PF Teoctist - Prima cuvantare rostita la hirotonirea intru arhiereu

PF Teoctist - Prima cuvantare rostita la hirotonirea intru arhiereu Mareste imaginea.


Vrednicia noastra este de la Dumnezeu

"Vrednicia noastra, dimpotriva, vine de la Dumnezeu, care ne-a facut in stare sa fim slujitori ai Noului Asezamant, nu ai slovei, ci ai Duhului" (II Corinteni 3, 5-6)

Daca orice eveniment are influenta asupra fiintei noastre, apoi, Taina sfanta ce a avut loc astazi are o inraurire adanca asupra sufletului meu. Intr-adevar, chemarea la treapta arhieriei constituie un act de o deosebita insemnatate. Caci cel invrednicit de aceasta cinste intra in succesiunea apostolica, care pastreaza si administreaza vistieria harului divin in lume.

Valoarea acestui act sfant o releva insusi Mantuitorul prin faptul ca, inainte de a-si alege pe cei doisprezece Apostoli, "a iesit la munte sa se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu. Si cand a facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai si a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli" ( Luca 6,12-13 ).

Deci, insusi Mantuitorul s-a retras in singuratate, rugand pe Tatal Ceresc in alegerea si desemnarea celor ce aveau sa duca in lume cuvantul Evangheliei. Alegerea avea sa cada pe cei mai curati la cuget, mai intelegatori ai sufletului uman, silitori in ajutorarea celor suferinzi, curajosi in promovarea virtutilor crestine, jertfelnici pentru sustinerea binelui si fericirea aproapelui. Din multimea invataceilor Mantuitorului, numai cei doisprezece Apostoli s-au invrednicit sa alcatuiasca colegiul apostolic. Urmand aceasta atenta grija pe linia succesiunii apostolice, in decursul veacurilor au fost alesi prin puterea Sfantului Duh cei mai vrednici slujitori spre a duce flacara nestinsa a harului divin, care sa lumineze calea mantuirii, tuturor celor insetati de fericirea vietii vesnice.

Din randul slujitorilor altarului Bisericii Ortodoxe Romane, s-a invrednicit si smerita mea persoana ca, astazi, sa fie chemata si ridicata la treapta arhieriei, prin propunerea Prea Fericitului Patriarh si votul unanim al Sfantului Sinod.

Nu socotesc aceasta chemare drept o rasplatire a vredniciei mele, ci, intarind convingerea mea ferma, spun ca Apostolul Neamurilor ca < < Vrednicia noastra vine de la Dumnezeu care ne-a facut sa fim slujitori ai Noului Asezamant, nu ai slovei, ci ai Duhului " ( II Corinteni 3, 5-6 ).

In clipele cand ma apropiam spre a face marturisirea de credinta, sufletul meu era cutremurat de greutatea misiunii la care eram chemat. Covorul invulturat, ce era asternut, mi se parea ca reprezinta locul pe care ardea focul nestins din flacara caruia strabatea ecoul unui glas, care altadata ii spusese lui Moise: "Nu te apropia aici! Ci scoate-ti incaltamintea din picioarele tale, ca locul pe care calci este pamant sfant!" ( Iesirea 3,5 ).

Ca si lui Moise, picioarele au inceput sa-mi tremure, iar pasii si-au contenit mersul. Gandul ma framanta ca mai curand sa ma inapoiez decat sa pasesc mai departe. Dar auzul inimii mele a prins vibratiile unui glas indemnator, din partea soborului sfintitor, glas ce odinioara l-a luminat pe Sfantul Apostol Pavel, in drum spre Damasc: <

Totdeauna, primirea unei insarcinari publice mai inalte provoaca, in mod firesc, un sentiment de adanca ingrijorare. Pe scara vietii bisericesti, e natural sa urce valorile ce reprezinta vrerile credinciosilor si aceasta pretuire aduce cu sine un sentiment de incredere.

Dupa dreapta invatatura a Bisericii, harul divin nu este limitat in timp si nici cuprins in spatiu. Imparatia harului, ca imparatie a sufletului, este de la inceputul veacurilor si dureaza pana la sfarsitul veacurilor.

Pamantul si cerul plutesc in atmosfera harului, caci Providenta pururea lucreaza si conlucreaza cu omul flamanzit de hrana vietii vesnice si insetat dupa apa cea vie. Oare, nu a fost Avraam intampinat de Melchisedec, arhiereu al Dumnezeului celui Prea inalt, care era "imparat al pacii., fara tata, fara mama, fara spita de neam, neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii, ci facut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, el ramane preot pururea" ( Evrei 7, 2-3 ). Preotia lui Melchisedec invedereaza lucrarea harica peste orice contingenta trecatoare, chiar daca aceasta solie apostolica este pe umerii subrezi ai unei smerite fiinte omenesti.

Dar daca taramul lucrarii harice este atat de necuprins in timp si spatiu, ar urma de aici ca vointa omului este coplesita si deznadejdea unei conlucrari ar duce la o stare de apatie? Nicidecum. Puterea harului lucreaza in timp si loc, prin aceste mijloace vremelnice, care suntem noi oamenii. Si ne preface din vase de putin pret in vase de cinste, purtatoare de mireasma a vietii. Caci ce reprezinta arhieria - detinatoarea de har - in functia ei de solie apostolica? Reprezinta o lucrare vazuta in comunitatea Bisericii Ortodoxe, in cele trei laturi distincte: de a predica Evanghelia, de a conduce pe credinciosi pe calea mantuirii si de a sfinti pe toti cei pregatiti sa primeasca har din vistieria sacra si nesecata a Bisericii, prin Sfintele Taine.

Datoria de a propovadui a fost cea dintai sarcina pe care Mantuitorul a dat-o Apostolilor dupa ce El i-a ales ( Luca 9,1-2). Iar gandul Arhiereului nu se poate fali ca aduce o invatatura personala, ci sa se osteneasca a predica numai Evanghelia si lucrarile ce decurg din aceasta invatatura sfanta.

Aceasta invatatura evanghelica uneste pe oameni intr-un singur crez in jurul Bisericii. Invatatura implica si conducere pe o anumita cale, pe care a aratat-o Mantuitorul zicand: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata! "(Ioan 14,6). Si o comunitate, ca sa fie condusa, are nevoie de a fi organizata prin legiuiri. Mantuitorul a organizat si intemeiat aceasta comunitate, care este Biserica, in ziua pogorarii Sfantului Duh, prin deschiderea usilor mantuirii pentru toate popoarele pamantului. Iar colegiul apostolic, prin succesiunea lui in timp, a dat prin Sinoadele ecumenice si cele locale canoane, care au reglementat viata crestina.

Insa nici invatatura si nici organizarea nu sunt suficiente pentru a chezasui mantuirea, pana cand cei patrunsi de adevarul crestin nu se impartasesc de binefacerile sfintitoare ale Sfintelor Taine. Iata de ce lucrarea arhiereasca, in lumea contingenta, apare ca o opera, care cere truda zi de zi, caci arhiereul nu mai este raspunzator numai de sufletul sau, ci de al tuturor credinciosilor pe care-i pastoreste. Slujirea arhiereasca are permanent in ajutor asistenta Sfintului Duh, care ne lumineaza, ne intareste si pune pecetea pe hotararea luata de Sfantul Sinod.

Inaintea ochilor mei se deschide privelistea larga a istoriei Bisericii Ortodoxe si vad intreaga lucrare arhiereasca de propovaduire si aparare a invataturii curate a Evangheliei. Ochii gandului meu se intraripeaza de cuvantarea Sfantului Petru, tinuta la Ierusalim, in ziua Rusaliilor, cand ucenicilor Mantuitorului li "s-au adaugat ca la trei mii de suflete" (Fapte 2, 41). Increderea mea va spori in lucrarea arhiereasca, amintindu-mi de predica Sfantului Apostol Pavel in Atena, unde, in fata filosofilor, Apostolul le spunea: "pe Cel pe care voi, necunoscandu-L, cinstiti, pe Acesta il vestesc eu voua" ( Fapte 17, 23 ). Zborul cugetului meu poposeste apoi la Sinodul apostolic, unde spiritul impaciuitor al Sfantului Iacob a pus capat unei neintelegeri din Biserica din Antiohia, stabilindu-se: "Pentru ca parutu-s-a Duhului Sfant si noua sa nu vi se puna nici o greutate in plus in afara de cele ce sunt necesare." ( Fapte 15,28).

Si, in depanarea veacurilor, nu stiu unde sa ma opresc, ca sa gust nectarul virtutilor arhieresti: la Sfantul Atanasie cel Mare, zelosul aparator al dreptei credinte impotriva ereticilor, la Ciprian al Cartaginei, sustinatorul unitatii bisericesti, la Sfantul Vasile cel Mare, organizatorul caritatii crestine, sau la Sfantul Ioan Gura de Aur, cel care ne-a pus la indemana indreptarul liturgic de a ne apropia si a ne impartasi cu credinta din Sfantul si scumpul Sange si Trup ale Mantuitorului? Virtutile lor arhieresti stralucesc ca pietrele nestemate de pe o diadema si ochiul credintei se opreste la frumusetea si armonia acestei opere duhovnicesti, lucrata din adanca si adevarata evlavie crestina.

Un sir nesfarsit de ierarhi, ale caror nume cinstesc calendarul crestin, prin viata, invatatura si faptele lor! Unii au culminat cu stiinta, altii au prisosit cu mila; unii au infruntat potrivniciile prin curajul lor, altii au dobandit lumea cu spiritul pacii si nu stiu daca intr-o viata de om este cu putinta sa culegi si sa impodobesti cununa chipului, macar cu unele din virtutile celor apusi in ravna de a vedea Biserica luptatoare cat mai aproape de fericirea celor ce au capatat laurii triumfulur vesnic. Marturisesc ca voi incerca sa adun, dupa puteri, din acest izvor nesecat de vrednicii arhieresti tot ce se va potrivi cu lucrarea ce mi s-a incredintat, pentru ca si smeritul de mine sa cinstesc treapta la care am fost ridicat.

Dar privirea mea nu scapa o alta latura cu orizont tot asa de larg, aceea a scumpei noastre Biserici stramosesti. Si aici, sirul arhiereilor care au slujit credinciosii dupa toate randuielile lasate de Mantuitorul sau cele consfintite de Sfintele Sinoade, prin canoane si legiuiri, este lung si impodobit cu virtuti, caci Biserica Ortodoxa isi are lucrarea impartita in sectoarele legate de particularitatile diferitelor popoare. in marea familie a Ortodoxiei, Biserica Ortodoxa Romana a adus o pretioasa contributie la opera de luminare si ridicare a credinciosilor pe calea mantuirii. Fiecare epoca si-a avut arhiereii ei de seama, care au raspuns la cerintele vremii, cu mijloacele ce le-au stat la indemana.

De aceea, cu pietate ne gandim la numele si faptele acestora, care, dupa indemnul Mantuitorului, au luptat pentru ridicarea culturala si materiala a poporului si nu si-au precupetit nici viata atunci cand Semiluna tindea sa inrobeasca popoarele pasnice din aceste parti, sau cand imperialismul habsburgic darama bisericile si manastirile din Transilvania si schingiuia pe ortodocsi pentru a-i atrage la uniatie.

Contributia mitropolitului Varlaam la precizarea Marturisirii Ortodoxe ramane ca o piatra de hotar pentru apararea Ortodoxiei impotriva mrejelor amagitoare si a curselor cu dibacie intinse asupra ei. Stradania lui Dosoftei in faurirea versului literar religios, pe limba poporului; stradania vrednica de lauda a lui Veniamin Costachi in talmacirea pe limba bastinasa a Cuvantului lui Dumnezeu; toate incununate de neadormita activitate a Marelui Antim Ivireanul, in promovarea artei sub diferite aspecte, martirizat apoi de otomani, alcatuiesc tot atatea indemnuri la munca pentru cel nou intrat in randurile apostolilor Domnului.

Dar nu putem trece cu vederea sirul ierarhilor din Transilvania, care, in chip demn si cu pretul vietii lor, au aparat Ortodoxia si poporul roman impotriva asupritorilor feudali, suferind martiriul, impreuna cu credinciosii lor, cum au fost vrednicii mitropoliti Ilie Iorest, Sava Brancovici si altii.

Asadar, avem in ei pilda de credinta, de zel apostolic si de jertfelnicie. Arhieria, in esenta ei harica, este, in adevar, diferita de tot ce este vremelnic, dar lucrarea ei se face de oameni si pentru oameni.

Din acest punct de vedere si arhiereii apartin de vremurile si circumstantele in care ei au trait. Vremurile noastre sunt cu totul altele decat acelea ce s-au scurs pe drumul istoriei. Deci si arhieria de azi - una in esenta cu cea apostolica - va trebui sa tina seama de conditiile actuale in care ea trebuie sa lucreze si sa desavarseasca misiunea apostolica. De aceea, privirea mea se va indrepta catre lucrarea membrilor Sfantului Sinod, de la care voi lua model de lucrare arhiereasca.

Noua misiune de vicar patriarhal ma obliga sa-mi dirijez lucrarea dupa arhiereul care a ocupat asemenea rosturi in Biserica noastra si a reusit sa raspunda, cu prisosinta, tuturor atributiilor cu care a fost investit de catre Chiriarhul sau.

Din fericire, acest caz de indrumare il am prezent in persoana Prea Fericitului Patriarh Justinian, de cand era vicar al Mitropoliei Moldovei. De-a lungul vietii religioase a Moldovei, cu greu s-ar putea gasi o perioada mai dramatica decat cea traita imediat dupa sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Plagile istorisite in Biblie, cazute asupra Egiptului, se infatisau estompate in fata crudei realitati sociale din Arhiepiscopia Iasilor. Sate si tirguri erau sterse de pe fata pamantului, iar locuitorii lor se aciuasera prin gropi, santuri si bordeie. in asemenea conditii de aspra incercare, epidemia de tifos facea prapad, iar seceta adusese si flagelul foametei, astfel incat conditiile de seceris ale mortii sa prisoseasca. Preotimea era cuprinsa de descurajare, iar din randul ei cadeau prada mortii unul cate unul, in slujirea enoriasilor rapusi de epidemie.

Aparatul administrativ era dezorganizat, de nu se putea tine legatura cu protoieriile eparhiei. Cand aceasta grea incercare ajunsese la culme, a venit la vicariatul Mitropoliei Moldovei solul arhieriei, crainicul aducator de nadejde si incredere: Prea Sfintitul Justinian Vasluianul. De unde pana atunci, arhiereii erau socotiti ca "primi" ai Bisericii, Vladica Justinian Vasluianul a schimbat aceasta titulatura in aceea de arhiereu al muncii, de barbat al jertfelniciei pentru binele obstesc. Misiunea apostolica a arhieriei era restaurata in rolul si demnitatea ei.

Nu este locul potrivit pentru a analiza rezultatul muncii constructive a vicariatului de la Iasi, de sub Vladica Justinian Vasluianul. Tin numai sa marturisesc ca am facut ucenicie la acea scoala a muncii, instaurata in Biserica Moldovei, si-mi va fi indreptar pentru activitatea mea de vicar patriarhal.

Si daca am facut, la ipopsifiere, fagaduinta ca voi arata supunere, ascultare si respect Sfantului Sinod, acest vot il fac, in special, pentru Prea Fericitul Patriarh Justinian, care m-a recomandat pentru postul de vicar patriarhal si il asigur ca felul de activitate al Prea Fericirii Sale, amintit mai inainte, imi va fi zilnic sfatuitor si calauzitor.

Cand, in sirul marturisirii, de la ipopsifiere, am depus legamant ca "datoresc iubire tarii mele . ca voi jertfi, cu bucurie si multumire sufleteasca, insasi fiinta mea pentru intreaga pastrare, crestere si propasire a poporului", atunci gandul si inima mea s-au indreptat catre scumpa noastra patrie, catre poporul care m-a zamislit si pe care il voi sluji cu toate puterile mele.

Din trecutul plin de lumina al Sfintei Biserici strabune, eu desprind acest adevar nepieritor: roade bune si de folos au incununat fratestile legaturi dintre poporul roman si popoarele vecine, ori de cate ori aceste legaturi s-au desfasurat dupa indemnul si voia poporului, care niciodata nu greseste drumul. Amare au fost consecintele dezbinarii pe care unii cirmuitori au cautat sa o semene intre aceste popoare, asezate de soarta pe aceleasi meleaguri.

Pastrand vii in amintirea mea aceste adevaruri, voi munci deci ca orice fiu devotat al poporului nostru, pentru cimentarea prieteniei, temelie si pavaza a independentei si progresului tarii noastre dragi. In aceste clipe solemne si hotaratoare din viata mea, imi ingaduiti sa-mi amintesc de cei cu care am facut ascultari in sfintele manastiri, de colegii mei de seminar si facultate si am pazit pravilele in curatia lor, scrise de miini evlavioase si batatorite de munca aspra. Ma gandesc cu mare admiratie la acei monahi simpli, proveniti din popor, si care alina prin rugaciunile si munca lor nevoile si necazurile fratilor lor, truditori pe pamantul tarii. Le fagaduiesc ca mireasma vietii calugaresti voi sorbi-o cu aceeasi cucernicie ca si pana acum.

Ma gandesc la fratii preoti demni si harnici, cu care am coliturghisit si am impartasit munca de pastoratie la Mitropolia Moldovei, ca mare ecleziarh, exarh sau vicar administrativ. Tuturor le pastrez amintiri calde in inima mea si-i asigur de toata pretuirea.

Imi plec genunchii gandului, cu smerenie, la altarul bisericii din satul meu, de pe dealurile Botosanilor, acolo unde fratii si surorile mele dupa trup se roaga pentru sufletele parintilor mei raposati si trudesc pe ogoare, din zori si pana in noapte, pentru sporirea belsugului din economia tarii noastre. Si cum toate gandurile bune nu se pot realiza decat atunci cand este pace in lume, voi fi un vajnic sprijinitor al actiunii duse pentru apararea pacii in lume. Caci pacea este un bun al intregii omeniri, inscris in Evanghelie cu litere de aur si pe care Biserica trebuie sa-l pastreze si sa-l apere.

Cu aceste marturisiri, ma plec respectuos in fata Prea Fericitului Patriarh Justinian, multumindu-i cu toata caldura sufletului ca si-a pus increderea in puterea mea de munca, si il asigur de toata ascultarea de care este capabil un monah, care a cunoscut supunerea monastica de la varsta de 14 ani. Ma voi stradui sa-i inteleg gandurile si sa le dau realizare. Multumesc inalt Prea Sfintitilor Mitropoliti si Prea Sfintitilor Episcopi, membri ai Sfantului Sinod, care m-au ales in ierarhia superioara, asigurandu-i ca voi conlucra in spiritul fratiei in Hristos si al randuielilor canonice ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

Multumesc apoi cu deosebita recunostinta iscusitilor mei profesori de la Seminarul Monahal de la Manastirea Cernica, inalt Prea Sfintitului Mitropolit Firmilian al Olteniei, care n-a pregetat a se osteni slujind astazi la arhieria mea; nu pot sa nu exprim si de aceasta data omagiu si respect bunului si inteleptului meu director din timpul celor opt ani de seminar, Prea Sfintia Sa Episcop Chesarie, care, de asemenea, s-a ostenit la slujba de astazi, incredintandu-i ca voi pastra, cu credinta nestramutata, linia continuitatii apostolice, temelia unitatii Ortodoxiei noastre. Multumesc, de asemenea, si inalt Prea Sfintitului Mitropolit Sebastian al Moldovei pentru bunavointa de a participa la aceasta sfanta serbare.

Multumesc tuturor celor care au luat parte la solemnitatea hirotonirii mele si ii binecuvantez, rugind pe Dumnezeu sa le sporeasca gandurile bune si faptele vrednice, ca sa se simta fericiti sub scutul Bisericii noastre.

Cu aceste cuvinte, rog pe bunul Dumnezeu sa-mi dea lumina mintii, tarie de vointa si caldura inimii, ca sa pot implini, cu vrednicie, misiunea sfanta de urmas al Sfintilor Apostoli ai Domnului Hristos.

Cuvantare rostita la hirotonirea intru arhiereu, in biserica Sfantul Spiridon-Nou din Capitala, in ziua de 5 martie 1950.

.

07 August 2007

Vizualizari: 3290

Voteaza:

PF Teoctist - Prima cuvantare rostita la hirotonirea intru arhiereu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE