Nu se cuvine ca ascetul sa stea de vorba cu toti oamenii nesupravegheat

• « Inapoi
• Inainte »

Nu se cuvine ca ascetul sa stea de vorba cu toti oamenii nesupravegheat

Se cuvine ca nici sa nu ne incredem in toti oamenii, nici sa nu ne dam pe fata sau sa ne descoperim fara nici o precautie. Caci cel care traieste dupa Dumnezeu are pe multi care-l pandesc, si deseori insisi cei apropiati (ai casei) sunt spionii vietii lui. Asadar, se cuvine sa nu avem intalniri cu cei din afara, pe care nu i-am cunoscut. Caci, daca Mantuitorul, precum spune Evanghelia, nu S-a increzut in toti (pentru ca spune ca "Insusi Iisus nu Se incredea in ei" ); daca El, Cel curat, Cel caruia nu I se  poate aduce nici o invinuire, Cel ireprosabil, Cel Drept, Cel intru totul virtuos (se comporta astfel), cum noi, cei pacatosi, care alunecam usor, care nu ne ajungem totdeauna scopul, fie din cauza slabiciunii fizice, fie din cauza celui care lupta mai dinainte impotriva noastra in mod pervers si fara incetare, daca ne vom incredinta oamenilor ciudati, nu vom atrage asupra  noastra acuzatii rautacioase si nu vom intari masinatiile impotriva noastra?

Caci adeseori cei perversi incearca sa ponegreasca si pe cele facute bine si nu suporta sa lase fara ponegrire chiar greselile cele mai mici. 

Se cuvine, asadar, ca relatiile cu cei din afara sa aiba loc cu prudenta;  pentru ca prin ele celor retrasi din viata, din lipsa de experienta a gandurilor, le-ar putea surveni si alta suferinta. Caci ei socotesc ca nu s-a schimbat parerea celor care si-au schimbat felul de viata, ci ca s-a schimbat firea omeneasca a lor; si nu gandesc ca ascetii sunt framantati in ei de aceleasi patimi si ca le inving cu puterea sufletului si cu instrainarea lor de placeri, ci socotesc ca patimile au fost smulse complet din natura trupului lor. Pentru aceasta, deci, daca duhovnicul ar cadea chiar si numai intr-o mica greseala, indata toti, si cei care mai inainte il laudau si il admirau cu multa caldura, se fac acuzatori aspri si demonstreaza ca laudele anterioare ale lor nu erau adevarate. Caci asa cum atunci cand un luptator ar aluneca, adversarul indata se ridica, il loveste si il doboara, la fel si aceia, cand vad pe cel care isi duce viata in exercitarea virtutii ca se indeparteaza oricat de putin de la bine, il acuza cu injurii si calomnii, ca si cum ar arunca cu mii de sageti, fara sa tina seama ca ei insisi sunt raniti in fiecare zi cu sageti ale patimilor. Caci luptatorii virtutii, desi sunt atacati de patimi asemanatoare, nu sunt influentati de ele decat in mica masura sau de obicei deloc, cu toate ca sunt atacati de cel potrivnic mai puternic decat aceia.

Pentru ca intradevar  acestia au recunoscut lupta impotriva aceluia, si ca urmare pentru cel rau este mare victoria ca sa-i invinga, dar mai importanta este rana daca el este invins, fiindca este invins definitiv in toate celelalte laturi ale virtutii; dimpotriva, razboiul impotriva celor care se incredinteaza vietii lumesti este dispretuit, pe de o parte, pentru ca cei mai multi dintre acestia, in mod inevitabil, alearga catre infrangere, fiind atrasi de diferite placeri si de dorinte catre pacat, procurandu-i acestuia victoria usoara impotriva lor, iar pe de alta parte, pentru ca si aceia care se arata ca se opun oarecum pacatului, cu diferite pretexte se retrag usor din lupta si, intorcand spatele si adoptand o atitudine indaratnica, poarta multe si rusinoase urme ale infrangerii.

Dar daca, cateodata, unii sunt impinsi de dorinta placerilor lumesti si ar fi putut sa reziste razboiului celui rau, ei nu ajung totusi sa duca la capat asemenea lupte, cu toate ca luptele lor sunt inferioare in masura infinita in comparatie cu luptele ascetilor. Pentru ca unul se straduieste sa-si pastreze drepturile si lupta staruitor in controversele pentru situatiile existente, in  timp ce altul cedeaza si drepturile sale celor care le contesta, implinindu-se aceea: "De la cel care ia ale tale nu cere inapoi". Intr-adevar, unul a intors lovitura cand a fost lovit, si nedreptatea cand a fost nedreptatit, si crede ca astfel se afla la egalitate, in timp ce altul rabda atat de mult, pana ce provoaca dezgust celui care nedreptateste sau celui care loveste. Unul (ascetul) se straduieste sa puna stapanire pe toate placerile trupului, in timp ce altul (cel din lume) se bucura de placeri fara sa se sature. Asadar, cum poate fi socotit luptator omul din lume in comparatie cu ascetul? Dar sa se tina seama si de altceva, care se intampla de obicei celor care poarta grija de viata prezenta atunci cand se cerceteaza cele cu privire la asceti. Caci atunci cand ascetul, dupa indelungata postire socoteste ca e bine sa intareasca corpul cu hrana, acestia vor, ca si cum ascetul este fara trup si imaterial, sau sa nu primeasca deloc hrana, sau sa primeasca foarte putina.

Si chiar daca vad pe ascet ca nu dispretuieste cu totul corpul, ci il  ingrijeste potrivit cu nevoia lui reala, ei denigreaza, calomniaza si califica pe unii ca mancaciosi si gurmanzi, intinzand astfel injuria de la unul si de la  o rea conduita a unuia, la toti, fara sa tina seama ca ei mananca de doua ori, iar uneori de trei ori pe zi alimente foarte consistente si grase si ca se indoapa cu cantitati enorme de carnuri si beau peste masura vin, si astfel cad pe sub mese, ca si cainii care au fost lasati liberi dupa indelungate privatiuni. Dar adevaratii asceti folosesc hrana slaba si putin nutritiva si o data pe zi; intr-adevar, fiindca ei stiu sa traiasca cu disciplina si sa se hraneasca cu masura si cum se cuvine, ei satisfac in mod rational nevoia trupului la ora mesei cu constiinta curata. Pentru aceasta se cuvine, desigur, sa nu fie judecata libertatea noastra de alta constiinta. Pentru ca, daca noi ne hranim cu multumire, pentru ce suntem ponegriti pentru cat multumim (lui Dumnezeu) noi, care preferam lipsa si moderatia hranei cu atata placere cu cata nici aceia nu iau parte la stralucite si variate dineuri? Dar daca unul dintre oameni i amintiti ar fi cunoscut pentru intelepciunea si pietatea lui si prin bunacuviinta duce viata noastra, a sta la masa cu un asemenea (om) nu este nerational, daca nevoia ar impune aceasta.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Experiente ascetice