Materialul de fata este motivat si se justifica prin doua imperative: una imediata si alta principiala. Este necesara acum o explicare a problemei autenticitatii, respectiv a divinitatii lui Iisus Hristos, pentru ca asistam in zilele noastre la mediatizarea intensa a unei multimi de "documente", informatii si provocari noi care neaga dumnezeirea Mantuitorului Iisus Hristos, adica esenta crestinismului. Dupa "Codul lui da Vinci" si "Evanghelia lui Iuda", filmul "documentar" al regizorilor James Cameron si Simcha Jacobovici pretinde descoperirea "osemintelor", adica a ramasitelor pamantesti ale lui Iisus din Nazaret, intemeietorul credintei crestine. Evident ca autenticitatea acestei descoperiri ar fi identica cu negarea Invierii lui Iisus Hristos si cu anularea adevarului crestin.

Angajarea noastra este deci justificata in primul rand din motivul imediat al urgentei raspunsului. Este necesar un raspuns urgent si suficient la aceste atitudini anti-crestine, oricat de inconsistente, neserioase, slabe si ridicole, tocmai din cauza ca oficialii Bisericii au reactionat necorespunzator, bagatelizand si expediind cu suficienta subiectul si situatia de fapt. Teologul n-are voie sa expedieze acest subiect niciodata, fata de niciun apelant si nicio situatie. Celor care nu inteleg aceasta urgenta si deplinatate a raspunsului le reamintim ca Mantuitorul Insusi n-a neglijat si n-a evitat nici macar pe tatal minciunii, pe diavol, ci s-a angajat cu el in polemica, raspunzandu-i urgent si complet. Crestinul trebuie sa raspunda complet oricui si oricand, tocmai pentru ca el ii ia cel mai in serios pe toti oamenii, chiar pe cei mai neseriosi si mai rai, implinind cuvantul Sf. Ap. Petru care ne cere (exact in sensul si situatia de astazi) sa fim "gata totdeauna sa raspundem oricui ne cere socoteala despre nadejdea noastra" (1 Ptr 3, 15). Tatal este parinte, profesorul este dascal si teologul este crestin tocmai pentru ca pretuieste, iubeste, considera si se ocupa total de orice om, mai presus de nebunia sau rautatea lui. Nicio religie nu pretuieste persoana, precum crestinismul. Crestinul si crestinismul sunt unici si incomparabili pentru ca numai ei pretuiesc persoana in mod absolut si, de aceea, o trateaza la modul absolut, adica cu rabdare si asumare fara de sfarsit. Numai crestinismul crede ca din intuneric poate aparea lumina, din boala sanatatea, din ignorant cunoasterea, din moarte viata. De aceea, numai crestinismul este credinta, speranta, iubire si sansa reala, fara de sfarsit.

Al doilea motiv al cuvantului nostru de aici este cel principial. Raspunsul crestin complet este necesar nu numai pentru rezolvarea aici si acum, ci mai ales cu constiinta ca sunt inevitabile si sigure provocari mult mai tari si mai bine facute, "noutati" foarte bine "argumentate" stiintific, filosofic si chiar "teologic". A constientiza adevarul crestin inseamna a intelege mai ales inevitabilul acestor "noutati" si a le da raspunsul corespunzator definitiv, valabil in eternitate. Falsitatea si imposibilul "descoperirilor" anti-crestine pot fi dovedite definitiv numai prin experimentarea dumnezeirii lui Iisus Hristos, intemeietorul credintei crestine si singurul Dumnezeu verificat. Dumnezeirea lui Iisus Hristos poate fi inteleasa si experimentata pe trei cai, in trei moduri: 1. calea rationala; 2. calea existentiala; 3. calea credintei.

Calea rationala de a afla si intelege pe Iisus Hristos consta in cercetarea, analizarea si argumentarea istorica, naturala, "stiintifica", "materiala" si logica a datelor pe care le avem despre Persoana Lui istorica. Calea rationala este calea datelor istorice, a probelor documentare sau demonstratia si argumentarea cu probe "materiale" si logice. Ea este socotita in general nu numai cea mai simpla ci si cea mai concreta, mai tare, mai intemeiata, mai doveditoare si mai convingatoare. In ceea ce priveste aplicarea ei asupra Persoanei lui Iisus Hristos, este extrem de important sa observam dintru inceput ca arheologia, documentatia si istoria de pana astazi confirma intru totul afirmatiile Bibliei si ale Bisericii. Specialistii si cercetarea istorica recunosc categoric ca intemeietor al credintei crestine pe Iisus din Nazaret. Persoana descrisa in cele 4 Evanghelii crestine si certiflcata de documentele istorice contemporane. Autenticitatea lui Iisus din Nazaret ca intemeietor al credintei crestine este recunoscuta de cei mai minutiosi cercetatori, astfel incat poate fi denumita drept certitudine absoluta, in masura in care un document sau o proba istorica pot fi apreciate ca absolute.

Dimensiunea divina a Persoanei Sale sau descrierea Lui poate fi sustinuta istoric si rational prin opera Sa (Dupa roadele lor ii veti cunoaste - Mt 7, 16), asa cum a precizat El Insusi, adica prin consecintele istorice ale activitatii Sale. Dimensiunea divina a cuvantului lui Iisus poate fi afirmata si inteleasa datorita calitatii logicii Sale, adica faptului ca logica sau cuvantul lui Iisus sunt cu totul "ne-logice" si "ne-umane", ele sunt o logica si un cuvant "pe dos" fata de cuvantul si logica umana comuna, depasindu-le tocmai pentru ca sunt expresia unei alte lumi si ordini, ordinea supraumana sau divina. Orice cercetator observa si trebuie sa recunoasca faptul ca logica lui Iisus este nu numai cu totul noua fata de cea umana comuna ci chiar inversa, "pe dos". Iisus Hristos ne spune ca viata se obtine numai prin moarte, ca suferinta este fericita, ca cel mic (smerit) este mare si cel mare este mic, ca infinitul devine limita si limita devine infinit, ca absolutul devine relativ si relativul devine absolut, ca vesnicia devine timp si timpul vesnicie, ca nemurirea moare si moartea devine viata vesnica. Oricat de destept, de profund si subtil a fost vreun ganditor vreodata, niciodata n-a contrazis si n-a depasit cadrele si masurile umane. Cercetatorul onest trebuie sa observe ca o singura persoana, in toata istoria gandirii si umanitatii, a facut acest lucru: Iisus din Nazaret.

Iar consecintele lucrarii Sale care pot infatisa in modul cel mai concret divinitatea lui Iisus se constituie din noutatea absoluta a calitatii adeptilor, respectiv a sfinteniei crestine. Crestinii, adeptii lui Iisus Hristos care-si identifica viata cu El, prezinta o calitate fiintiala absolut noua pe pamant: sfintenia. Sfintenia este afirmata in toate religiile, dar trebuie sa observam ca in religiile ne-crestine ea este numai o conventie si este proprie numai in crestinism, pentru ca numai aici se constituie intr-un absolut fiintial dobandit definitiv. Sfintenia crestina nu este cel mai inalt umanism, nu este omul cel mai reusit si mai implinit ci este o noua specie biologica. Ea se deosebeste esential de orice alta "sfintenie", pentru ca este singura specie care depaseste si biruieste moartea. Aceasta calitate fiintiala este probata in moastele sfintilor crestini ca masura a unei dimensiuni biologice si fiintiale noi. Desigur ca discutia despre calitatea absoluta a sfinteniei crestine si improprietatea sfinteniei din alte religii este o aporie, adica ne-rezolvabila si ne-constrangatoare logic. Noi sustinem totusi ca aceasta calitate unica si absoluta poate fi experimentata si inteleasa prin faptul ca este exclusiv rezultatul marturisirii si trairii adevarului crestin.

Un alt vestigiu material care se refera la divinitatea lui Iisus Hristos este mormantul Sau. Este foarte important sa observam, dintru inceput, ca "osemintele" Lui n-au constituit niciodata obiectul vreunei cercetari. Din partea crestina, lucrul este de la sine inteles, pentru ca autenticitatea lui Iisus si adevarul crestin se identifica total cu Invierea si Inaltarea Lui cu trupul la cer si exclud, asadar, ideea ramasitelor pamantesti sau a "osemintelor". Este insa si mai important si extrem de semnificativ faptul ca nici anti-crestinii, musulmanii de exemplu (care au stapanit si controlat Tara Sfanta timp de peste 13 secole), n-au intreprins si nici macar n-au avut ideea cercetarii sau afirmarii ramasitelor pamantesti ale lui Iisus, desi chiar numai ideea in sine le-ar fi servit de minune ca obiectie anti-crestina. Cum se explica aceasta rezerva musulmana in special si anti-crestina in general? Nu cumva ea inseamna constiinta unanima sau constiinta istorica irepresibila ca trupul lui Hristos scapa istoriei, nu face obiectul ei si numai mormantul Lui poate fi discutat, si nici macar autenticitatea acestuia nu poate fi negata?.

Imposibilitatea descoperirii "osemintelor" lui Iisus Hristos este evidenta pentru crestini. Stim totusi ca unii crestini (iehovistii si alti neo-protestanti), recunosc "divinitatea" Mantuitorului, dar afirma ca trupul lui Iisus Hristos n-a inviat, ca El ar fi inviat cu alt trup, un "trup duhovnicesc" iar trupul Lui pamantesc, initial, a putut ramane in mormant! Ideea lor se intemeiaza pe expresiile Sf. Ap. Pavel din 1 Co 15, 43-49, in care acesta arata intr-adevar ca omul poate avea doua feluri de trup, ca trupul dinainte de moarte este "trupesc" iar dupa inviere este "duhovnicesc". Sectantii cred ca ideea lor ar fi confirmata de adaosul Sfantului Pavel, cand afirma: "carnea si sangele nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciunea nu mosteneste nestricaciunea" (1 Co 15, 50).

Trebuie sa stim insa ca exegetii biblici au stabilit de mult ca Sf. Ap. Pavel nu avea in vedere o deosebire totala intre trupul dinainte de moarte si cel inviat, ca nu nega constiinta identitatii, ci tinea numai sa sublinieze deosebirea lor ontologica, calitatea fiintiala cu totul noua sau sfintenia de dupa inviere. Faptul ca invierea inseamna tocmai invierea aceluiasi trup care a murit real (caci nu sufletul moare ci trupul, si nu poate invia decat ceea ce a murit, adica trupul) este dovedit de insusi trupul lui Hristos inviat, de calitatile lui.

Relatarile Sfintelor Evanghelii ne arata fara dubiu ca trupul lui Hristos dupa Inviere era si nu era cel de dinainte. Pe de o parte el era cu totul altfel, pentru ca stim ca nu se mai supunea limitelor materiei, naturii si lumii, ci le depasea. Dar pe de alta parte era totusi acelasi de dinaintea Invierii, caci stim ca Mantuitorul Insusi a insistat si "le-a aratat mainile, picioarele si coasta Sa" (Lc 24, 39-43; In 20,27), adica le-a aratat semnele cuielor si sulitei, semnele ranilor, semnele care stabileau categoric identitatea cu trupul dinainte de Inviere. Prin urmare, trupul inviat este pe de o parte acelasi, pentru ca-si constientizeaza el insusi identitatea, se stie si se simte acelasi, iar pe de alta parte este altul, in sensul ca se stie si se simte cu totul altfel, adica deosebit calitativ. De altfel, nu numai credinciosul crestin ci orice cercetator care ia in considerare invierea mortilor trebuie sa inteleaga ca nu se poate vorbi in niciun fel de vreo inviere si nu poate fi inviere decat a ceea ce a murit, adica a trupului. De asemenea, si mai important este pentru crestini sa rememoreze si sa valorifice faptul ca numai invierea aceluiasi trup care a trait inainte de inviere este mantuire reala si viata vesnica. Asadar nu carnea si sangele istorice, ci "carnea si sangele" transfigurate mostenesc imparatia lui Dumnezeu.

A afirma ca Iisus Hristos a inviat cu alt trup si ca nu a inviat si S-a inaltat la cer cu trupul cel dintotdeauna inseamna de fapt a nega intruparea si mesianitatea lui Iisus Hristos, inseamna a-L nega total. Caci autenticitatea si esenta lui Iisus Hristos inseamna exclusiv a afirma ca Dumnezeu S-a facut materie, ca sa vindece, sa tamaduiasca si sa sfinteasca, adica sa transfigureze materia. Aceasta este esenta lucrarii si vointei lui Hristos si esenta credintei crestine: mantuirea si eternizarea materiei, pentru ca ea, desi pare inferioara sufletului, este creatura lui Dumnezeu "buna foarte" (Pc 1, 31) si, prin urmare, destinata dintru inceput sfintirii si vietii vesnice. Constiinta crestina are aceasta intelegere exceptionala a lumii, omului si fiintei, afirmand transformarea si invesnicirea trupului si materiei, atunci cand exclama, prin poetul Ioan Alexandru: "Cand umbra pala-n cer se logodea / Cu carnea mea cea libera si sfanta" (1. Alexandru, Cununie).

A afirma pe Iisus Hristos inseamna a marturisi ca El este si ramane in veci Dumnezeul-Om, Alfa si Omega, "Cel ce a murit si este acum viu, Cel ce este, cel ce era si Cel ce vine" (Ap 1, 17-18). Persoana Lui inseamna nu numai spirit ci si trupul uman induhovnicit, transfigurat, pentru ca acesta a fost motivul Intruparii si esenta lucrarii lui Iisus Hristos. Prin atotputernicia Sa, Dumnezeu putea sa ne mantuiasca si fara sa Se intrupeze: este limpede ca El S-a intrupat tocmai pentru ca numai Intruparea este mantuirea adevarata, deplina, adica vindecarea si transformarea materiei.

Toate religiile vorbesc de mantuire si sfintire, dar specificul si esenta crestinismului afirma eternizarea materiei in identitatea ei, chiar daca se vindeca si se sfinteste. Cine cunoaste istorie stie ca tot efortul Bisericii crestine, al religiei si credintei crestine in "general, timp de 2.000 de ani, a avut in vedere tocmai intelegerea si marturisirea umanitatii eterne a lui Hristos, cu toate insusirile ei umane precise si specifice, in Persoana Sa divino-umana. Daca Persoana Sa ar pierde ceva din umanitate, atunci actiunea mantuitoare a Persoanei Sale n-ar mai privi conditia umana intreaga; s-ar pune sub semnul intrebarii insasi mantuirea umanitatii. Este limpede ca a nu afirma pe Iisus Hristos ca umanitate completa inseamna a-L nega; indiferent ca negam ceva din dumnezeirea sau din umanitate a Lui, orice atentat inseamna negarea lui Iisus Hristos. Sa nu uitam esentialul: adevarul si puterea crestinismului nu constau atat in argumentarea cea mai inalta, in ideea religioasa mai subtila, mai frumoasa si mai buna ci in Invierea lui Iisus Hristos din morti: "Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (1 Co 15, 14).

A cerceta Persoana lui Iisus Hristos inseamna a intelege faptul ca El constituie obiectul oricarei cercetari, dar cu o observatie extrem de importanta. Intrucat este divino-umana, Persoana Sa poate fi cercetata istoric, natural, stiintific, rational in dimensiunea ei umana; dimensiune a divina a lui Iisus Hristos poate fi si ea cercetata, dar cu instrumente adecvate, adica spirituale. De aici, oricine trebuie sa inteleaga ca a cauta vestigii materiale ale partii ne-materiale (asa cum este trupul inviat, transfigurat si inaltat la cer) a lui Iisus Hristos este impropriu, absurd si ridicol. Mormantullui Iisus Hristos este si ramane intr-adevar loc precis si identificabil al Invierii lui, dar el inseamna si "sa nu cautati pe Cel Viu intre cei morti" (Lc 24, 5). Este evident ca aceia care pun problema "osemintelor" lui Iisus pornesc deja de la prezumtia ne-divinitatii sau imposturii lui Iisus Hristos, inainte de a mai astepta rezultatele altor cercetari; caci, dupa cum vom vedea, sunt posibile si extrem de relevante o multime de alte cercetari.

Asadar, in ceea ce priveste Persoana istorica a lui Iisus, care sunt vestigiile care pot face obiectul cercetarii istorice, materiale? Fara indoiala, toata lumea in care a trait si a lucrat Iisus Hristos: locul nasterii Sale, locul copilariei, localitatile, casele si locurile pe unde a trecut si, mai ales, locurile de la sfarsitul vietii Sale pamantesti, adica Gradina Ghetsimani (unde a fost prins), pretoriul lui Pilat (unde a fost judecat), colina Golgotha (unde a fost rastignit), mormantul unde a fost pus (Sfantul Mormant de astazi). Tot ceea ce se leaga de Persoana Sa istorica face obiectul cercetarii istorice, poate fi apreciat, masurat si judecat stiintific; in aceasta privinta, cercetarea istorica poate confirma sau infirma datele istorice mostenite pana la un moment dat. Aici este insa extrem de important sa nu uitam ca toata istoria, toata Traditia, toate datele Bibliei si ale Bisericii au fost confirmate de cercetarea istorica de pana acum.

Dar mai exista un vestigiu al Persoanei lui Iisus Hristos: cuvantul Sau. El ne poate mijloci trecerea la cunoasterea existentiala a lui Iisus Hristos.

Critica istorica a stabilit cert si definitiv un anumit numar de cuvinte din cele 4 Evanghelii canonice, care trebuie atribuite cu siguranta (atat cat poate fi sigura orice cercetare stiintifica in general) lui Iisus Hristos, numite Loghia; orice cercetator riguros si onest stie aceasta. Avand in vedere ca manuscrisele Sf. Evanghelii pastrate pana azi sunt cele mai credibile si mai sigure din toata antichitatea, asa cum observam la inceput, este evident ca aceste cuvinte pastrate ale lui Iisus Hristos capata o importanta coplesitoare, absoluta. Ele ne apar de fapt drept adevaratele vestigii istorice, materiale ale Persoanei lui Iisus.

Cunoasterea cuvintelor lui Iisus inseamna cunoasterea Persoanei Sale. Experienta ne arata ca lexemul, cuvantul nu se identifica in totalitate cu autorul lui, dar reuseste sa exprime specificul acelei persoane; cuvantul oricarei persoane este specific. Prin urmare, cuvantul lui Iisus trebuie sa arate calitatea Persoanei Lui. Daca Persoana lui Iisus este divina, Cuvantul Lui trebuie sa prezinte oricarui cercetator ceva divin.

Intr-adevar, cuvantul lui Iisus din Nazaret are doua calitati pe care nu le are niciun cuvant uman: proprietatea si suveranitatea. Cuvantul lui Iisus este singurul cuvant propriu din toata istoria, din tot universul. Toate cuvintele experimentate de oameni se arata improprii sau mincinoase, din cauza ca intre cuvantul uman (infinit ca promisiune, caci orice cuvant uman promite infinitul) si puterea limitata a respectivei persoane se casca o prapastie mare: aceasta este impostura sau minciuna cuvantului uman. Ca fiinte slabe, fiinte "de nimica", fiinte alunecand in moarte, in neant, fiinte "fara fiinta , oamenii promit totul desi sunt nesiguri de cuvantul lor: sunt, adica, impostori si mincinosi. Singura persoana care n-a mintit fiintial niciodata este Iisus Hristos; la El nu mai exista nicio diferenta intre cuvantul ca promisiune si cuvantul ca putere. Numai asa se explica de ce Iisus Hristos este singurul intemeietor de religie care si-a permis sa spuna: "Cerul si pamantul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt 24, 35). A spus aceasta tocmai pentru ca era sigur in mod fiintial pe cuvantul Sau, pentru ca se baza nu pe veridicitate ci pe puterea personala. Constantin Noica ii reprosa lui M. Heidegger ca n-a pretins, macar pentru unele izbanzi filosofice, expresia aceasta: "Cerul si pamantul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece!". C. Noica se mira degeaba. Noua ne este clar de ce n-a vorbit asa Heidegger: pentru ca, fiind si teolog, el era constient tocmai de proprietatea divina indiscutabila si exclusiva a acestei expresii.

A doua calitate divina a cuvantului lui Iisus Hristos este suveranitatea. Niciun cuvant, din tot universul, nu s-a aratat vreodata suveran. Chiar intemeietorii de religii au recunoscut ca ei sunt slujitorii Cuvantului si Adevarului, nu stapanii lui. Iisus Hristos este singura persoana experimentata de istorie care a avut suveranitatea cuvantului. El este singurul om care a indraznit sa spuna: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (In 14,6), "Cine asculta cuvintele Mele nu va muri in veci" (In 5, 24); caci "ii invata ca Unul care are putere" (Mt 7, 29; In 7, 46). Cuvintele lui Iisus Hristos, vestigiul material cel mai concret si mai sigur pastrat din El, sunt la indemana oricarui om. Cercetarea onesta si completa il duce pe om in mod firesc la simtirea divinitatii lor, adica a lui Iisus Hristos. O astfel de experimentare a dumnezeirii lui Iisus se poate numi cunoasterea existentiala a lui Iisus Hristos.

Cunoasterea existentiala a lui Hristos se poate constitui atat din intelegerea divina a cuvantului Lui cat si din intelegerea proniei Lui, din situatiile-limita, situatiile socante sau evenimentele presante prin care trece, vrand-nevrand, orice om intr-o viata intreaga. Realizand lumea ca suferinta, absurd si ne-fiinta, in contrast cu sine ca sens si fiinta, omului normal i se impune realitatea lui Dumnezeu ca sens prezent si eficace langa om, ca Persoana istorica si totusi absoluta. Or, o singura persoana istorica s-a aratat absoluta: Iisus Nazarineanul, Iisus Hristos.

Se impune insa aici o observatie foarte importanta: cunoasterea existentiala incepe ca o cunoastere rationala, dar aceasta nu trece automat in calitatea existentiala. Cu alte cuvinte, trebuie sa observam ca un om poate dispune de cercetare istorica suficienta, poate analiza la infinit cuvantul lui Iisus Hristos si poate trece prin situatiile cele mai socante in viata si totusi prin aceasta nu ajunge de la sine, necesar sau obligatoriu la cunoasterea existentiala a lui Iisus Hristos-Dumnezeu. Cunoasterea rationala poate asigura, il poate duce pe om pana la veridicitatea divinitatii lui Iisus din Nazaret, dar nu este constrangatoare, nu poate impune certitudinea. Trecerea de la calitatea rationala la cea existentiala se reuseste numai atunci cand omul ajunge sa realizeze limita, insuficienta, "irationalul" si "absurdul" celei rationale, adica sa simta omul, lumea si fiinta ca mister.

Ganditorii au ajuns sa inteleaga si sa recunoasca insuficienta, nesiguranta si chiar improprietatea cunoasterii rationale. Se stie astfel ca metoda rationala se bazeaza pe trei legi ale logicii: legea identitatii, legea contradictiei si legea tertului exclus. Experienta ne arata insa ca aceste trei legi, care ar trebui sa asigure precizia si siguranta cunoasterii, se
dovedesc pana la urma niste custi ale logicii care inchid cunoasterea, pentru ca ele nu permit gandirii sa iasa din ele si sa aprecieze si acele realitati care depasesc aceste legi. A gandi si a cunoaste rational inseamna a afirma o notiune sau un adevar pe baza altor notiuni, pe baza unui lant de afirmatii "rationale" presupuse certe, indiscutabile. Dependenta oricarei afirmatii de cele precedente, insuficienta si relativul lantului rational in sine arata insa slabiciunea rationalismului ca metoda de cunoastere. Ratiunii ii scapa de fapt domeniul cel mai important al observatiei si cercetarii: experienta. Or, experienta infatiseaza omul, lumea si fiinta ca realitati supra-rationale, paradoxale, misterioase. De fapt, pe calea strict rationala, omul, lumea si fiinta sunt ininteligibile; ratiunii ii scapa tocmai esenta, adica misterul lor.

Calea rationala, stiintifica sau naturala se dovedeste adecvata numai pentru domeniul corespunzator ei, adica natura. Ea poate reusi si oferi cel mult veridicitatea si niciodata certitudinea. "Siguranta" cunoasterii rationale nu sta in ultima instanta pe datele naturale, ci se intemeiaza pe altceva, mai adanc, pe o credinta: identitatea mamei mele nu mi-o asigura niciun dat natural, niciun ADN, ea este exclusiv experienta existentiala si credinta. Cercetatorul care a probat slabiciunea cunoasterii rationale fata de forta celei existentiale si a credintei stie ca daca toti savantii si toti teologii lumii ar dovedi autenticitatea unor "oseminte" ca fiind ale lui Iisus, singurul raspuns just si obligatoriu este acesta: "Mintiti impotriva existentei si a fiintei, impotriva lui Dumnezeu, impotriva evidentei". Este uimitor ca oamenii nu ajung la concluzia fireasca: departe de a fi cea mai concreta si mai sigura, calea rationala este cea mai limitata, cea mai imprecisa si cea mai nesigura.

Calea rationala explica si satisface legile logicii si omul ca ratiune intrebatoare dar nu explica si nu satisface experienta si omul ca adanc spiritual si mister ca pax infiniti. Incercarea caii rationale, imixtiunea ei in realitatea supra-logica se dovedeste improprietate, impostura si fals. Ea este precum incercarea astronautului Iuri Gagarin care, pentru ca nu l-a intalnit pe Dumnezeu in cosmos, a stabilit ca nu exista, sau precum a medicilor care au stabilit ca omul nu are suflet intrucat este de negasit in corpul uman. Uitam adesea sau nu intelegem ca fiecare domeniu de cercetare are instrumentele lui specifice, care nu se pot confunda. Dupa cum nu are ce cauta echerul in muzica sau bemolul in fizica, tot astfel nu pot fi investigate realitatile spirituale decat cu instrumente spirituale: numai mintea intelege mintea, numai inima simte inima, numai sufletul primeste sufletul.

Limita, improprietatea si impostura caii rationale impun asadar depasirea ei. Filosoful german H.G. Gadamer a remarcat ca, intrucat ratiunea noastra este in mod firesc grevata de limite si prejudecati, fiind "amagita", este nevoie de o lucrare inversa amagirii rationale, in care "intelegerea este un proces in care suntem dezamagiti". Conditia este existentiala impune omului misterul persoanei si al fiintei si, prin aceasta, realitatea si prezenta puternica a Absolutului personal.

Cunoasterea existentiala inseamna intelegerea si simtirea lui Dumnezeu prin presiunea evenimentelor vietii. Dar nici ea nu este absoluta; se poate spune ca forta ei este direct proportionala cu forta evenimentului care-l preseaza pe om. Exista insa o cunoastere superioara si ei, o cunoastere absoluta.

Gandirea comuna priveste credinta ca pe cunoasterea cea mai teoretica, imaginara, inchipuita, ne-argumentata, ireala si falsa. Credinta se bazeaza intr-adevar pe misterul fiintei dar nu pe mister ca ignoranta, incognoscibil, apodictie, arbitrar sau intangibil ci ca adanc al fiintei care, chiar cunoscuta si experiata, ramane necuprinsa. Credinta nu este negarea ratiunii ci depasirea ei. Departe de a fi teoretica sau a refuza argumentele naturale si stiintifice, credinta nici nu accepta decat ceea ce a experimentat. Pentru cresti nul matur, obiectul credintei sale exista intrucat este gustat realmente, este experimentat si asimilat fiintial, organic. Oricat ar parea de misterioasa si inconsistenta, credinta nu este absurda. Dimpotriva, ea se impune tocmai datorita slabiciunii sau "absurdului" ratiunii: "Credo quia absurdum" (Tertullian), adica "Cred, pentru ca ratiunea se dovedeste imposibila, absurda!". De altfel, este de observat ca nu numai cunoasterea teologica ci orice cunoastere (stiintifica, artistica sau filosofica) isi gaseste convingerea, temeiul ultim sau certitudinea absoluta tot numai in credinta. Caci informatia si calculul sunt numai baza pe care se construieste convingerea, dar asa-zisa certitudine este de fapt o decizie total interioara a eului, un fel de acord al eului cu sine insusi. Convingerea este mai presus de veridicitate, este o aderare a eului, o acceptare a fiintei, un act suveran al persoanei mai presus de informatiile sau datele dinafara. In acest sens, putem intelege ca daca ratiunea poate fi numita veridicitatea fiintei, atunci credinta este certitudinea fiintei.
Cunoasterea credintei incepe prin experienta existentiala, caci "credinta vine prin auz" (prin experienta) si nu prin deductie, informatie, calcul, argumentare sau imaginare.

Experienta sau cunoasterea existentiala impune supra-logicul existentei si mai ales saltul in supralogica si supra-mundan. Ca existentiala, credinta inseamna descoperirea omului si a sinelui ca spirit si abis, dar este mult mai mult. Ea nu este o afirmare sau o intelegere principiala a supra-logicului ci este chiar experierea sau gustarea lui, cunoasterea ne-mediata, "de-a dreptul", cum zice psalmistul: "Gustati si vedeti, ca este bun Domnul" (Ps 33, 8).

In masura in care este experienta si gustare, fara indoiala ca credinta poate fi cea mai deplina si mai sigura cunoastere. Fata de ideea si atitudinea celor care neaga sau nu inteleg credinta - imputandu-i ca este numai inchipuire sau iluzie, pentru ca realitatile ei sunt neexperimentabile logic si material - putem sa raspundem ca esenta omului si realitatile fundamentale ale existentei (precum gandirea, simtirea, decizia, libertatea, judecata, asumarea etc) sunt toate inexprimabile si intangibile si totusi nu le poate nega nimeni.

Ca si Dumnezeu Insusi, sufletul uman nu poate fi identificat, cunoscut sau masurat cu datele naturale sau stiintifice, dar poate fi experiat, cunoscut, analizat si descris pe alta cale, cu instrumente spirituale specifice. Tot astfel, Trupul lui Iisus Hristos nu poate face obiectul cercetarii naturale dar poate fi oricand cercetat, cunoscut si experiat cu instrumentele spirituale, intrucat intru El locuieste, trupeste, toata plinatatea Dumnezeirii" (Col 2, 9). Credinta si Dumnezeu sunt in chip propriu si exact numai Iisus Hristos, pentru ca numai El este chipul primordial si final, chipul deplin al omului, singurul care-l face pe om inteligibil si real.

In concluzie, noi credem si stam in Iisus Hristos, unicul Dumnezeu si Mantuitor, pentru ca ni-L impun atat experienta noastra istorica, cat mai ales experienta noastra existentiala si experienta credintei noastre.

Pr. prof. dr. George REMETE

• Evanghelia lui Iuda: Scriere gnostica sau Evanghelie crestina?
  Publicat in : Editoriale
• Iuda, iubitorul de arginti
  Publicat in : Saptamana Patimilor
• Iuda Iscarioteanul, in profetiile Vechiului Testament
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• De ce nu S-a casatorit Hristos?
  Publicat in : Editoriale