Despre pacatele preotilor

Despre pacatele preotilor

"Cand Iisus vru sa se intoarca in Nazaret, orasul era asa de schimbat, incat el nu-l mai recunoscu. Nazaretul, in care traise si care era altadata numai vaiete si lacrimi, era acum plin de hohote de ras si de cantece. Hristos, intrand in oras, vazu sclavi incarcati cu flori, grabind cu totii spre scarile de marmura ale unei case construite toata din marmura alba.

Hrist intra in casa si, in fundul unei sali din jasp, vazu rasturnat pe un culcus de purpura un om in al carui par nepieptanat erau incalciti trandafiri rosii si ale carui buze erau rosii de vin. Hrist se apropie de el, ii atinse umarul si-i zise:

- Pentru ce duci aceasta viata? Omul se intoarse, il recunoscu si ii raspunse:

- Eram lepros si tu m-ai vindecat, de ce as duce alta viata?...

Hristos iesi din casa aceea. In strada vazu o femeie cu obrajii fardati si purtand vesminte colorate si in caltari impodobite cu perle. Pe urmele ei, un om intr-o haina in doua culori pasea cu ochii plini de dorinta. Si Hrist se apropie de omul acela, ii atinse umarul si-i zise:

- Pentru ce urmaresti aceasta femeie si o privesti astfel? Omul, intorcandu-se, il recunoscu si-i raspunse:

- Eram orb si tu m-ai vindecat. Ce as putea face acum cu vederea mea?Si Hrist se apropie de femeie:

- Calea aceasta pe care umbli tu este cea a pacatului; de ce mergi pe ea? Femeia, recunoscandu-l, ii zise razand:

- Calea pe care merg acum e dulce si tu mi-ai iertat toate pacatele.Atunci Hrist se intrista foarte si voi sa paraseasca orasul acela.

Dar, iesind din oras, vazu in sfarsit, pe marginea unui sant, un tanar ce plangea. Hrist se

apropie de el si, atingandu-i buclele parului, ii zise:

- De ce plangi, prietene? Tanarul ridica ochii si, recunoscandu-l, ii raspunse:

- Eram mort si tu m-ai inviat; ce as putea face acum cu viata mea? Oscar Wilde*

Textul de mai sus face parte dintre acele savuroase povesti pe care le rostesc cu emfaza cei care neaga faptul ca rostul omului este de a merge spre rai pe calea aratata de Hristos prin Biserica. Vom explica prin ce anume se leaga acest fel de povestiri de problema pacatelor preotilor.

Multi oameni au auzit in zilele noastre de Hristos, dar putini traiesc dupa cum ne-a invatat El. Multi vorbesc despre Hristos, dar putini merg pe calea mantuirii. Motivul principal este putinatatea credintei lor in Dumnezeu.

Povestirea lui Oscar Wilde este reprezentativa pentru modul in care inteleg acestia rostul Intruparii Fiului lui Dumnezeu. "Poate ca intr-adevar Hristos a vindecat leprosi, a inviat morti, a iertat pacatele pacatosilor. Si ce daca? Cata vreme nu a fost in stare sa ne ajute sa avem o viata plina de bucurii, ramane sa faurim noi insine o astfel de viata..."

Si oamenii traiesc departe de Hristos si de Biserica. Vin la biserica de Pasti si de Craciun, pentru a lua o gura de aer duhovnicesc inainte de a se duce la petreceri festive. Oricum, nu intarzie prea mult inauntru, de teama ca nu cumva acest aer sa le strice buna-dispozitie, transformandu-i in niste credinciosi "de rand".

"Si ce daca Hristos a inviat mortii, cata vreme pe noi nu ne intereseaza acest fapt?", se intreaba acestia. Ei pierd din vedere un lucru: ca Hristos a inviat si pentru ei. Hristos ii cheama si pe ei la mantuire.

Povestioara lui Oscar Wilde, oricat de interesanta li s-ar parea admiratorilor, sufera de o hiba: e inexacta. Adica nu respecta adevarul istoric. Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe pamant nici ca sa invie mortii, nici ca sa vindece pe cei bolnavi trupeste. Ori de cate ori Hristos a facut minuni, le-a facut mai ales pentru folosul sufletesc al oamenilor. Bolnavii pe care i-a vindecat si-au schimbat viata, pacatosii carora le-a iertat pacatele au pus inceput bun mantuirii, pornind pe calea sfinteniei. Pentru asta a venit Hristos, pentru a-i sfinti pe oameni, pentru a le arata drumul spre rai.

Minunea cea mare nu a fost ca bolnavii s-au vindecat, pentru Dumnezeu nici o vindecare nu este cu neputinta, minunea cea mare este ca pacatosii s-au lepadat de pacate. Hristos a venit ca sa-i invete pe oameni sa traiasca viata cea adevarata, viata binecuvantata de Dumnezeu.

"Ucenicii" lui Oscar Wilde nu vor sa inteleaga aceasta viata. Prefera sa gaseasca o sumedenie de motive pentru a-si justifica necredinta si iubirea de patimi. "Daca viata crestina este o viata plicticoasa, o viata searbada, de ce nu ne-am scalda in bucuriile vietii pagane?...", se intreaba acestia. Si se scalda in patimi si in minciuna, fericiti ca au reusit sa se ascunda de Hristos si sa Il pacaleasca pe Dumnezeu.

Unul dintre marile lor atuuri este faptul ca "preotii sunt pacatosi". Acest refren, care face deliciul presei, este la fel de adevarat precum formula: "toate pisicile sunt negre" sau "toti oamenii poarta ochelari".

Nu toti preotii sunt pacatosi, asa cum nu toti oamenii poarta ochelari. Dar lor, cei pe care ii voi numi "discipolii acestui veac", le place sa se minta. Cum gasesc un preot pacatos, imediat fac mare valva. Ii vaneaza cu aceeasi ravna cu care pe vremuri erau vanate vrajitoarele din Salem.

"Daca pastorii sunt pacatosi, de ce sa fim noi altfel?", se intreaba acesti eroi ai cugetarii. Ei uita ca Hristos nu a spus niciodata crestinilor: "Traiti curat, asa cum traiesc pastorii vostri". Dumnezeul Sfintelor Scripturi spune insa cu putere: "Sfintiti-va si veti fi sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfant sunt" (Levitic, 11, 44).

Aceasta este invatatura crestina pe care nu vor sa o primeasca "discipolii". Oricat de pacatosi ar fi preotii, credinciosii nu trebuie sa se abata de la invataturile Evangheliei.

Dar, asa cum sunt si preoti pacatosi, asa sunt si preoti cu viata sfanta. Cartitorii le gasesc insa si acestora fantomatice defecte, pentru a nu fi nevoiti sa le recunoasca virtutea: "Parintele Cleopa? Dadea niste canoane imposibil de facut. Parintele Arsenie Papacioc? A facut inchisoare politica. Parintele Justin Parvu? Nu e ingaduitor cu pacatele si slabiciunile noastre".

Uite-asa, incet-incet, cartitorii reusesc sa se minta pana si pe ei insisi. Bine ca nu au trait cu sute de ani in urma, ca le-ar fi gasit defecte chiar si Parintilor care au intrat in Sinaxar.

Oricat de impietriti la inima ar fi acesti cartitori si chiar daca exagereaza pacatele preotilor, nu trebuie sa negam faptul ca, pana la un punct, au dreptate. Exista si preoti nevrednici, din cauza carora crestinii mai slabi in credinta parasesc Biserica si alearga la secte, crezand ca acolo vor gasi modele vrednice de urmat.

Exista si preoti nevrednici. Chiar daca presa exagereaza de multe ori, chiar daca adesea barfele oamenilor nu au nici un graunte de adevar, exista totusi si preoti nevred nici. Numai ca existenta lor nu e o dovada a faptului ca Biserica nu ar fi Mireasa lui Hristos. E doar o dovada a faptului ca si-au folosit in mod gresit libertatea.

Nu trebuie sa uitam nici ca, de multe ori, presa arunca cu pietre chiar si in parinti cu viata curata: astfel de articole de senzatie se vand ca painea calda. Dupa ce un parinte este acuzat de un pacat pe care nu l-a facut, multi il vor judeca cu asprime. Daca s-ar scrie o suta de articole care sa lamureasca adevarul, in inimile multora va ramane totusi un semn de intrebare: "De unde a aparut fumul, daca nu e nici un foc?"

Trebuie lamurita aceasta dilema. Mass-media constituie una dintre principalele puteri ale societatii. De aceea chiar si unii oameni ai Bisericii se tem sa nu fie luati in vizorul ei. Dar pentru cine Il slujeste pe Hristos, nu exista motiv de teama.

"Daca vrea, presa poate zdrobi pe oricine..." Acesta este un mit fara nici un fundament. Ce poate face presa? Poate lansa o sumedenie de zvonuri neadevarate despre capii Bisericii si despre clerici. Oricat de mari ar fi minciunile lansate, totusi ele nu ar face altceva decat sa sporeasca sfintenia celor invinuiti pe nedrept.

Crucea prigonirii nu este noua in istoria Bisericii. Nu a fost nevoie sa apara radioul, televiziunea sau internetul pentru ca barfele pe seama slujitorilor lui Hristos sa se raspandeasca cu viteza fulgerului. Numerosi sfinti au fost invinuiti de pacate pe care nu le-au facut. Dar ei au rabdat cu smerenie aceasta forma de martiriu nesangeros si au dobandit cununa sfinteniei. Unora dreptatea le-a fost vadita abia dupa moarte. Nu de putine ori insa Dumnezeu a facut dreptate alesilor sai inca din timpul vietii si clevetitorii au fost facuti de rusine.

As putea aminti aici faptul ca Sfantul Ioan Maximovici, marele facator de minuni, arhiepiscopul din San Francisco, a ajuns in fata tribunalului civil, spre satisfactia dusmanilor sai. Dumnezeu i-a facut dreptate sfantului ierarh, si viclenia prigonitorilor sai a iesit la iveala. Daca ne-am gandi la un alt mare sfant ierarh facator de minuni (iata ca exista si ierarhi care spulbera orice zvon despre lipsa de credinta a pastorilor Bisericii), si anume la Sfantul Nectarie de Eghina, putem spune ca tocmai clevetirile dusmanilor sai i-au fost, intr-un fel, prilej de sfintire. Prin rabdarea clevetelilor, el, care fusese izgonit din Patriarhia Alexandriei, a ajuns maislavit decat toti ierarhii alexandrini din vremea sa la un loc. Indraznesc sa cred ca, daca Sfantul Nectarie ar fi trait astazi, s-ar fi putut face emisiuni foarte palpitante despre pacatele pe care i le-au reprosat clevetitorii de altadata. S-ar fi putut scrie articole lungi. S-ar fi creat chiar un site special pe internet. Sfantul Nectarie ar fi rabdat toate aceste prigoniri nedrepte, asa cum le-a rabdat si pe celelalte.

Modul in care vrajmasul mantuirii loveste in clericii cu viata sfanta nu este nou, doar pare nou. Si, chiar daca cei clevetiti pe nedrept sufera din cauza clevetelilor (atat pentru Sfantul Nectarie, cat si pentru Sfantul Ioan Maximovici prigonirea a fost pricina de intristare, si nu de bucurie), Dumnezeu ii rasplateste cu imbelsugare pentru rabdarea cu care isi poarta crucea. De aceea, o biruinta vremelnica a celor care, folosindu-se de atotputernicia mijloacelor mass-media, lovesc in pastorii alesi se va transforma, in timp, in biruinta celor loviti.

Afirmand cu toata convingerea ca unii parinti sunt invinuiti de pacate pe care nu le-au savarsit nu inseamna ca neg faptul ca exista si preoti care pacatuiesc. Evidentele nu pot fi negate. Ar trebui ca oamenii sa nu se mai sminteasca de caderile unor astfel de preoti. Ar trebui sa mearga la parinti sporiti in viata duhovniceasca, fara a se scarbi de cei dintai. Parintele Sofronie de la Essex, fiind intrebat ce pot face crestinii care se smintesc de nevrednicia pastorilor lor, a raspuns: "Sa faca efortul de a cauta parinti cu viata curata si sa ii asculte pe aceia".

De multe ori, oamenii considera ca pastorii nu sunt buni pentru ca nu ii lasa sa duca o viata de compromis. Prefera sa ii paraseasca pe acestia pentru a gasi preoti mai in gaduitori, care nu le cer sa mearga pe calea cea ingusta a Evangheliei. Acest lucru dovedeste ca oamenilor le sta in fire sa gaseasca tot felul de motive pentru a nu trai cum invata Evanghelia.

Daca oamenii ar iubi invataturile Evangheliei, atunci ar merge pe calea mantuirii oricat de pacatosi ar fi preotii lor. De-a lungul istoriei Bisericii au fost multi crestini care au avut pastori nevrednici, dar nu s-au smintit de ei si au dobandit raiul. Aceasta dovedeste ca, desi pastorii nu au stiut sa fie modele pentru cei pastoriti, Dumnezeu i-a ajutat pe cei din urma sa mearga pe calea cea ingusta. Capul Bisericii nu e nici preotul, nici episcopul, nici chiar patriarhul de la Constantinopol. Capul Bisericii e Hristos si El Insusi poarta de grija celor credinciosi, oricare ar fi piedicile cu care acestia se confrunta. E lesne de inteles ca, acolo unde pastorul nu e model, pastoritii il urmeaza in pacat. Dar Dumnezeu biruieste neputintele omenesti si, acolo unde preotul nu e vrednic, credinciosii Il pot urma pe singurul care e vrednic sa le fie model: pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Cei slabi in credinta ar trebui sa isi dea seama ca nimic nu e mai important decat mantuirea. Si daca afla ca vreun preot a cazut in pacat, sa nu se sminteasca, ci sa se roage pentru el. E foarte greu acest cuvant. Dar oricine vrea sa se mantuiasca, trebuie sa il tina. Noi vrem sa ne mantuim si in acelasi timp vrem sa ne judecam aproapele. Dar cele doua lucruri sunt contrare. Nu avem dreptul sa osandim pe nimeni. In clipa in care osandim, devenim noi insine partasi pacatului.

Asta nu inseamna ca trebuie sa acceptam pacatul. Sfintii Parinti ne invata sa iubim pacatosul, oricare ar fi el, dar sa nu iubim si pacatul sau. Pacatul trebuie urat, indiferent cine si de ce l-ar savarsi. Pacatul este pacat, chiar daca il savarseste un laic sau un preot. Sa nu fim ingaduitori cu pacatul, vazand ca unii pastori pacatuiesc. Fie care isi va avea plata lui, dupa faptele sale. Si nu trebuie sa judecam noi pe nimeni. Pe fiecare il va judeca Insusi Dumnezeu, la vremea cuvenita.

Nu este problema noastra de ce ingaduie Dumnezeu sa pacatuiasca unii preoti. Dumnezeu pe toate le vede si le rasplateste dupa cuviinta.

Vorbele parintelui Calistrat despre caderile preotilor ar putea fi considerate dure. Dar nu sunt cu nimic mai dure decat cele ale Sfintilor Parinti care i-au mustrat pe preotii nevrednici. Sfantul Grigorie de Nazianz marturisea:

"Mi-a fost rusine sa fiu alaturi de ceilalti preoti care, cu nimic mai buni decat gloata, mare lucru daca nu chiar cu mult mai rai, intra in locurile cele preasfinte cu maini nespalate, cum se spune, si cu suflete necurate; care, inainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apuca de altar, se inghesuie si se imping in jurul Sfintei Mese, ca si cum ar socoti ca preotia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plina de raspundere, ci domnie fara indatoriri. Si sunt acestia la numar aproape mai multi decat cei pe care-i pastoresc. Slabi in credinta, ticalosi, cu toata stralucirea lor!"*

***

- Parinte Calistrat, nu este greu sa observam ca, desi majoritatea romanilor sunt botezati in Biserica Ortodoxa, totusi numarul celor care vin la slujbe, duminica sau in sarbatori, este foarte mic. Desi ne bucuram ca s-a inmultit numarul tinerilor care vin la biserica, totusi procentul celor care intra in sfintele locasuri doar la Pasti si la Craciun este foarte mare. Nici cu adultii situatia nu este mai buna. S-au facut niste calcule aproximative: daca toate bisericile din Bucuresti ar fi pline, in ele nu ar incapea nici macar a zecea parte din locuitorii Capitalei. Faptul ca multe biserici din Bucuresti sunt pline nu inseamna deci ca oamenii s-au apropiat brusc de Dumnezeu. Libertatea religioasa de dupa '89 a dat nu numai prilejul apropierii de Biserica, ci si prilejul intrarii intr-o multitudine de grupari sectante. Multi au preferat sa se implice in miscari religioase pseudocrestine sau chiar orientale. Si mai multi insa au preferat sa aiba o credinta personala, caldicica, ce nu are nevoie de slujbele bisericesti si care le permite sa traiasca o viata patimasa. Care credeti ca sunt principalele motive care ii tin pe oameni departe de Biserica?

- Biserica este intr-un mare colaps spiritual. In primul rand, a avut loc marea ruptura de la revolutie, cand s-au deteriorat putin principiile de formare a pastorilor in biserica. S-a intervenit usor, prin diferite metode (si nu vreau sa le amintesc); oricum, acestea sunt neprincipiale, nespirituale si duc la principiul lui Simon Magul, al lui Anania si Safira, al bubosului Ghezi, care au fost urati de Dumnezeu. Este clar ca harisma Duhului Sfant lucreaza in pastori pe masura chemarii pe care au avut-o.