cuvine pentru călugărie - pentru întâlnirea cu Mirele de Care îi vorbise în chip tainic Serafim din Sarov.

In mănăstirea de la Diveevo, Elena s-a nevoit şapte ani, după care părintele Serafim a chemat-o la el şi i-a zis: «Tu, bucuria mea, ai ascultat de mine întotdeauna, şi uite că acum vreau să îţi dau o ascultare. O s-o împlineşti, măicuţă?» «Am ascultat de dumneavoastră întotdeauna, a răspuns ea, şi sunt întotdeauna gata să ascult!» «Aşa, aşa, bucuria mea!» - a exclamat stareţul, după care a continuat: «Vezi tu, măicuţă, Mihail, fratele tău, este bolnav, şi a venit vremea să moară, şi trebuie să moară, măicuţă, dar încă am nevoie de el pentru mănăstirea noastră, pentru orfani. Aşadar, iată ce ascultare ai: să mori tu în locul lui Mihail, măicuţă!»

«Binecuvântaţi, părinte!» - a răspuns, smerită şi liniştită, Elena. După aceea, părintele Serafim a stat de vorbă cu ea foarte multă vreme, îndulcindu-i inima şi tâlcuindu-i despre moarte şi via- ţa veşnică. Elena a ascultat totul în tăcere, însă deodată s-a tulburat şi a zis: «Părinte! Mă tem de moarte!» «De ce să ne temem de moarte noi doi, bucuria mea? - a răspuns părintele Serafim. Pentru noi o să fie numai veşnică bucurie!»

Elena şi-a luat rămas bun, dar cum a trecut pragul chiliei a şi căzut. Părintele Serafim a poruncit să fie pusă pe sicriul aflat în cerdac, a adus apă sfinţită, a stropit-o, i-a dat să bea, şi în acest fel a făcut-o să-şi revină. După ce s-a întors acasă, Elena s-a îmbolnăvit, a căzut la pat şi a zis: «De acum nu mă mai ridic!» Aşa s-a şi întâmplat."

Şi fratele pentru care a murit călugăriţa Elena, moşierul Mihail Manturov, a dat cândva dovadă de o smerenie uimitoare. Sfântul Serafimii vindecase de o boală foarte grea şi l-a sfătuit să-I mulţumească Domnului pentru asta. După o vreme, Mihail a hotărât să mai meargă o dată la părintele Serafim ca să ia binecuvântare, şi pe drum se gândea: „Trebuie, trebuie să-I mulţumesc Domnului, aşa cum a zis părintele." Indată ce a ajuns la Sarov şi a intrat la părintele Serafim, marele stareţ l-a întâmpinat zicând: „Bucuria mea! Am făgăduit, nu-i aşa, că-I vom mulţumi Domnului pentru că ne-a redat viaţa!" Mirându-se de străvederea stareţului, Mihail a răspuns: „Nu ştiu, părinte, prin ce şi cum: ce porunciţi?" Atunci, părintele Serafim, privindu-l într-un fel aparte, i-a zis vesel: „Uite, bucuria mea, dă Domnului tot ce ai şi ia asupra ta sărăcia de bunăvoie!"

Manturov s-a tulburat; într-o clipă i-au venit în cap gânduri nenumărate, căci nu se aştepta deloc la o asemenea propunere din partea marelui stareţ. Şi-a amintit de tânărul din Evanghelie, căruia Hristos îi propusese tot sărăcia de bunăvoie pentru a-l pune pe calea ce duce la împărăţia cerurilor în chipul desăvârşit. Şi-a amintit că nu e singur, că are nevastă tânără şi că dacă va da totul nu va avea din ce trăi. Dar străvăzătorul stareţ, pricepând gândurile lui, a continuat: „Lasă toate şi nu te îngriji de cele la care te gândeşti. Domnul nu te va părăsi nici în această viaţă, nici în cea viitoare: bogat nu vei fi, dar pâinea cea de toate zilele tot o s-o ai." Cu suflet fierbinte, iubitor şi gata, în curăţia lui sufletească, să împlinească orice gând, orice cerinţă a marelui şi sfântului stareţ, pe care îl vedea pentru a doua oară în viaţă, dar pe care îl iubea, fără îndoială, mai mult decât orice pe lume, Mihail a răspuns îndată: „Mă învoiesc, părinte! Ce binecuvântaţi să fac?"
 

„Cu binecuvântarea părintelui Serafim, Mihail Manturov şi-a vândut moşia, şi-a pus în libertate iobagii şi, punând deocamdată banii la păstrare, s-a mutat pe pământul cumpărat de Elena (dobândit, tot cu binecuvântarea părintelui, ca mai târziu să se clădească pe el biserică -n.a.), având poruncă nestrămutată să-l păstreze şi să-l lase prin testament mănăstirii părintelui (mai apoi, în anul l849, a fost pusă temelia bisericii principale a Mănăstirii Diveevo, terminată în anul 1875). Locuind acolo împreună cu soţia sa, Mihail a început să sufere lipsuri. A răbdat numeroase zeflemele din partea cunoscuţilor şi prietenilor, precum şi reproşurile soţiei sale, tânără luterană, care nu era deloc pregătită pentru nevoinţe duhovniceşti, nu suporta sărăcia, avea un caracter deosebit de nerăbdător şi de aprins, deşi era, în general, un om bun şi cinstit. Minunatul Mihail Manturov, adevărat ucenic al lui Hristos, a îndurat întreaga viaţă înjosiri pentru fapta sa evanghelică, dar le-a îndurat pe toate fără cârtire, în tăcere, cu răbdare, smerenie, blândeţe şi seninătate, din dragostea şi credinţa sa neobişnuită faţă de marele stareţ, ascultând de acesta în toate, nefăcând fără binecuvântarea lui nici un pas, punându-se pe sine şi toată viaţa sa în mâinile Cuviosului Serafim. Nu este de mirare că el a devenit cel mai credincios ucenic al părintelui şi cel mai apropiat, cel mai iubit prieten al lui. Părintele Serafim îl numea în faţa tuturor numai Mişenka (Mihăiţă) şi îi încredinţa doar lui toate însărcinările ce priveau mănăstirea de la Diveevo, lucru pe care îl ştiau toţi şi, ca atare, îl cinsteau pe Manturov şi i se supuneau în toate fără cârtire, ca părintelui însuşi."

Impreună cu Elena a fost proslăvită şi monahia Marta (în lume Măria Miliukova), şi aceasta fiică duhovnicească a Sfântului Serafim din Sarov. „Ca pildă a ascultării ei desăvârşite se povestea că odată, când sora ei a întrebat-o despre un călugăr din Saratov, ea a răspuns cu uimire şi nevinovăţie copilărească: «Dar cum arată călugării, seamănă cu părintele?» Uimită, la rându-i, de întrebarea surorii sale, Praskovia i-a răspuns: «Dar tu te duci des la Sarov, ce, n-ai văzut călugări? Cum poţi să întrebi aşa ceva?» «Nu, a răspuns cu smerenie Măria, nu văd şi nu ştiu nimic: părintele Serafim mi-a poruncit să nu mă uit niciodată la ei, aşa că-mi las basmaua pe ochi ca să văd doar drumul de sub picioare.»"

CÂND COPILUL NU ASCULTĂ, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Cand copilul nu asculta"

 

.

• Ascultarea de parinti
  Publicat in : Editoriale
• Cand ascultarea nu Ii este placuta lui Dumnezeu?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Ascultarea, intre soti
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Ascultarea fata de un batran
  Publicat in : Credinta