Condiția ca orice om să se mântuiască este pocăința din adâncul inimii.

Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea întregii lumi, nu doar a unora, ci pentru toţi oamenii. Mântuitorul Iisus nu S-a răstignit numai pentru o „categorie de greşeli”, ci pentru toate păcatele noastre.

Așa cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, nu există un păcat mai mare decât cel făcut de Iuda, să-L trădezi chiar pe Dumnezeu. Şi totuşi, Hristos l-ar fi iertat şi pe el dacă se căia și nu se spânzura, așa cum l-a iertat pe Sf. Apostol Petru care, după ce s-a lepădat de Iisus de trei ori, a plâns cu amar („Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, Editura Episcopiei Romanului, 1998).

Ce este pocăința? Mitropolitul Antonie de Suroj o definește ca fiind „cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii” care ne întoarce cu fața către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie, ce izvorăște din credința că Mântuitorul Iisus a venit pe pământ nu ca să ne judece, ci ca să ne mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi: „Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Mt. 9, 13).

Pocăinţa implică dorința și lupta hotărâtă de a trăi viața întru Hristos, nu în păcate. Aceasta presupune să aducem roade duhovnicești plăcute lui Dumnezeu: smerenia, dragostea, pacea, bucuria, răbdarea, înfrânarea...

Pentru a intra în duhul pocăinței trebuie să învăţăm să ne acceptăm întreaga noastră viaţă, cu toate aspectele ei dureroase și mai puțin luminoase. Altfel nu ne vom putea elibera de neliniştea și de „captivitatea interioară”, de protestul și de răzvrătirea dinlăuntrul nostru, și vom avea mereu sentimentul apăsător că am pierdut ani de zile rătăcind prin viață.

Pocăința nu înseamnă o inimă sfâșiată de durere, lacrimi și „tânguiri fară capăt” pentru un „trecut întunecat şi nevrednic de Dumnezeu, de noi înșine și de viaţa care ne-a fost dată”.

Pentru a fi roditoare, pocăința trebuie să sporească în bucurie, în lucrare duhovnicească, toate sub semnul nădejdii vii în mila și în iertarea dumnezeiască.

În caz contrar, pocăinţa se transformă în nesfârșite regrete, care în loc să ne trezească la viață, să ne înnoiască interior, omoară încet-încet dorința de a trăi cu înțelepciune clipa prezentă, pentru a răscumpăra un trecut pierdut prin alegeri nepotrivite și prin excese de tot felul.

În mod normal, durerea din inima noastră și „ruşinea adâncă” pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce era în puterea noastră să fim sau de ceea ce ar fi vrut Dumnezeu să fim, ar trebui să constituie „impulsul” pentru a începe să trăim o viaţă nouă, în conformitate cu învățătura Sf. Scripturi și a Sf. Biserici.

De asemenea, Mitropolitul Antonie ne îndeamnă „să scrutăm cu privire neîndurătoare” părțile întunecate ale vieţii noastre, aşa cum un medic examinează pe cel bolnav. Să le privim pe toate cu sinceritate și să primim suferința cauzată de amintiri până la capăt, fără să căutăm scuze pentru a diminua durerea sau pentru a face ruşinea mai puţin arzătoare, zicând în sine: „Sunt păcătos ca şi alţii” ori „Cum aş fi putut proceda altfel?”...

Doar așa pocăința devine lucrătoare, conștientizând „puterea ucigașă a păcatului” și asumând umilința și ruşinea pentru că nu suntem vrednici de noi înşine, și cu atât mai mult de semenii noștri şi de Dumnezeu. Altfel nu vom găsi în noi puterea de a ne smulge din această robie, rămânând „captivi cât timp ne complăcem în captivitate”.
Spre deosebire de noi, sfinţii au ales să bea „până la capăt paharul propriei ruşini şi să-şi înfigă în inimă, în conştiinţă, în toată făptura lor durerea acută a ceea ce reprezentau ei înşişi”, fără să falsifice imaginea de sine sau să întrețină iluzia unei vieți personale departe de a fi împlinită.

Aceasta este calea pocăinţei, a sincerității și a bărbăției, care înseamnă să „intri” în tine, să te înfăţişezi înaintea Domnului Iisus, să te vezi așa cum ești, şi în loc să fugi, ca şi Cain, de la faţa lui Dumnezeu, să te întorci către El şi să spui: „Cred, Doamne, în dragostea Ta, cred în Crucea Fiului Tău, cred, ajută necredinţei mele!”.

Şi apoi să urmezi calea lui Hristos, să primeşti „totul din mâna lui Dumnezeu, din toate să aduci roadele pocăinţei şi ale dragostei”. Să ierţi mai întâi tu pe fratele tău, fără să aștepți îndreptarea lui, „să-l duci ca pe o cruce, să te răstigneşti, dacă este nevoie, pe ea, pentru a avea puterea, precum Hristos, de a spune: <<Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac>>” (Lc. 23, 34) (Mitropolitul Antonie al Surojului, „Bucuria pocăinţei”, Editura Marineasa, Timișoara, 2005).

Pocăința înseamnă a intra în normalitate, în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele; înseamnă a păși pe calea ce duce spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Să punem așadar cât mai repede început bun, intrând în duhul lucrării pocăinței, iar Dumnezeu ne va vindeca întreaga ființă, dăruindu-ne bucuria iertării ca naștere la o nouă viață...

Și așa cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, să avem mare nădejde la Dumnezeu, chiar dacă suntem atât de slabi și „de nepătrunși de marile taine” dumnezeiești.
Cu cât ne apropiem de munte, cu atât îl vedem mai înalt. Totuși să avem curajul de a crede că „dacă nu putem să urcăm noi muntele, vine muntele la noi!”.

Cu cât trăim mai mult, cu atât să ne căim mai mult, și atunci bucuria lui Hristos va prisosi în sufletele noastre.

Sorin Lungu

• Fiule, da-mi inima ta
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Inima in Marele Post - Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Capela din Bran - Inima Reginei Maria
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Inima si Ratiunea
  Publicat in : Religie
• Inima curata strabate cerul si iadul
  Publicat in : Religie