Sfantul Vasile cel Mare - Catre cei care locuiesc chinovitic si singuri

• « Inapoi
• Inainte »

Catre cei care locuiesc chinovitic si singuri

Introducere

Dupa ce ai redobandit, prin Hristos, usurinta de a intelege si ai inaltat mintea deasupra dorintelor, placerilor si grijilor lumesti si dupa ce te-ai straduit cu ravna sa separi si sa smulgi, cu orice chip, gandul de la patimile trupesti, de multe ori ne-ai impartasit gandurile, cautand sa inveti cum trebuie sa duci la capat lupta inceputa, fara sa fii stapanit vreodata de placerile trupesti care asalteaza sufletul prin trup. Ai dorit dupa aceea sa stii care este cel dintai lucru pe care se cuvine sa-l evite cineva inainte de toate, apoi pe care (sa-l evite) dupa primul, si pe care dintre lucrurile bune trebuie sa le doreasca cu ardoare, asa incat prin veghere atenta sa evite savarsirea lucrurilor ce nu se cuvin, iar prin ravna sa obtina implinirea celor bune.

Mi-ai cerut, dupa aceea, ca sa-ti expun in scris parerea mea in privinta aceasta. Pentru aceasta m-am si grabit, ca sa nu pierd din vedere ravna ta cea buna; ci sa intaresc chiar buna dispozitie a ta si s-o confirm cu propriile mele sfaturi; dar nu fiindca ofer invatatura potrivita pentru obiectul discutiei, ci ca sa nu ascund sub tacere, ca in tarana,  ceea ce exista, si ca sa evit, astfel, pedeapsa care a fost pronun tata pentru cel care a ascuns talantul in pamant.

Fara indoiala, casatoria este, de obicei, pentru oameni, motivarea antrenarii lor in dorintele, placerile si grijile lumesti. Caci nimeni nu poate descoperi o dorinta mai puternica si mai constrangatoare, existand in natura trupului, decat dorinta barbatilor pentru femeie, sau a femeilor pentru barbat; si e chiar foarte natural, pentru ca de la natura se tinde catre nasterea descendentilor. Ei bine, fiindca are putere exceptionala, casatoria trebuie sa poarte si o sarcina mai grea.

Caci nici chiar grijile care se intampla oamenilor pe neasteptate nu sunt mai grele decat acelea care vin cu gramada din cauza casatoriei, precum spune Sf. Pavel, ca, adica "cel casatorit se ingrijeste de cele ale lumii", fiind napadit de griji. Intr-adevar, cel necasatorit poate sa se intretina singur pe sine si nevoile legate de trup, sau poate chiar sa le si infrunte, pentru ca are puterea sa se convinga usor spre aceasta; dar cel care are grija sotiei si a copiilor nu este stapanul parerii lui, ci lucreaza de nevoie dupa placeri si - fiindca se ocupa cu ingrijirea copiilor - este invadat de griji nenumarate, pe care vom putea sa le enumeram mai pe larg alta data.

Asadar, cel care doreste mult sa fie liber de legaturile lumii evita casatoria ca pe catuse; iar dupa ce evita aceasta, isi inchina viata lui Dumnezeu si accepta fara rezerva viata castitatii, asa incat sa nu poata sa se mai intoarca la casatorie, ci sa lupte cu orice chip pentru castitate, luptand contra naturii si, mai ales, contra pasiunilor mai violente ale ei. Caci, dupa ce devine un astfel de iubitor al lui Dumnezeu, fiindc a doreste sa se impartaseasca de linistea (apatia)

Aceluia, oricat de putin si fiindca doreste sa guste sfintenia duhoviceasca, calmul, linistea, buna dispozitie si desfatarea si bucuria care rezulta din acestea, vegheaza cu grija sa-si tina gandul departe de orice patima materiala si trupeasca, care tulbura sufletul, si cerceteaza cele dumnezeiesti cu privirea curata si neumbrita a sufletului, umplandu-se, fara sa se sature, din lumina care vine de acolo. Si, dupa ce a exersat sufletul intr-o asemenea obisnuinta si stare, devine familiar lui Dumnezeu, atat cat ingaduie "asemanarea" si se face iubit si foarte dorit de Acesta, fiindca a indurat lupta mare si greu de castigat si a avut bucuria sa intre in legatura cu Dumnezeu cu mintea curatita de amestecul celor materiale si desprinsa de frecventarea patimilor lumesti.

Este potrivit, deci, si just ca acela care s-a inaltat la o asemenea obisnuinta, prin exercitarea de care am amintit mai inainte, sa nu mai coboare iarasi prin excitarile carnii la practicarea pasiunilor ei; sa nu accepte nici aburii care se ridica de acolo, ca sa nu se intunece astfel ochiul sufletului ca de o pacla foarte adanca si sa nu decada din contemplarea dumnezeiasca, asa cum se irita privirea cugetului de fumul patimilor.

• « Inapoi
• Inainte »