Nu se cuvine sa dorim cele bune din vanitate

• « Inapoi
• Inainte »

Nu se cuvine sa dorim cele bune din vanitate

Se cuvine sa evitam indeosebi mandria, care nu ne indeparteaza de la inceput sa reluam ostenelile (caci astfel raul ar fi mai mic), ci dupa osteneli ne rapeste coroanele, si punand stapanire pe noi ne impiedica mantuirea; instaleaza impotriva noastra in apropierea boltei ceresti legiunile ei, ambitionandu-se sa doboare virtutile, care au fost inaltate pana la ceruri.

Caci dupa ce vede pe cel care calatoreste pe drumul pietatii ca si-a umplut corabia gandirii lui cu felurite virtuti, atunci pune in miscare uraganul ei si se lupta sa rastoarne si sa scufunde incarcatura corabiei. Caci dupa ce a convins gandirea corabierului imparatiei de sus sa priveasca spre cele de jos si spre maririle omenesti, indata intoarce in afara toata bogatia sufletului si tragand pe pamant temeliile virtutilor, provoaca osteneli pana la cer de inalte, pentru ca face sa se ceara de la oameni rasplata pentru ostenelile care au fost imprastiate, in timp ce trebuia sa se priveasca numai spre Dumnezeu si la El adunand faptele noastre (bune), de la El sa primeasca rasplata dupa dreptate. Insa noi am preferat sa lucram pentru slava oamenilor in loc sa  urmarim cu zel cele bune pentru Dumnezeu, si cerem de la oameni rasplata goala a laudei; dar astfel, in mod logic si pe buna dreptate, pierdem rasplatirile dumnezeiesti, pentru ca nu ne-am ostenit pentru Dumnezeu, ci am lucrat pentru oameni. Asadar, dupa ce, de la acestia, in locul rasplatilor culegem paguba rasplatilor, ce vom cere de la Dumnezeu pentru care n-am voit sa lucram deloc? Si ca aceasta este adevarat, asculta Sfanta Evanghelie, care spune pentru cei care fac lucruri bune, ca sa placa oamenilor: "Adevarat graiesc voua: isi iau rasplata lor".

Asadar, sa evitam vanitatea, cainele rapitor al bogatiei sufletesti, vrajmasul agreabil al sufletelor noastre, viermele virtutilor, jefuitorul cu placere al faptelor noastre bune, cel care a uns cu miere otrava in selaciunii ce-i este familiara si a intins catre cugetele oamenilor paharul aducator de moarte, pentru ca - stiu - sa se indoape pe nesaturate, din patima. Caci slava lumeasca este placuta pentru cei neinstruiti. Dar altfel ea pregateste pe cei pe care pune stapanire sa pacatuiasca cu usurinta si prin judecata dreapta.

Caci cel care doreste slava intoarce judecatile ca sa-i fie favorabile; si aceasta socoteste el cinstit ceea ce-l face admirat de catre primii veniti. Daca cei rai si fara minte admira raul si cel laudat va face, in orice caz, ceea ce crede ca aplauda judecatorii faptelor lui, atunci vanitatea nu este numai omoratorul faptelor bune, ci si indrumatorul catre cele rele. Pentru aceasta trebuie sa privim catre cuvantul drept si catre Dumnezeu, indrumatorul bun al cuvantului drept, si sa mergem astfel precum ne arata Dumnezeu; iar daca unii lauda acest drum, sa nu socotim lauda lor mare lucru, ca si cum privim spre un laudator ceresc, ci numai sa ne bucuram impreuna cu ei pentru pretuirea dreapta a faptelor bune; iar daca altii blameaza, sa nu ne clatinam deloc, ci sa-i compatimim pe aceia care nu stiu sa judece drept si indura cel mai infricosator intuneric al gandirii.

• « Inapoi
• Inainte »