Iertarea

Iertarea Mareste imaginea.

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertarii - atat de fireasca la oamenii din neamul romanesc, mereu gata sa ras­punda afirmativ, ba si cu efuziune, cu mana intinsa si un zambet prietenos, cuvintelor: te rog sa ma ierti - se cuvine a cunoaste ca ea e de patru feluri:

1. iertarea gresitilor nostri,
2. iertarea celor carora noi le-am gresit,
3. iertarea de sine,
4. iertarea pacatelor si greselilor de catre Dumnezeu.

Reluand:

1. Iertarea gresitilor nostri e simpla, elementara si les­nicioasa. Omul de treaba iarta fara a se lasa prea mult ru­gat si de indata da glas magicei formule atat de proprie fiintei simtitoare si ganditoare: te iert, Dumnezeu sa ne ierte pe toti. El stie ca este de asemenea supus greselii si cunoaste, ori poarta din fire in adancul sinei sale, textul Sfantului Apostol Pavel: "Nu este drept unul; nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu; toti s-au abatut, impreuna, netrebnici s-au facut; nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este."

Domnul insusi ne-a poruncit sa ier­tam oricand si ori de cate ori va fi nevoie, fara limita: caci ce inseamna raspunsul dat lui Petru (Mat. 18, 20-22): "de saptezeci de ori cate sapte", altceva decat: de infinit de mul­te ori, dificil fiind a presupune ca omul cel mai naravit ne va gresi de patru sute nouazeci de ori intr-o singura zi? Iar in Rugaciunea Domneasca, iertarea pacatelor de catre Dum­nezeu e conditionata si pusa in concordanta cu prealabila iertare a gresitilor nostri, devine - cum spune limbajul ma­tematic - functie a capacitatii insului de a-si ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede si usor de iertare implica to­tusi doua adaosuri:
a) Nu putem ierta decat raul facut noua personal, nu al­tora. Cand un frate al nostru e nedreptatit, insultat, lovit, ocarat, inselat, nu avem nici o cadere a ierta, noi, pe fapta­sul raului. Cu atat mai putin cand nu mai e vorba de un in­divid, ci de un grup de oameni ori de o colectivitate intreaga. Daca o asemenea colectivitate ori o natiune ajunge a fi obiect de discriminari de orice natura, daca e prigonita, saracita, batjocorita, mintita, napastuita, impilata s.a.m.d., ne este oprit a ierta in numele ei, nu avem calitatea de a o face. Nicolae Iorga, nu numai neintrecut istoric, dar si cuge­tator adanc, era convins de lucrul acesta, afirmand si el ca fiecare poate ierta numai raul facut lui insusi, nu altuia ori altora.

b) Nu ajunge sa ierti, mai e neaparat nevoie sa si uiti. Iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goa­la, vorbarie, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Am cunoscut un preot, om de mare isprava (mi-a fost candva duhovnic), parintele George Teodorescu din Bucuresti. Obisnuia sa spuna enoriasilor sai: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spove­dit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?"

In romanul sau Madeleine Ferrat, Emile Zola inchipuie groaznica imagine a unei pacatoase pe care Iisus o iarta, dar Dumnezeu Tatal nu, pentru ca nu uita nimic. Lucrarea aceas­ta a mintii scriitorului francez (influentat probabil de nar­cisism) ne intareste parca si mai mult in convingerea ca iertarea e lipsita de valoare si farmec, si de putere izbavi­toare (si nu face, pentru a vorbi mai pe sleau, nici doi bani si nici cat o ceapa degerata) daca nu i se alatura uitarea.

Ca uitarea e mai anevoioasa decat iertarea nu incape iarasi dubiu. E cu adevarat grea. Dar nu-i oare intreg crestinis­mul greu ? Cei care vin la Hristos neluand aminte la paharul pe care l-a baut (paharul amaraciunii, si pana la fund) si la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovada ca nu stiu carui Dumnezeu se inchina si in ce obste se afla. Desigur ca uitarea e grea, precum greu ii este oricui sa-si iubeasca vrajmasii, sa intinda obrazul stang dupa ce i-a fost lovit cel drept, sa nu pacatuiasca nu numai cu fapta, ci nici cu gandul, sa aduca la indeplinire toate atat de subtilele si radicalele porunci ale Predicii de pe Munte si, in general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care tin si cuteaza sa se numeasca ucenicii Lui.

2. Iertarea celor carora noi le-am gresit pare a fi un pa­radox, de nu un sofism, si ar constitui o contradictie, o for­mulare absurda. Cum oare am ierta noi pe cel de catre noi vatamat ? Nu-i limpede ca lumina zilei ca lui ii incumba a ne ierta, eventual, pe noi ?

Si totusi, formularea nu e gresita ori fortata si nu incape indoiala ca de tot gingas ne este a ierta pe cei carora noi le-am gresit, adica pe acei carora le-am dezgolit si dezvaluit toata nimicnicia, slutenia sufleteasca, nerozia, rautatea, necinstea, salbaticia, perfidia, nestapanirea, josnicia, badarania ori ne­trebnicia noastra. Pe cei in prezenta carora ne-am desertat strafundurile tulburi ale subconstientului, ne-am dat arama pe fata si poalele peste cap, ne-am facut de basm, de ocara si de minune ii uram. Nu lor ne-am aratat cu infatisarea noas­tra cea mai murdara si mai ticaloasa ? Nu-i nevoie de prea rafinata psihologie pentru a intelege ca de mult mai multa rusine si ciuda avem parte cat priveste pe cei carora le-am gresit noi decat in privinta celor care ne-au gresit noua, care s-au compromis ei in prezenta noastra.

Sa ne fie ingaduit, in aceasta ordine de idei, a ne referi la o veche piesa de teatru a dramaturgului francez Eugene Labiche. Nu-i decat o candida comedie profana, cuprinde totusi o invatatura utila. Eroul piesei, instaritul parinte al unei frumoase fete, intalneste la o statiune de munte pe cei doi tineri care, deopotriva, ravnesc la o casatorie cu fiica sa. Tatal - pe nume Perrichon - aluneca in timpul unei plim­bari si era cat pe aci sa se pravaleasca intr-o prapastie daca nu-i intindea o mana salvatoare unul din tineri. E, acesta, acum sigur ca el va fi alesul, in calitatea lui de binefacator al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grabeste deloc a si-l face ginere, ba si cauta - in vanitatea sa ranita - sa mi­nimalizeze fapta salvarii, afirmand ca se si agatase de un ar­bore, ca asa-zisa prapastie nu era decat o groapa, ca e de felul lui agil... Celalalt candidat, mai istet, simuleaza atunci un accident, dandu-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieti omenesti. El va fi alesul!

Cazul domnului Perrichon, credem, ne inlesneste a in­telege cat de mare este efortul cerut pentru iertarea celor carora le-am gresit, cat curaj si hotarare ni se cere pentru a-i privi drept in ochi, a le solicita indulgenta, a nu le pur­ta pica, a nu transfera asupra lor, printr-un ciudat complex, dar si logic proces psihanalitic, necazul si stinghereala care ne coplesesc.

3. Grea este iertarea rubricata sub numarul 2, insa mai greu ne este a ne ierta pe noi insine. Iertarea aceasta de sine reprezinta probabil etapa care implica efortul cel mai pe­nibil si mai sustinut intru biruirea poftei de infrangere si de adapostire in deznadejde salasluitoare in tot omul pa­catos, prototip al defetistului integral.

Dupa ce ne-am cait amarnic, ne-am marturisit fara re­ticente, ne-am implinit canonul, am facut penitenta, ne-am cerut din inima, suflet si cuget iertare si am varsat lacrimi­le ispasirii, urmeaza ca, in deplina smerenie si nu fara cu­tremur, sa ne iertam pe noi insine. Psalmul 50, desigur, ne indeamna sa ne cunoastem faradelegea si vrea sa ne fie pa­catul nostru pururea in fata noastra. Iata un sfat admirabil. Dar pastrarea aceasta a pacatului in cugetul nostru sa nu inceapa a dospi si a se preface in izvor de inveninare si de cadere in obida, pentru care nu exista leac. Amintirea vie a pacatului poate fi salutara; nu-i mai putin adevarat ca poa­te declansa otravirea lenta a constiintei.

Scriitorul francez crestin Georges Bernanos pune pe drept cuvant accentul asupra acestui soi de iertare, cu atat mai anevoios de adus la indeplinire cu cat vine in contradictie cu invartosarea ini­mii noastre si cu funciara noastra rautate. Suntem atat de rai si de invartosati cu inima incat, ferecati in limitele orizontului nostru stramt si imbacsit, abia de ne putem inchi­pui ca exista putinta iertarii. Ne asemanam unor trogloditi pe care nu-i poarta gandul pana la conceperea marilor pa-lasuri presarate pe intinsul lumii contemporane.

4. De aceea chiar, trecand la al patrulea aspect al iertarii, ne pomenim atat de putin pregatiti a crede ca Dumnezeu ne va ierta pacatele, oricat de sincera si de fierbinte ar fi cainta noastra. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decat noi si e intotdeauna dispus a ierta. Omului insa, prea putin in­clinat prin insasi firea lui cazuta a crede in bunatatea altora si prea putin pornit a se ierta si pe sine, ii trebuie un efort considerabil ca sa creada cu adevarat in posibilitatea sterge­rii depline a pacatelor sale.

Vechea perspectiva a talionului si a compensatiei mai dainuieste in cugetul sau, impotrivin-du-se invataturii lui Hristos, care nu pentru cei sanatosi, drepti si buni a venit in lume, ci pentru cei pacatosi. In Ve­chiul Testament, Dumnezeu i Se dezvaluie lui Moise numai ca legiuitor si aspru judecator; Hristos desavarseste reve­latia si ne descopera Sfanta Treime fauritoare, mantuitoare si mangaietoare, adica pe Dumnezeul indurarii. De nici un folos nu ne este a crede ca Hristos e Man­tuitorul daca nu credem tot atat de puternic, fiecare, ca si pentru mine a venit, ca sa ma mantuiasca pe mine, ca Man­tuitor al meu.

Unora li se pare, poate, ca pacatele savarsite de ei intrec, pana si capacitatea iertatoare a lui Dumnezeu. Intrucat gandul acesta isi are obarsia in teama de Domnul, in umi­linta, scrupul si delicatete a constiintei, e tamaduitor si bun. Daca insa e pricinuitor de indoiala in eficacitatea pocain­tei, in puterea si bunatatea lui Dumnezeu - ca pentru Iuda, si e deci tocmai al deznadejdii - se transforma in pacat a carui virulenta poate frange iubirea de oameni a Ziditoru­lui.

Pe de alta parte, mai inseamna a trece peste foarte pre­cisele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel de la I Cor. 6, 9-11, care dau categoric solutia problemei: "Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu ? Nu va amagiti: nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii; nici furii, nici la­comii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. Si asa erati unii dintre voi." Pana aici textul e constatator si rece. Imediat insa to­nalitatea se schimba si apare fagaduinta iertarii daca s-a ivit cainta. Metanoia rastoarna situatia si deschide orizontul mantuirii: "Dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, dar v-ati in­dreptat in numele Domnului Iisus Hristos si in duhul Dum­nezeului nostru."

Poate ca e bine sa ne aducem cat mai des aminte de cuvan­tul Sfantului Isaac Sirul: "Nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept!", cuvant la prima vedere paradoxal si scandalos, in fapt profund ortodox si adevarat si neavand de ce ne sminti. Caci daca Dumnezeu ne va judeca numai dupa dreptate, suntem cu totii pierduti, nici unul nu va iesi izbavit din-tr-o judecata exclusiv dreapta si contabila. Dumnezeu care - din dragoste pentru fapturile Sale - a fost drept, inga­duind sa moara pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fe­ricirea si nadejdea noastra, drept in intelesul strasnic si neinduplecat al termenului.

Dumnezeul nostru - Sfanta Trei­me - e Dumnezeul milei, care e un sinonim al "nedreptatii", adica al unei dreptati mai adanci, mai cuprinzatoare, mai tainice, unei dreptati de ordin superior. in mila Sa nespu­sa, Dumnezeu (despre care s-a spus ca din douazeci si patru de ore sta pe tronul dreptatii numai una, iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate si voieste sa ne ierte si sa ne mantuiasca.

A ierta este in esenta un atribut dumnezeiesc (iertarea omeneasca aparand, in consecinta, ca inca o proba a pre­zentei suflului divin in faptura). Singur Hristos poate ca, dintr-o stersatura de burete, sa curete o intreaga tabla nea­gra plina de pacate, poate albi pelicula pe care s-au inregis­trat toate faptele si gandurile rele ale unei vieti omenesti. Straduindu-ne a ierta si invatandu-ne a practica si iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei carora le-am gresit noi, pe noi insine dupa ce ne-am cait cu adevarat), ne apropiem de intelegerea iertarii divine.

Nu de judecata lui Hristos se inspaimanta Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi dupa mintea obtuza, invartosarea inimii si indarjita sa mes­china rautate de om, el singur pe sine s-ar osandi. De iad mai degraba bunatatea si marinimia Domnului ne feresc de­cat vrerea noastra. Greu accesibila ne este nobletea suprema a iertarii. Si misterul sta tocmai in aceea ca puterea de sus prin mila si har scoate faptura din intunecimea incrancena­rii si-i descopera lumina de pe Golgota, neingradita, infini­ta, biruitoare a beznei. Sa deprindem a crede in iertare, a indrazni sa credem asa, sa ne rugam a fi tamaduiti de neindrazneala. Sa ne deprindem a nu deznadajdui ca Iuda - care n-a crezut nici ca Hristos e de-ajuns de bun ca sa voiasca sa-l ierte si nici destul de puternic pentru a putea sa-l ierte -, ci a-l urma pe Sfantul Apostol Petru care s-a cait, a plans amarnic si nu s-a indoit de vointa iertatoare a invatatorului sau. Sa nu pierdem nici o clipa din vedere ca nu mai suntem sub neinduplecata Lege, ca suntem sub har, adica sub mila si bunavointa.

Cele trei feluri de iertare omeneasca sa ni le insusim, asadar, netemator, in cea dumnezeiasca sa avem nestramutata incredere. Ele, laolalta, alcatuiesc un tot inse­parabil, stau la insasi temelia credintei crestine si ne ingaduie a nadajdui in sfanta milostivnica nedreptate a Domnului acum si-n ceasul judecarii noastre, Amin.

Parintele Nicolae Steinhardt

03 Iunie 2015

Vizualizari: 8064

Voteaza:

Iertarea 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE