Botezul
Cred că tema botezului copiilor este direct legată de tema educaţiei creştine a noii generaţii. De aceea, vreau să lămuresc puţin de ce îi botezăm pe copii şi ce le oferă aceasta taină. Când văd mulţimea de părinţi tineri şi naşi care vin să discutăm despre botez, nu pot spune că sunt extrem de fericit, din păcate. Dimpotrivă. Ştiu că nu va fi o conversaţie foarte plăcută. Sunt un preot tânăr, dar am botezat destul de mulţi oameni, îmi amintesc doar câteva persoane prezente la botez care ştiau Crezul. La început, am crezut că sunt prea tânăr şi fără experienţă, dar mai târziu am aflat, de la un preot care slujeşte de 50 de ani în biserică, faptul că nici el nu a auzit Crezul foarte des de la naşi (cu excepţia enoriaşilor săi care veneau permanent la biserică). Ţara noastră este botezată, dar nu este şi catehizată. In general, cunoştinţele multor persoane prezente la botez se reduc la informaţia din filmul „Naşul". Mulţi dintre ei nu poartă nici cruce la gât. Unii nu ştiu ce înseamnă spovedanie şi împărtăşanie. Ei bine, poate că nu au citit Evanghelia şi literatură duhovnicească, dar sigur au citit în unele cărţi sau au văzut filme unde preotul spovedeşte.

Tot ce am spus despre naşi e valabil şi pentru părinţi. Nivelul lor de cunoştinţe nu este diferit. In general, comportarea lor este caracterizată de o dispoziţie neserioasă şi o veselie inoportună. Nu o dată am observat că părinţii şi naşii începeau „sărbătorirea" evenimentului cu ceva timp înainte. Se simţea iz de alcool şi nu-i mai asculta nici limba. Uneori, văzând toate acestea, te străbate un gând provocator: „Poate au dreptate protestanţii că nu botează prunci?" Aceşti părinţi şi naşi nu vor educa, cu siguranţă, copiIul în credinţă şi evlavie. Cu toate acestea, ei îşi botează copiii cu orice preţ. Totuşi, noi ştim foarte bine în ce constă greşeala protestantă. Dacă sunt om al bisericii şi frecventez slujbele, şi copilul meu trebuie să trăiască la fel, să se împărtăşească împreună cu noi dintr-un potir, să se roage în biserică. Dacă nu ne doare de copii şi nu ne interesează, atunci cum să-i pomenim la Liturghie? Iar pe cei nebotezaţi nu-i putem pomeni. Mulţi oameni nici nu se gândesc la aceasta. Pentru ei e mai important cheful de după botez.

Desigur, există mulţi oameni serioşi şi dintre cei neîmbisericiţi. In primul rând, mă adresez lor în timpul discuţiilor catehetice. Voi reda (în mod concis) o conversaţie pe care o ţin cu părinţii şi naşii.

Prima întrebare pe care le-o adresez este următoarea: „De ce primiţi botezul?" (Le cer din timp să nu le fie jenă şi să spună tot ce au pe inimă.) Răspunsurile lor diferă. De pildă: 1) Suntem creştini, ruşi, deci trebuie să ne botezăm; 2) ca să nu ne îmbolnăvim; 3) ca să fim norocoşi în viaţă etc.

Eu le explic că botezul nu ne face mai ruşi decât suntem, pentru că el s-a dat tuturor popoarelor. In biserică „nu există nici elin, nici iudeu", iar majoritatea ţărilor au primit creştinismul atunci când Rusia era păgână. Botezul nu ne face nici mai sănătoşi, nici mai fericiţi, pentru că se referă la latura duhovnicească, şi nu materială. Noi ne botezăm ca să ne mântuim sufletul, nu ca să ne îndreptăm sănătatea. Intrebarea aceasta despre botez nu este zadarnică. In Sankt-Petersburg, în anii '90, a avut loc un caz foarte neplăcut. Bioenergeticienii i-au spus unui om să se boteze în zece biserici, ca să se vindece. Şi în nici o biserică nu a fost întrebat de ce se botează. Să nu credeţi că acest om ar fi vrut neapărat să tăinuiască ceva. Odată, a venit la mine o femeie împreună cu fiul său narcoman şi mi-a spus deschis că o vrăjitoare i-a trimis la biserică să se spovedească şi să se împărtăşească.

In ceea ce mă priveşte, înainte de botez, încerc să aflu cât de îmbisericiţi sunt părinţii şi naşii. Le vorbesc despre importanţa spovedaniei şi a împărtăşaniei pentru fiecare ortodox. Nu purtarea crucii la gât ne face pe noi creştini, ci participarea la Tainele Bisericii. Familia este o mică biserică unde toate trebuie să fie unite. Dacă dorim mântuirea copiilor, atunci noi înşine trebuie să ne mântuim împreună cu ei, să mergem pe această cale spre Dumnezeu.

Le vorbesc despre naşi, de faptul că ei nu sunt doar martori de onoare împodobiţi, ci sunt îndrumători duhovniceşti ai finilor. Nu poţi să-l înveţi pe un om ceea ce nu cunoşti, este absurd. Prin urmare, trebuie să înveţi şi să cunoşti mai multe din proprie iniţiativă. Naşii sunt cei care rostesc jurămintele botezului în locul pruncilor. Adică ei garantează că vor face totul ca pruncul să crească în credinţă, să nu părăsească Biserica. Dacă promitem ceva, atunci trebuie să împlinim, iar la botez îi făgăduim lui Dumnezeu însuşi, înaintea Crucii şi a Evangheliei.

De ce primim botezul? Omul este format din suflet şi trup. Sufletul are nevoie de mai multă grijă decât trupul. Noi nu uităm niciodată de trup, dar de suflet nu ne amintim cu anii. Primim Botezul ca să ne mântuim sufletul, să devenim copiii lui Dumnezeu, să reluăm legătura pierdută cu Dumnezeu. Botezul este numit a doua naştere. Eu le întreb pe mame: „Când naşteţi, ce faceţi când vă este adus pruncul?" Ele răspund: „îl punem la piept şi îl hrănim." Ei vedeţi, copilul este hrănit. După botez, orice om are nevoie de hrană duhovnicească: de Taina Sfintei împărtăşanii, de rugăciune. Botezul este doar începutul drumului. E puţin să naşti un om, mai trebuie să-l creşti, să-l educi, să-l înveţi. E la fel cu viaţa duhovnicească. Botezul nu ne mântuieşte în mod automat, fără străduinţa noastră. El ne face copiii lui Dumnezeu şi ai Bisericii pe care a întemeiat-o Dumnezeu. Deci noi trebuie să ne folosim de toate darurile minunate ale Bisericii: Euharistia, Spovedania şi alte taine prin care ni se oferă harul Duhului Sfânt.

Dacă omul s-a botezat, dar continuă să trăiască aşa cum trăia cândva, el se aseamănă cu nebunul care şi-a cumpărat bilet de tren, dar nu are de gând să călătorească. Sau a intrat la facultate, dar nu vrea să înveţe. Unii oameni ajung la biserică numai de două ori în viaţă: o dată la botez şi altă dată la slujba înmormântării. Acest lucru este cumplit.

Botezul este o taină mare, dar fără credinţa noastră nu are nici o putere. „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16, 16). Dar şi credinţa, după cum se ştie, „fără de fapte este moartă" (Iacov 2, 20). Faptele credinţei sunt: viaţa după poruncile lui Dumnezeu, rugăciunea, faptele bune. In Evanghelie se spune că, atunci când demonul iese din om, rătăceşte prin locuri pustii şi, fiindcă nu-şi găseşte adăpost în altă parte, se întoarce şi îşi vede casa (adică sufletul omului) goală, măturată. Astfel, el se duce şi ia cu sine încă şapte demoni, iar cele de pe urmă ale omului devin mai rele decât cele dintâi. Sfântul Ioan Gură de Aur se foloseşte de această învăţătură şi la Taina Botezului. Când, după ce este botezat, omul nu săvârşeşte nici o lucrare duhovnicească, atunci vacuumul sufletesc se umple de duhurile răutăţii. Este o lege care spune că viaţa duhovnicească nu suportă vidul. Dacă nu ne preocupăm de educaţia duhovnicească a copilului, atunci sufletul este ocupat de duhuri străine. Iar cum sectele au luat în ultimul timp amploare, este şi mai periculos acest lucru.

Dacă văd că se râde în timpul lepădărilor de satana, atunci suprim cu severitate orice distracţie. Diavolul nu este un basm, ci o realitate. El nu va sta cu mâinile în sân văzând cum un om se salvează, ci se va strădui să se răzbune. Dar pentru acest lucru ni s-au dat arme puternice: Botezul şi Crucea Domnului. Pe Cruce scrie: „Apără şi păzeşte", iar să o scoţi de la gât nu e indicat. Dacă o facem, ne lipsim pe sine de apărare. Cel ce poartă cruce la gât, se roagă şi primeşte Sfintele Taine nu trebuie să se teamă de diavol.

Educaţia duhovnicească este vaccin împotriva răului care domneşte în lume, este imunitate împotriva lui. Fără credinţă în Dumnezeu este imposibil să-ţi protejezi copiii de ispite. Educând un copil în poruncile lui Dumnezeu, puneţi temelie întregii lui vieţi. Cred că orice tată şi orice mamă îşi doresc să fie iubiţi de copiii lor, să le fie sprijin la bătrâneţe, iar despre aceasta spune porunca a cincea biblică: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta..." Părinţii trebuie să cunoască poruncile şi să le vorbească copiilor despre ele.

Da, calea vieţii duhovniceşti este complicată, dar este important să înaintăm, să facem primii paşi, apoi ne va fi mai uşor. Aceasta este singura modalitate de a ne salva copiii şi a face ţara să prospere. Fără o renaştere a sufletelor noastre, ţara nu va renaşte niciodată.

Pr. Pavel Gumerov

Familia - mica biserica, Editura Sophia

Cumpara cartea "Familia - mica biserica"