Nu se cuvine sa avem convorbiri cu femei, fara supraveghere

• « Inapoi
• Inainte »

Nu se cuvine sa avem convorbiri cu femei, fara supraveghere

Despre supravegherea gandurilor si despre infranarea patimilor trupului, despre destinderea si odihna omului interior si despre cunoasterea si studierea indatoririlor lui am vorbit mai inainte, pe cat a fost posibil, indeajuns. Dar este nevoie nu numai de supravegherea gandurilor, ci chiar de ferirea de a vorbi despre ele, pe cat este posibil, mai ales, acelea care - fiindu-ne apropiate -, ne readuc in minte patimile si astfel agita si tulbura gandirea si provoaca in suflet lupte si razboaie. Caci razboiul care, fara voia noastra, vine asupra noastra, ni-l asumam de nevoie; la primul razboi si infrangerea poate sa fie iertata, dar sa ne rugam sa nu se intample aceasta cu luptatorii care urmeaza pe Hristos; la al doilea (razboi) insa infrangerea, in afara de faptul ca-l face pe om de batjocura, il lipseste si de iertare. Se cuvine deci sa evitam, cat se poate mai mult, relatiile si intalnirile cu femeile, in afara daca vreo nevoie indispensabila ar face intalnirea de  neevitat.

Dar si atunci cand s-ar produce o asemenea nevoie, sa ne pazim ca de foc, si sa ne despartim cu hotarare si cat mai iute posibil. Sa ai in minte ce spune despre aceasta Intelepciunea: "Oare va pune cineva foc in sanul lui fara ca vesmintele lui sa nu arda? Sau va merge cineva pe carbuni aprinsi, fara sa-si friga talpile?".

Dar daca cineva ar spune ca nu este pagubit de intalnirile si de relatia cu femeile, acesta sau nu are natura barbateasca, si acesta este lucru foarte curios (cu totul rar), fiindca se gaseste intre natura barbateasca si cea femeiasca (asa cum sunt eunucii), cei care din nastere sunt incapabili pentru unirea cu femeia, daca, desigur, acceptam ca si aceia sunt impasibili si fara vreo zvacnire catre femei, pentru ca - asa cum spune Inteleptul - "dorinta eunucului, inapt pentru unirea cu femeia, este sa defloreze fecioara", sau, daca ar avea natura barbateasca, nu-si da seama, fiindca fiind scaldat in patimi, imita pe aceia care se infurie si vocifereaza si socotesc ca nu au nici o suferinta (patima) in timp ce starea lor este groaznica. Dar sa admitem imposibilul, ca ar exista cineva care n-ar fi intepat de pasiune barbateasca.

Chiar daca personal n-ar avea dorinta, el nu poate sa convinga cu usurinta si pe altii ca nu are; iar cand cineva scandalizeaza pe altii, fara sa aiba de castigat ceva, stim ca nu este lipsit de primejdie pentru cel care face asa ceva. Dupa aceea trebuie sa avem in vedere si o alta latura ca, anume, chiar daca barbatul si-ar pastra gandurile curate, nu poate sa sustina ca si femeia este deasupra patimilor trupesti; caci de multe ori, daca nu-si poate aduna gandul si se incalzeste in dorinta, aceasta i se va intampla din cauza celui cu care a avut convorbiri, fara supraveghere. Si acesta, intr-adevar, nu se raneste; el raneste totusi de multe ori, fara sa-si dea seama. Si o tanara care disimuleaza, asa-zicand, iubirea duhovniceasca, mergand continuu la un ascet, incepe sa fie cuprinsa de pacat prin ochi si prin priviri nestapanite, este roasa de privirea celui de langa ea si cu ganduri necurate isi distruge  curatia launtrica de care se indragosteste cu infocare indeosebi cel tanar casatorit.

Asadar, ca sa nu se intample nimic din cele amintite, se cuvine sa ne ferim, daca intr-adevar este cu putinta, si, in general, daca nu este cu putinta, sa evitam cel putin convorbirile dese si prelungite si intalnirile cu femei, nu fiindca uram genul feminin, fereasca Dumnezeu, nici pentru ca renegam rudenia cu acelea; dimpotriva, se cuvine sa le apropiem si sa le ajutam dupa putinta, in general pe fiecare (femeie), ca una ce participa la firea omeneasca, dar indeosebi pe acelea care au luat asupra lor luptele castitatii, ca surori impreuna luptatoare cu noi; dar sa fim atenti, ca nu cumva intalnirea sa ne readuca in memorie patima pe care reusisem s-o indepartam si s-o depasim.

• « Inapoi
• Inainte »