In fiecare an, pe 21 mai, crestinatatea cinsteste pe Sfintii Imparati Constantin si mama sa Elena, ca pe niste Apostoli ai crestinismului. Anul acesta este un an jubiliar: se implinesc 1700 de ani de la Edictul de la Milan.

Asemenea Sfintilor, documentul are semnificatie istorica, contemporana, provocatoare si europeana.

Motivele pentru care cei doi sunt cinstiti ca niste Apostoli sunt numeroase. Incerc o trecere rapida in revista a catorva, care au avut un impact major asupra crestinismului. Sf. Elena a gasit lemnul Sf. Cruci pe care a fost Rastignit Domnul (de aceea a fost supranumita si Elena Crucii) si a initiat constructia catorva biserici in locurile de importanta maxima: Mormantul de la Ierusalim, Bethleem, Muntele Maslinilor (locul unde Hristos ne-a invatat „Tatal nostru“) etc. Dar ea a fost si sfetnicul crestin al fiului ei, Imparatul Constantin, supranumit cel Mare.

La randul sau, acesta a pus bazele unei relatii de dialog intre Biserica si autoritatile lumesti, la vremea aceea imperiale. Astfel, adoptand o pozitie de toleranta religioasa, contrara mentalitatilor vremii, a dat celebrul Edict de la Milan (313) prin care crestinismul era scos din randul religiilor ilegale. Apoi s-a preocupat indeaproape de lucrarile Sinodului I Ecumenic, care a stabilit calitatea divino-umana a Mantuitorului. Dincolo de evlavia sa, Imparatul avea si un motiv administrativ: nevoia de pace sociala si armonie, intrucat polemicile dintre taberele adverse ajunsesera la cote problematice.

Prin toate acestea si multe altele, cei doi Sfinti Imparati au pus, practic, bazele dezvoltarii ulterioare a civilizatiei crestine. Dar si atunci, ca si acum, s-au gasit destule voci care sa critice activitatea si importanta acordata. Motivul este unul simplu: crestinismul, prin valorile propovaduite, deseori deranjeaza. Insa multe dintre acuze (daca nu cumva toate) au consistenta unei gauri de covrig, deoarece nu poti acuza binele ca doreste raul.

Bunaoara, se sustine ca, de fapt, crestinismul este inventia dictatoriala a lui Constantin cel Mare. Dincolo de faptul ca ipoteza seamana izbitor de tare cu teoria „religia, ca metoda de control“ nu-ti ramane decat sa mori de ras, nu alta. Ma intreb, pana la el, de ce or fi murit milioane de crestini timp de trei secole? Dar initiativele de dinaintea lui Constantin ce rost au mai avut? Nerva (96-98), Alexandru Sever (225-235), Filip Arabul (224-249), Gallienus (260-268) stau marturie si azi ca, uneori, dorinta de a face bine este acuzata, securistic, de dictatura.

Dar avem si chestiuni mai serioase, ca de exemplu relatia Biserica-Stat (autoritati). Daca Imparatul a inteles ca crestinismul are un important rol social, altii (contemporani chiar) au rastalmacit aceasta viziune. Iata cum.

Unii sustineau ca Imparatul a fost smecher si s-a folosit de Biserica in scopuri electorale, bazandu-se gresit pe niste accidente ulterioare, reale dar de nedorit in relatia bizantinilor cu clerul. Teoria asta s-a propagat pana in zilele noastre, caci unii se arata foarte iritati de orice incercare de cooperare intre autoritati si Biserica.

Altii s-au gandit ei ca, de fapt, Biserica a profitat de asa-zise slabiciuni evlavioase ale Imparatului, si si-a cam asumat rolul de „Stat in Stat“. Teoria apare si astazi in criticile anticlericale.

Mai mult, Sfintii Imparati au demonstrat ca autoritatea statala se poate desavarsi ea insasi, cand reprezentantii ei implinesc binele, dreptatea si iubirea. Astazi, cand ne incapatanam sa sustinem ca autoritatea trebuie sa fie „laica“, ajungem intr-o fundatura: negand posibilitatea si chemarea la sfintenie a autoritatilor, le dam sansa de a deveni opusul. Dupa care ne mai intrebam naiv de ce ne conduc prost.

Mai vreti un exemplu? Constantin si Elena au inteles bine valoarea pro-life a crestinismului. Astazi insa, avem de-a face cu sustineri ale mortii culmea, in numele vietii. Recentele critici aduse initiativei europene „Unul dintre noi“ (care doreste stoparea crimei embrionare, in numele progresului stiintific) mi se par concludente pentru mentalitati egolatre de tipul „te ucid pe tine, ca sa ma salvez pe mine“.

Ceea ce mi se pare insa grav, de-a dreptul, este ca astazi, Europa, in mare parte fosta Imperiu Roman de Apus si de Rasarit, se face ca ploua si isi neaga radacinile crestine. In schimb, cultiva discriminarea pozitiva a unor valori reprezentate de grupuri minoritare sau interese financiare (vezi recenta intalnire intre Angela Merkel si papa Francisc). Ajungem astfel, la un paradox: in numele tolerantei, Europa tradeaza crestinismul. Curat anti-apostolat crestin.

Prin urmare, se cuvine a actualiza o celebra intrebare a unui european (Sienkiewicz): Quo vadis, Europa?

PS. Legaturile noastre cu Constantin cel Mare sunt dovedite chiar si de numele orasului Constanta, care este denumit dupa numele surorii Imparatului: Constantiana.

(Acest text a fost publicat prima data pe