Dacă alături de tine nu e nimeni, înseamnă că a sosit timpul să faci cunoştinţă cu tine însuti.
Unii vor să scape de singurătate ori să înveţe să se lupte cu ea, să îi facă faţă, deoarece singurătatea este „insuportabilă, întunecată, apăsătoare, tristă şi fără ieşire" (aşa descriu mulţi singurătatea la seminariile psihologice).
Alţii, în schimb, se consolează cu iluzia că se pot obişnui cu asta - dar cu durerea nu te poţi obişnui, mai ales dacă ceva „zgândăre" în mod periodic trauma, fiindcă acesta este un lucru foarte chinuitor. Trebuie observat că aici este vorba, în mod specific, despre situaţiile când omul suferă din cauza singurătăţii, fiindcă suferinţa nu este singura reacţie posibilă în faţa singurătăţii.
Omul are, în schimb, diverse mecanisme de apărare şi, ca să nu fie devastat, începe în mod inconştient să construiască un întreg sistem de protecţii. Din păcate, câteodată omul percepe aceste protecţii ca pe ceva normal, adică încetează să simtă că ceva nu e în regulă cu el. Din toată informaţia care ajunge la el, alege ceea ce-i justifică starea, şi pentru el asta devine baza „normalităţii" („aşa şi trebuie, e corect aşa"). Rezultă de aici un cerc vicios: durerea neconştientizată pe care o provoacă singurătatea duce la folosirea unor mecanisme de protecţie, iar mecanismele respective sporesc singurătatea şi mai mult.
Psihologii au descris numeroase şi variate mecanisme de apărare, dintre care unele se întâlnesc mai frecvent, altele mai rar. Una dintre caracteristicile importante ale acestor procese inconştiente este cea că ele protejează personalitatea de influenţele negative, protejează de trăirile dureroase, dar totodată îl împiedică pe om să conştientizeze situaţia reală, să caute o ieşire din ea. De aceea, este de dorit să învăţăm să ne dăm seama când acţionează înaintea momentului când consecinţele „apărării" prin ele devin deja distructive.
De exemplu, unul dintre mecanismele răspândite e raţionalizarea. Acest termen psihologic descrie situaţia când din toată situaţia sau informaţia reală e selectată în mod inconştient doar acea parte şi sunt trase doar acele concluzii care pot preveni pierderea respectului de sine şi justifica propriul comportament incorect sau greşelile persoanelor care sunt importante pentru omul respectiv. Astfel, mamele, apărându-şi copiii, adeseori le dau exemplu de raţionalizare: „Ce tot spuneţi? Băiatul meu nu este nesociabil şi nu e paria! Este foarte bun şi prietenos, pur şi simplu este înconjurat de copii cu care n-are ce discuta/învăţătoarea i-a «montat» pe copii împotriva lui/în clasa lui toţi sunt nişte bătăuşi şi huligani/nu s-a adaptat încă la colectiv." Nici unui părinte nu-i face plăcere să afle că nimeni nu vrea să fie prieten cu odrasla lui. Nu toţi sunt gata să accepte un asemenea lucru, căci dacă vor fi de acord că această problemă există vor fi nevoiţi să o rezolve şi reputaţia lor poate avea de suferit („copilul unor părinţi buni, care procedea-ză cum trebuie, nu poate să fie paria"). Ei bine, tocmai atunci „vine în ajutor" raţionalizarea - şi nu-i deloc de mirare că un om care a crescut cu astfel de exemple este un virtuoz în ce priveşte arta autojustificării. Benjamin Franklin observa: „Este atât de comod să fii făptură raţională! Asta îţi dă posibilitatea de a găsi ori inventa pretexte pentru orice ai de gând să faci."
Un mecanism de apărare nu mai puţin cunoscut este proiecţia: omul le atribuie altora trăsăturile pe care nu le recunoaşte sau nu le acceptă la el însuşi. Datorită acestui mecanism inconştient, toate sentimentele negative legate de manifestarea acestor trăsături sunt îndreptate nu asupra propriei persoane, ci asupra altora. Astfel, un tânăr psiholog, discutându-l cu nişte tovarăşi de breaslă pe un fost coleg de facultate, se indigna cumplit: „Cum poate să-i judece aşa pe oameni?! Doar este psiholog! Eu nu aş face niciodată aşa ceva" - şi s-a simţit jignit atunci când ceilalţi psihologi i-au atras atenţia că el însuşi se ocupă chiar în acel moment cu judecarea altcuiva. Dacă ar fi recunoscut că n-are dreptate, asta, pe de o parte, i-ar fi zdruncinat imaginea întrucâtva idealizată a propriului „Eu", dar pe de alta ar fi fost o şansă ca el să se schimbe. Eroul nostru a ales însă o altă cale: cea de a-şi păstra iluzia cu privire la propria infailibilitate şi i-a învinuit pe toţi că nu-l tratează cu obiectivitate. Din păcate, pentru mulţi această alegere („eu am întotdeauna dreptate şi sunt întotdeauna bun, iar ceilalţi sunt răi şi greşesc mereu") poate duce la deteriorarea treptată a relaţiilor cu ceilalţi şi, în cele din urmă, la singurătate. Dimpotrivă, renunţarea la idealizarea de sine şi la deprecierea celorlalţi poate deveni primul pas pe calea dezvoltării de sine şi a dezvoltării relaţiilor sale.
Totuşi, rămânând singur, omul nu-şi resimte totdeauna singurătatea ca pe o suferinţă. Totul depinde de atitudinea pe care o are faţă de starea aceasta: poate nu numai să se chinuie, să se teamă, să se lupte, să evite, ci şi să perceapă singurătatea ca pe o şansă de a înţelege anumite lucruri despre sine însuşi sau ca pe o pauză temporară, ca pe un respiro când poate să privească în jur şi să-şi răspundă la întrebările: „încotro merg, cu icine merg, este necesar, este interesant pentru mine ceea ce fac?" Ca atunci când cineva goneşte cu maşina pe o autostradă, totul trece pe lângă el ca fulgerul, a obosit şi nu-şi mai dă seama încotro merge, dar, deodată, a tras pe dreapta şi s-a oprit ca să verifice traseul său după hartă, să pună ceva în gură, poate chiar să doarmă puţin, dacă trebuie, să-şi revină. în calea vieţii, asemenea opriri sunt câteodată pur şi simplu indispensabile - dar cât de dificil este să te smulgi din agitaţia şi din vârtejul vieţii de zi cu zi!
Oamenii nu îşi dau seama întotdeauna de adevăratele motivaţii ale acţiunilor lor, şi dacă îşi dau seama, nu mereu le pot recunoaşte şi accepta - dar tocmai în asta constă sarcina care stă în faţa personalităţii: a conştientiza şi a recunoaşte propriile gânduri, acţiuni, necesităţi, atitudini şi sentimente (inclusiv singurătatea), de a-şi asuma responsabilitatea pentru ele. Pe deasupra, trebuie să te îngrijeşti singur de creerea unor condiţii care să-ţi ofere într-o măsură suficientă resursele de care ai nevoie pentru a te dezvolta.
Mai bine e să începi de la lucrurile cele mai evidente şi aparent simple: să-ţi asiguri o bună condiţie fizică. Atunci când contactul cu propriul corp este refăcut şi starea de bine devine pentru tine ceva normal apar forţe pentru a face lumină în propriile necesităţi psihologice, a-ţi cunoaşte sfera emoţională, a încerca să îţi dai seama de adevăratele motivaţii ale diverselor tale gesturi şi atitudini. Şi toate acestea nu sunt deloc egoism! Egoismul este trăitul pe socoteala altora, aruncarea răspunderii tale pe umerii lor, aşteptarea că cineva este obligat să te scape de singurătate - „să te facă fericit".
Cunoaşterea de sine cere timp şi atenţie. Pe calea ei te poţi izbi de descoperiri neplăcute, de durerea traumelor psihologice suferite, de ranchiuni, de vinovăţia pe care nu o conştientizai până atunci. De regulă, tocmai presimţirea revelaţiilor dureroase de acest fel, teama că se va dezamăgi definitiv de sine însuşi, îl împiedică pe om să purceadă la această călătorie fascinantă către sine însuşi, cel autentic - dar cel care nu s-a speriat de greutăţi va descoperi într-un minunat moment că simte linişte, confort şi interes atunci când este singur cu sine însuşi.
Despre felul cum putem învăţa să ne abordăm singurătatea în mod constructiv vom vorbi mai amănunţit în a treia parte a cărţii.
Singuratatea, Olga Krasnikova; Editura Sophia
-
Singuratatea
Publicat in : Editoriale -
Singuratatea poate fi contagioasa
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Singuratatea bolnavului
Publicat in : Duminica Slabanogului -
O lume in care tacerea si singuratatea devin creatoare
Publicat in : Interviuri -
Singuratatea de azi
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.