ÎNTREBĂRI TEOLOGICE, RĂSPUNSURI FILOZOFICE (Interviul cu filozoful, colonelul și criticul literar Emil Pop luat de către comandorul (r) Ștefan Popa)
Colonelul, filozoful și criticul literar Emil Pop este clujean, de religie creștin ortodoxă. Este absolvent al Școlii Militare de Ofițeri Activi de Rachete și Artilerie Antiaeriană din Brașov. A urmat filosofia și antropologia culturală la „Facultatea de jurnalism, sociologie, filosofie” din cadrul Universității „Avram Iancu” din Cluj-Napoca (1993-1997), condusă de profesorul universitar Achim Mihu. „Va veni o vreme când va trebui să scrieți!”, i-a spus într-o bună-zi profesorul. Își amintește cu drag de profesorul său de metafizică, Vasile Frătean. „Să aveți încredere întotdeauna în Subiectivitatea voastră!”, le spusese acesta, amintindu-le că cercetările filosofice contemporane au trans-substanțializat Logosul, dându-i chip de Subiectivitate și Consensualitate. Deci, Subiectivitatea în anumite condiții este Adevăr. Cu toate că nu și-a făcut din filosofie o profesie, Emil Pop este mulțumit că a învățat și și-a apropriat moduri filosofice de gândire. Emil Pop își zice raționalist și este adept al concepției că urzeala lumii este logica. Doar din perspectivă de metodologia cercetării filosofice, Biblia sa este „Logica” de la Port Royal cu ai ei Antoine Arnaud și Pierre Nicole. Toate lucrurile trebuie demonstrate geometric, cum spunea Descartes. Astăzi, sunt onorat că am posibilitatea să îi iau un interviu domnului colonel Emil Pop.
R: - Domnul Emil Pop v-ați format într-o profesie militară tehnică și priviți lumea prin ochii rațiunii. De unde vine aplecarea aceasta spre domenii umaniste, în special filosofia și literatura?
Colonelul Emil Pop (CEP): - Mai mult, am terminat și liceul la secția reală. Ce să spun, cred că există în fiecare om o vocație care se vrea descoperită și actualizată. E și cazul meu. Altfel spus, noi devenim în măsura în care germenele stă în noi. Sunt bucuros că această sămânță a existat și a rodit.
R: - Filozofia nu este nici o știință specială alături de celelalte științe, nici o știință supremă ca rezultantă a tuturor celorlalte, nici știință fundamentală destinată să întemeieze celelalte științe. Atunci, ce poate fi filozofia?
CEP: - Propriu-zis, filozofia nu este știință, pentru că nu operează cu noțiuni concrete, ci cu abstracțiuni, principii, concepte și categorii. Acestea din urmă sunt intangibile și imateriale, sunt metafizice și fenomene prime (cauze) sau finale. Materialele filozofiei nu sunt obiectele fizice sau fenomenele observabile și îndeosebi măsurabile, ci acelea doar deductibile prin logică. Metaforic, filozofia este o permanentă întrebare despre ce este în spatele a ce vedem că este.
R: - Au fost filozofi, de pildă, Cicero și Boethius, care au încercat să facă o personificare simbolică a filozofiei. Putem vorbi despre filozofie ca despre o persoană anume?
CEP: - Câteva sute de ani îi despart în istorie pe stoicul Boetius de oratorul cu reflexe stoice Cicero. Da, în a sa „Consolarea filosofiei” Boetius personifică Filosofia ca fiind o Femeie. Cicero recurge la acest procedeu cel puțin în două rânduri. În „Brutus” (46 î.Hr.), Elocința devine o „Adulta Virgo”, iar în primul discurs, aliniatul al 7-lea, din „împotriva lui Catilina”, Patria devine o „mamă a tuturor” cetățenilor romani. Gândirea simbolică caracteristică omului obiectivează de multe ori noțiuni și concepte abstracte. Întotdeauna, însă, cu scopuri persuasive.
R: - Orice om ajunge la capătul vieții fără să știe ceea ce este de fapt. Omul trăiește cu speranța a ceea ce va fi după, ce va fi în viitor. Aceasta să fie oare sensul esențial al ființei umane?
CEP: - Încă de la începuturile filozofiei s-a constatat că sunt întrebări care nu au un singur răspuns și altele care nu au deloc răspuns. Așa este și acea hazlie întrebare despre dacă mai întâi a fost oul sau găina. Întrebarea dumneavoastră este foarte grea. Fiindcă, trăim în „orizontul misterului”, așa cum spunea Lucian Blaga. Întrebarea pune în joc două concepte importante: existența, pe care credem că o simțim și trăim în ea, și esența, despre care știm doar din filozofie. Raporturile și relațiile între cele două sunt subtile și practic indescifrabile. Omul este și existență, și esență, deodată, dar în proporție diferită. Mi se pare că sensul vieții este identificarea, unificarea lor. Trăim ca întreaga noastră existență să devină esență.
R: - În prezent, există în lume patru mari religii și foarte multe denominațiuni religioase. Am citit undeva că numai în India sunt peste cincizeci de milioane de zei. Ce spuneți de principiul: ”Nu contează în ce crezi, numai să crezi”?
CEP: - Eu nu am auzit despre un astfel de principiu. Dar, dacă în joc este credința, atunci contează foarte mult în ce crede cineva. Eu zic că acest creștinism pe care l-am însușit și în care credem, din punct de vedere uman, este superior altor religii. Fiindcă, pretinde să imităm faptele lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Fiindcă, este o religie care pretinde iertarea, împăcarea, îngăduința, toate conducându-ne, în final, spre solidaritate umană, spre mai binele tuturor. Să-i luăm ca un contraexemplu pe daci, care aveau o religie păgână. Dacă din cinci în cinci ani își aruncau pe cei mai buni tineri în sulițe ca să-i trimită cu solie la Zamolxis, peste - să zicem – o sută de ani cu cine mai rămâneau? Să ne mirăm că i-au înfrânt romanii?
R: - Filozoful german Karl Jaspers ne prezintă teoria transcendenței comunicative. În ce măsură reușește această teorie să se apropie de Adevăr?
CEP: - Curentele și tendințele filozofiei existențialiste, care se dezvoltă începând cu 1930 sunt foarte heterogene. Deși își propun în mod generos o căutare și precizare a existenței umane, concluziile sunt diferite. Karl Jaspers a fost mai întâi psihiatru și doar ulterior filozof. Poate din această cauză, contrar lui Heidegger, Jaspers afirmă că omul se împlinește existențial prin comunicare, printr-o „liebender kampf” (luptă animată de iubire) și postulează comunicarea ca fiind un criteriu al adevărului. Dar, comunicarea e o condiție, nu un criteriu. Până la adevăr este un drum lung de parcurs. Putem considera propaganda (care se săvârșește prin comunicare) ca fiind un adevăr ? Doar Aristotel ne-a dat singura definiție valabilă: „Adevărul este concordanța dintre limbaj și realitate!”.
R: - Filozofia ne vorbește despre o credință filozofică, în timp ce teologia are la fundamentul ei credința creștină. Există vreo legătură între cele două credințe?
CEP: - Nu există credință filozofică, în sensul că un filozof are convingerea irațională că prin filozofare, meditare, va descoperi soluția problemei cercetate. Există o teologie care încearcă să argumenteze rațional existența lui Dumnezeu. Metodele filozofiei, în general, și ale teologiei ca filozofie pentru un domeniu restrâns sunt identice, toate izvorâte din logică, deoarece țesătura spirituală, inteligibilă a lumii, este logică. Jaspers a denumit ca fiind „credință filozofică” o formă de cunoaștere specială care apare doar după o dureroasă conștientizare a limitelor cunoașterii obișnuite. Deci, o cunoaștere, iar nu o credință. Așadar să nu ne lăsăm înșelați de un limbaj existențialist specific unui sistem filozofic închis.
R: - Filozofia face o încercare a cunoașterii propriu-zise, dar nu ne arată Adevărul. Ne propune ceva, dar ajunge la o limită pe care nu o poate depăși, mergând de la o nedeterminare la alta. Unde se termină filozofia și unde începe teologia?
CEP: - Filozofia nu se termină, în timp ce teologia pare că s-a epuizat deja în cercetarea principală o dată cu demonstrarea existenței lui Dumnezeu. Din această perspectivă, teologia ca ramură a filosofiei a ajuns la Adevăr și-i rămâne sarcina de a descoperi răspunsuri la alte întrebări. Și filosofia ne aduce adevăruri, dar nu cel creștin. „Primul motor” aristotelian, adică Binele este un aspect, o ipostază a Adevărului. Filozofia și teologia nu au sfârșit. Doar ca exercițiu de limbaj, noi putem spune că una se sfârșește și alta își începe existența.
R: - Ce ne spune filozofia despre actul creației și despre judecata de apoi?
CEP: - În privința problemei puse, ar fi mai bine să întrebăm istoria religiilor. Totuși, filozofii păgâni au abordat diferite aspecte ale întrebării. La Pitagora întâlnim metempsihoza. Sufletul se reîncarnează în ierarhii ontologice (animale sălbatice, animale domestice, oameni răi sau mai buni), după cum se comportă în viață. Este aceasta o judecată de apoi, dar fără prezența judecătorului. La Platon, lumea este participarea la Ideile fixe, imuabile, transcedentale. Dar, Ideile nu sunt create și nici lumea. La Aristotel „Primul motor”, cel care pune în mișcare lumea este Binele. Și peste aproximativ două mii și ceva de ani Hegel ne vorbește despre evoluția Istoriei ca actualizare a Spiritului.
R: Existențialismul ne prezintă convertirea pozitivă a eșecului! Mitul lui Sisif, considerat drept emblemă supremă a demnității și libertății umane. Care este stindardul suprem al demnității și libertății umane propus de religie?
CEP: - Albert Camus în eseul „Mitul lui Sisif” își introduce filosofia sa personală, a absurdului. Lumea camusiană este neinteligibilă, absurdă, căci e lipsită de Dumnezeu. Într-o astfel de lume, omul este lipsit de sensuri (scopuri), lipsit de claritate și unitate. Oare nu ar fi mai bine să recurgă la sinucidere pentru a scăpa de povara lumii absurde? Nu, ci să treacă la revoltă – ne spune Camus, deci revolta devine ideal de libertate și demnitate. Altfel, e în dogma creștină, unde trăirea în comuniune și participarea transubstanțială prin împărtășire la și cu Dumnezeu fac imposibilă revolta ca ideal. Libertatea este acceptarea suferinței ca jertfă și demnitatea vine din imitarea faptelor lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Totuși, să nu uităm că Iisus ne învață să-i dăm lui Dumnezeu ce e al Lui.
R: - Filozofia încearcă să treacă totul prin rațiune, în timp ce teologia are ca liant de bază iubirea. Care învinge în cele din urmă?
CEP: - Filozofia chiar trece totul prin furcile caudine ale rațiunii, ale logicii. Teologia, chiar dacă își găsește liantul în iubire, nu exclude din cercetare rațiunea, deoarece rațiunea este condiția comună oamenilor în ce privește cunoașterea. De aceea, între ele nu există nici o luptă, ci doar iubire și întrajutorare.
R: - Filozofia ne vorbește despre niște cifruri ale transcendenței, iar teologia ne prezintă tainele dumnezeirii. Ce vor, de fapt, să transmită cele două științe prin aceste coduri?
CEP: - Trebuie să reiau ideea că filozofia și teologia nu sunt științe, ci moduri de gândire. Nu filozofia ne vorbește despre „cifrurile transcendenței”, ci filozoful german Karl Jaspers. Acesta ne învață că omul poate accede la transcendență prin „cifruri”. Însă, nu despre „cifruri” este vorba aici, ci de „încifrări’ ale transcendenței, de simboluri care o reflectă și o exprimă. Uneori, un gând, un peisaj, un mit, o bucată muzicală ni se relevează ca expresii încifrate ale transcendentului. Și dacă teologia ne prezintă tainele dumnezeirii, atunci ele nu mai sunt taine. Cele două filosofii nu ne transmit nimic prin coduri, ci ne arată cum putem descifra lumea de dincolo de aparențe.
R: - Filozofia ne amintește de faptul că există o origine și un sens unic al istoriei, dar nu ne prezintă nicio argumentație științifică, logică sau empirică, în acest sens. Ce răspuns are teologia la o asemenea problematică?
CEP: - Filozoful german Hegel tratează problema originii și sensului Istoriei ca un scop și o actualizare aparținând de Spiritul absolut. Prin istorie, Spiritul absolut se autocunoaște. Istoria lui Hegel este plină de nefericire și rațiunea dirijoare este parcă răul, iar nu binele. Amintesc că nu este cazul să fie aduse argumente științifice. Eu aș spune că istoria primește conținut din conștiința libertății și dintre toate religiile doar creștinismul pune drept axiomă ideea că toți oamenii sunt liberi. Pentru religia creștină și teologie originea și sensul istoriei sunt clare și de netăgăduit, fiind originate în Dumnezeu.
R: - Ce ne spune filozofia despre moarte și despre viața veșnică? Dar teologia?
CEP: - În afara lui Fr. Nietzsche și câțiva antici, filozofii nu au vorbit despre moarte. Au vorbit!: Buddha, care spune lucrurile nici nu se nasc, nici nu pier, deoarece sunt iluzii; Socrate, care a demonstrat existența vieții după moarte, spunând că avem cunoștințe neînvățate în timpul vieții; Epicur ne învață că moartea este dezagregarea atomilor din structurile care i-au ținut captivi; Zeno, primul stoic, constată cumva că moartea există, dar nu trebuie să-l deranjeze pe omul virtuos; Nietzsche vorbește despre „moartea la timpul potrivit” înainte de apariția riscului de a fi subminată „măreția”. Murind, „spiritul și virtutea vor străluci încă” este propoziția sa care ne îndeamnă să credem în viața veșnică. Pentru teologie, moartea este doar o trecere într-o altă stare, într-o altă viață, cea veșnică.
R: - Reprezentanții existențialismului ne spun că omul este pur și simplu aruncat în lume fără nici o misiune, având de suferit de pe urma istoriei. Ce ne spune teologia?
CEP: - Teologia ne învață că omul departe de a fi conceptul unui monism materialist este creat după chipul și asemănarea Lui și plasat în Lume cu un scop clar, anume mântuirea de păcatul adamic, revenirea la starea edenică și la viața veșnică. Există, desigur, misiunea de a-L lăuda pentru suflarea de viață dăruită, dar mai este ceva important. Că noi vedem în „Facere” că Dumnezeu deliberează cu conștiința Sa și după fiecare act al Creației vede că e bine. Altfel spus, sensul Istorie, care este creație, nu poate fi altul decât împlinire, chiar dacă cu tulburări. De aceea, orice catehism îi cere creștinului o minte voioasă, optimistă. Creștinul nu e un abandonat, nu e un copil orfan, el are un tată, pe Dumnezeu.
R: - Am văzut din scrierile lor, faptul că Sfinții Părinți s-au folosit de filozofie pentru a explica pe înțelesul creștinilor problemele fundamentale ale creștinismului. În ce măsură mai este folositoare, astăzi, filozofia în lumea teologică?
CEP: - Filozofia este folositoare lumii teologice prin metodele pe care le pune la dispoziție cercetării teologice. Însă, asta nu este totul! Filozofia, prin permanentele sale interogații și probleme, extinde domeniul cercetării teologice, obligând-o să verifice analogii și să demonstreze falsificabilitatea sau infailibilitatea lor. Sunt „cifrurile” jaspersiene taine dumnezeiești sau nu? Apare în acel sistem filosofic vreo falie, o eroare, care să ducă la noi cercetări?
R: - Platon spunea că originea filozofiei ar fi uimirea. Care ar putea fi originea religiei?
CEP: - De fapt, Aristotel spune explicit că la originea filosofiei stă uimirea. Starea de uimire o avem încă din copilărie, dar o pierdem înaintând în vârstă. De aceea, filozofii sunt niște copii de vârstă adultă. Nu este greu de explicat originea religiei. Religia = „religare” (a ține împreună - lb. latină) ne arată că spaima de a fi singuri în lume a stat la originea doctrinei și a instituției Bisericii. O dată cu apariția religiei acea frică s-a micșorat, noi devenind persoane însoțite și îndrumate de divinitate, mai mult am devenit fii ai luminii, așa cum spune Hristos.
R: - Epictet, un reprezentant de seamă al stoicismului spunea: ”Originea filozofiei este perceperea propriei slăbiciuni și neputințe”. Ce ne spune teologia referitor la condiția ființei umane?
CEP: - Profetul Isaia pune pentru întâia oară în discuție fragilitatea și efemeritatea condiției umane. O face literar, prin comparația cu iarba. Omul înflorește la timpul său, pe urmă îmbătrânește și piere, dar istoria, viața în genere, continuă. Or, viața continuă, fiindcă Dumnezeu a văzut că e bună. Da, omul e slab și remediul este o credință puternică. De ce ar fi altfel, iar nu așa?
R: - Cum ar trebui să răspundă filozoful, dar și teologul la întrebarea: Ce trebuie să fac pentru ca să mă salvez?
CEP: - Cred că pentru teologii și credincioșii creștini problema Mântuirii este destul de clară. Respectarea normelor conduitei prescrise de Biserică este o garanție a mântuirii. Însă, nu știu dacă un filozof își pune această problemă. Altfel, știu că există o religie protestantă care afirmă că mântuirea este un act providențial, depinzând doar de voința lui Dumnezeu, vrere suverană și necunoscută nouă oamenilor. Așa că problema este un bun subiect de cercetare pentru teologie.
R: - Ce ne spune filozofia despre demoni? Dar teologia?
CEP: - Despre acești „daimoni” ne vorbesc inițial Socrate și Platon. Pe urmă, Plutarh intervine cu un text tulburător „Despre daimonul lui Socrate”. Demonul, la primii, prezintă funcțiile unui înger păzitor, care ne veghează pe fiecare și ne transmite semne divine. La Plutarh acest „înger” este asimilat conștiinței. Cred că fiecare știe ce este în teologie „demonul”. De-a lungul evoluției teologiei au apărut demonologii interesante care întrupează toate cauzele nenorocirii omului fără credință.
Care este raportul dintre condiționat și necondiționat din punct de vedere filozofic?
CEP: - Ar necesita foarte mult timp să urmărim apariția conceptelor și filosofarea despre ele, mai mult fiindcă apar cu nume, suprapuneri semantice și implicații diferite. „Cauza”, fiind o „condiționare” ce în final poate ajunge la o interpretare lărgită de participiu, anume „condiționat” sau - dacă vă place – om care a participat la o cauză. Iarăși, existențialistul Karl Jaspers intră în scenă. După spusele sale, toate exigențele condiționate îi sunt exterioare omului, în schimb cele necondiționate își au originea în eul uman, deci sunt reale elemente ale existenței. Necondiționatul este remediul vieții fără sens. Astfel, printr-o reflecție urmată de o decizie „existențială” față de o situație, omul ajunge la un act „necondiționat” - dacă vreți „gratuit” – și atunci își cunoaște ființa autentică și primește sensul vieții. Dar, atenție! Sensurile trebuie mereu reînnoite. Este o explicație mai mult psihologică decât filozofică.
R: - Fericitul Augustin ne face un îndemn, nouă oamenilor: ”Iubește și fă ce vrei!” Este posibil ca omul să trăiască doar în iubire?
CEP: - În al său „Jurământ pentru dragoste”, Sfântul Augustin nu spune chiar asta! Într-adevăr, există un vers „Love and do everything you want”, însă același vers l-am întâlnit și cu exprimarea „Love and do everything you will”. Eh, dacă analizăm semnificațiile și sensurile celor două verbe, vom observa că „want” reprezintă „dorința” și „will” înfățișează voința. Însă, voința e necesară întotdeauna când omul se confruntă cu o piedică. Și atunci trebuie să facem ceva. Însă se știe bine ce trebuie să facă un creștin. De aceea, e mai sigur că Fericitul Augustin a zis „Iubește-l pe Dumnezeu și fă ceea ce trebuie [să facă un creștin]!”. Neînțelegerea vine din ambiguitatea cuvintelor care și-au pierdut din sensuri și din cauza traducerilor. Dacă este posibil ca omul să trăiască doar în iubire? Desigur, dacă viața ar fi numai iubire!
R: - Prin cercetările sale, Karl Jaspers ajunge la concluzia că omul poate face un salt al credinței, experimentând existența autentică. Prin această afirmare, filozoful german se apropie de viața veșnică sau mai degrabă de mântuire, cu toate că el neagă existența unui Dumnezeu personal?
CEP: - Cercetările făcute de Karl Jaspers sunt afirmații cu pretenție de axiome, înscrise limitelor generale ale discursurilor existențialiste. Dar, numai postulând experiența umană particulară, subiectivă și individuală ca sursă de adevăr, aceasta înseamnă imposibilitatea generalizării. Și atunci întreaga construcție filozofică se mărginește de fapt la a fi doar opinia sa particulară. În gândirea creștină, mântuirea, salvarea, condiționează viața veșnică care va fi trăită într-o Împărăție a credinței. Transcendența este văzută de Jaspers ca un proces al minții omului care-l determină să se vadă ca Ființă. E, însă, prea mult spus că Jaspers s-a gândit la mântuire și viață veșnică pentru om. Aici, se pare că identic gândirii kantiene, Ființa e o idee (existențială).
R: - Filozoful german Karl Jaspers a influențat teologia contemporană prin filozofia sa a transcendenței și a limitelor experienței umane. Practic, care ar fi ajutorul dat de el în demersurile teologice?
CEP: - Sincer, nu găsesc că a influențat și a ajutat teologia modernă. Poate doar că a propus un alt domeniu cercetării teologice. În spatele reconceptualizatei transcendențe se ascunde un altfel de Dumnezeu, poate unul al filozofiei. După Jaspers, încarnarea lui Hristos nu e posibilă, religia e o iluzie, Dumnezeu e o iluzie ș.a.m.d. Dar, tot Jaspers ne spune că adevărata comunicare e incomunicabilă. Așa că ce să mai credem? Când spune Jaspers adevărul?
R: - Cunoaștem, din toate timpurile că filozofia a fost o disciplină a elitelor. Totuși, au fost Sfinți Părinți care au afirmat faptul că filozofia nu este decât o pregătire pentru moarte. Filozofii existențialiști ai secolului al XIX-lea ne spun că filozofia este pentru toți oamenii, la fel ca și religia. Care ar fi distincția clară dintre filozofie și teologie?
CEP: - Obiectul cercetării teologiei este Dumnezeu, în timp ce filozofia cercetează orice altceva. Metodele sunt identice, logice și raționale. Nu cumva Dumnezeu este rațiune, Logos? Filozofii existențialiști au căutat sensul vieții în existență, în experiența umană. Însă, procedând ca atare, și pornind de la adevărul că experiența umană e subiectivă și unică, atunci fiecare concepție existențialistă, oricât de originală ar fi, rămâne totuși subiectivă, fiind esențial-existențial doar o introspecție individuală cu valoare psihologică.
R: - Gândirea filozofului Sören Kierkegaard s-a axat în principal pe salvarea de la disperare a omului simplu, care este aruncat în istorie și obligat să existe, fiind pus în fața unei alegeri colosale (”ori, ori”), privind urmarea destinului personal. Pentru el disperarea nu este altceva decât pierderea individului. Ce aduce nou în gândirea creștină modernă, filozoful Kierkegaard?
CEP: - Părintele existențialismului religios – poetul Sören Kierkegaard forjează conceptul vieții creștine ca fiind sarcina, misiunea de a deveni creștin. Devenirea creștină este o luptă continuă și adeseori neîncheiabilă într-o viață. Chiar dacă confruntat cu disperarea, creștinul are obligația să-și găsească echilibrul, cu scopul de a-l imita pe Creator și pe Iisus.
R: - Astăzi, diversele religii și confesiuni coexistă și, prin acest fapt, se pun reciproc sub semnul întrebării, dar religia însăși a devenit un domeniu aparte al vieții, rupt de celelalte. Religiile tradiționale și-au pierdut pentru tot mai mulți oameni credibilitatea. Viața, în fapt este necreștinească a celor mai mulți dintre creștini (numiți creștini doar cu numele) este în acest sens un argument ce nu poate fi eludat. O viață creștină în evidența și adevărul ei indiscutabil mai poate fi astăzi reală în exemplaritatea ei, dar nu în proporții de masă. Această situație, nu a făcut altceva decât să deschidă calea nihilismului, Nietzsche fiind reprezentantul de seamă al acestuia. Ce credeți că ar trebui să facă teologia, Bisericile, pentru a întoarce lumea la credința în Dumnezeu?
CEP: - Nietzsche a continuat teoretizările lui Schopenhauer despre lumea ca voință și reprezentare. Însă, spre deosebire de antecesor la care lumea e pusă în mișcare de voința de a avea putere, la Nietzsche e vorba doar de voință pură. Și omul e fără Dumnezeu, căci a murit, și e „dincolo de bine și rău”, adică fără morală. Negarea moralei creștine e sinonimă cu pierderea lui Dumnezeu, iar reversul pare a fi calea sigură pentru întoarcerea lumii la dreapta credință în Dumnezeu.
R: - Semnele vremurilor pe care le trăim (cutremure, inundații, secetă, foamete, pandemii, incendii de proporții, fenomene meteorologice extreme, încălzirea globală etc.) au pus pe prim-plan discuții și controverse serioase pe seama sfârșitului lumii. Nu numai Bisericile creștine, în special neoprotestanții, dar și mass-media a vorbit și a scris enorm despre acest fenomen, în ultimii zece ani. Care este viziunea teologiei moderne privind Apocalipsa?
CEP: - Teologia modernă, incluzând și toate curentele religioase informale, nu și-a schimbat concepția de bază despre Apocalipsă, ceea ce vrea să zică că există o gândire cristalizată despre un viitor apocaliptic. Că se va produce, că sunt semne.... dar astăzi au apărut interpretări că semnele au mai degrabă funcții de avertizare. Lumea aceasta este prea dezechilibrată, puterea și bunăstarea trebuie împărțite mai echitabil. Aceeași problemă se pune și privind justiția. În altă ordine de idei, sfârșitul lumii poate veni și pe cer senin, nu numai pe furtună.
R: - De trei decenii, simțim pe pielea noastră, noi oamenii, o elogiere și o promovare a dinamismului cu orice preț, jubilându-se în schimbare, se vrea noul și distrugerea vechiului, se vrea o nouă religie, o nouă filozofie, se vrea o nouă ordine mondială etc. Ce spune filozofia în legătură cu aceste lucruri?
CEP: - Nu este vorba aici despre dinamismul filozofic care vede lumea ca pe o structură de forțe, ci mai degrabă de civilizații și de doctrine politice care se ciocnesc. Cred că filozofia nu poate da alte răspunsuri mai bune decât acelea hegeliene care demonstrează existența luptei și unității contrariilor și mecanismul devenirii istorice și al echilibrului relativ (teza, antiteza și sinteza). Și această etapă de negare va trece și fuzionând cu cea anterioară se va crea o sinteză de liniște.
R: - Vă mulțumim mult, domnul colonel (r) Emil Pop.
Stefan Popa
-
Apofatismul in Teologia Rasaritului si marea lui actualitate
Publicat in : Dogma -
Temeiul revelational al slujirii in teologia contemporana
Publicat in : Dogma -
Teologia speculativa si teologia pietista
Publicat in : Dogma -
Teologia - vocatia originara a omului, dupa Sfintii Trei Ierarhi
Publicat in : Sfintii Trei Ierarhi -
Teologia Sfantului Siluan Athonitul - Ioannis Zizioulas
Publicat in : Sfantul Siluan Athonitul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.