Ne mai vedem propriile pacate?

Ne mai vedem propriile pacate? Mareste imaginea.

Desi nu exista om fara de pacat, exista din nefericire numeroase persoane care nu-si vad si nu-si recunosc pacatele. Asa se face ca situatia dramatica a lumii in care traim - la care contribuim prin gandurile si faptele pacatoase ale fiecaruia dintre noi - nu este data atat de multimea pacatelor savarsite, cat de faptul ca prea putini oameni mai iau aminte la ele, cautand intoarcerea catre Dumnezeu prin pocainta.

Daca smochinul cel neroditor "s-a uscat” datorita cuvantului aspru si mustrator al Mantuitorului, astazi lumea "se desertifica” pentru ca noi am cazut sub propriul blestem: pacatul ca refuz al conlucrarii cu harul si adevarul pe care le-am primit prin Mantuitorul Hristos.

De aceea, trebuie spus inca de la inceput ca lumea "se pustieste” pe zi ce trece, nu din pricina pedepsei lui Dumnezeu, precum odinioara in Sodoma si Gomora, nu pentru ca ar lipsi harul Sau, ci pentru ca lipsesc lacrimile de pocainta care sa prefaca "pustiul” lumii si pe cel al sufletului nostru in ”ogoare roditoare”. Lipseste conclucrarea noastra libera, intru iubire, cu harul dumnezeiesc.

In tot acest demers eliberator si regenerator, de intoarcere catre Dumnezeu, un rol esential il are in viata crestinului vederea pacatelor. Acesta este actul "venirii intru sine”, care ii permite omului o vedere-lectura teologica curata si sincera  asupra sinelui si asupra creatiei. Asa cum prin vederea trupeasca omul cunoaste realitatile inconjuratoare, prin vederea propriilor pacate se pune inceput vederii duhovnicesti, prin care omul poate ajunge sa recunoasca intru sine si in ceilalti realitatile Imparatiei Cerurilor.

In masura in care simtul vederii este perceput in general de catre crestin ca dar al lui Dumnezeu, cu atat mai mult, acesta este chemat a recunoaste calitatea de dar actului fundamental al vederii propriilor pacate. Tocmai de aceea, in timpul Postului Mare, incheiem Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul rostind "... daruieste-mi sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu...". Doar cerand de la Dumnezeu putem si primi harul care sa nasca intru noi constiinta faptului de a fi chemati sa fiintam in Biserica ca "madulare ale lui Hristos" si ca "temple ale Duhului Sfant”, si nu ca "instante de judecata” ale semenilor nostri. Iar acest har trebuie pastrat si inmultit pentru a vietui cu adevarat ca madulare vii ale Bisericii si ca "temple ale Duhului Sfant".

Ne spun Sfintii Parinti ca omului cazut in pacat ii este mai lesne a privi catre sine decat catre un altul. Mandria, slava desarta, iubirea patimasa de sine, ne predispun catre aceasta perceptie pe cat de subiectiva, pe atat de deformata asupra sinelui si realitatii. Vremea Postului Mare ne invata ca inceputul izbavirii se poate face privind tot catre noi insine, insa nu cautandu-ne pe noi, ci pe Dumnezeu si pe ceilalti.

Acesta se cuvine a fi clipa sinceritatii maxime intrucat ne aflam dinaintea Adevarului. Daca ne oprim cu privirea doar asupra noastra, nu vom gasi intru noi decat pustiu si singuratate. Trebuie sa stim ca din cauza pacatelor ne aflam astfel: singuri, "flamazi si infometati”. Semenii nostri nu-si gasesc loc spre a se salaslui intru noi din cauza egosimului si celorlalte pacate. Desi inima noastra, asemenea Imparatiei, "multe locasuri are”, ele sunt tinute ocupate de necuratie, de "buruieni si ierburi”, toate vatamatoare. Nu putem gati Domnului si semenilor loc curat decat prin Spovedanie, inmultimd rugaciunea si faptele bune.

Daca insa incepem sa-i intrezarim pe semenii nostri si sa simtim prezenta lui Dumnezeu nu trebuie sa ne mandrim, ci sa "luam seama sa nu cadem”. Este nevoie ca prin trezvie si asceza sa pastram ceea ce am dobandit, innoindu-ne continuu starea launtrica, pentru ca intotdeauna va exista un loc ce trebuie primenit si intotdeauna vor exista persoane noi pe care sa le purtam intru noi. Nu trebuie sa uitam ca primindu-L pe Hristos ii primim pe semeni si primindu-i pe acestia Il primim pe Hristos.

Numai pornind de la vederea pacatelor propriii se poate arata si lucra intru noi "taina aproapelui”. Aceasta noua filoxenie - asemenea ospitalitatii lui Avraam  - se desfasoara acum in adancul nostru de taina, dupa cum ne spune Mantuitorul: "Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine. (Apocalipsa 3; 20)

De aceea, Sfintii Parinti  marturiseau despre cel care isi vede pacatele ca este mai mare decat cel care inviaza mortii. Intr-adevar, a-ti vedea pacatele si a le birui intru Hristos, prin asceza si pocainta, inseamna a fi la masura invierii mortilor intrucat Mantuitorul ne spune: "Celui ce biruieste ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui.” (Apocalipsa 3; 21)

Radu Alexandru

16 Aprilie 2013

Vizualizari: 7155

Voteaza:

Ne mai vedem propriile pacate? 5.00 / 5 din 4 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • ghita doruPostat la 2013-04-18 03:40

    nu cred ca multi pot face asa ceva , dar este uimitir ca oamenii induhnovniciti, doresc pana in ultima clipa sa,si marturiseasca pacatele chiar daca nu le mai au de mult..

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE