CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

Grecii au un termen special - dodecaimeron - pentru cele douăsprezece zile, sărbătorile care constituie marile evenimente ale vieţii creştinului, care se leagă unele de altele. La sărbători, să luăm parte la sfintele slujbe, să primim Sfânta împărtăşanie... Fiecare să se ducă pe la chilia lui şi să mai citească ceva în legătură cu aceste mari sărbători. Toţi Sfinţii Părinţi şi marii teologi arată că cel mai mare eveniment care s-a petrecut vreodată în istoria omenirii este Naşterea Domnului. Un eveniment cu urmări neaşteptate şi nebănuite. Intreaga istorie a omenirii este orientată după acest eveniment. După cum ştiţi, numărătoarea anilor se face în legătură cu Naşterea Domnului. Anii de la Naşterea lui Iisus sunt două mii acum. Sfinţii Părinţi consideră această sărbătoare ca pe o re-creare, o re-naştere, o facere din nou a lumii, cu însemnătatea şi cu urmările pe care le are. Evenimentul acesta este de mare însemnătate sufletească, duhovnicească. Când Dumnezeu Se face om, Se întrupează, ia trup omenesc şi Se face om asemenea nouă, însă fără de păcat. Sfinţii Părinţi, intr-un cuvânt, spun „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca să-l poată face pe om dumnezeu.

Şi rostul cel mare al întrupării Domnului este acesta, ca omul să fie ajutat să-şi recapete din nou demnitatea şi starea pe care o avea înainte de căderea protopărinţilor, când omenirea întreagă s-a prefăcut din pricina aceasta. Şi omenirea se găsea în întunericul necunoştinţei. „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, Răsărit-a lumii, Lumina cunoştinţei. Lumea era bolnavă, după cum spun Sfinţii Părinţi. Boala cea mai de seamă era aceea că omenirea uitase că are scânteie dumnezeiască şi se îngrijea numai de trup şi de cele din afară, era robită materiei, robită trupului şi plină de încredere în sine, socotindu-se pe sine ca Dumnezeu. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre cele trei îmbolnăviri mari ale omenirii dinainte: pofta pântecului, pofta ochilor, pofta trupului... Ştim din Vechiul Testament în ce decădere se găsea omenirea cu păcatele acestea murdare, trupeşti. Sodoma şi Gomora au fost distruse, Canaanul şi celelalte neamuri erau în noroi până-n vârful capului, cu aceste păcate trupeşti. Erau legaţi numai de trup, de materie.

Apoi, împărăţiile cele mari, pline de bogăţii şi de luxuri nemaipomenite, cum vedem după urmele care au mai rămas, împărăţiile Egiptului cu piramidele... Babilonul cel mare... Mezii şi perşii... Ne aducem aminte de grădina cea mare a lui Nabucodonosor, care a văzut idolul cel mare simbolizând împărăţiile pământului. Toate aceste împărăţii, una după alta, purtau germenul distrugerii într-însele, pentru că ele nu erau întemeiate pe adevăr şi pe ajutorul lui Dumnezeu. Au fost dărâmate una după alta, ca să fie în împărăţia cea nouă. Piatra cea nefacută de mână a dărmat idolul şi a crescut şi s-a umplut pământul. Lumea zăcea îmbolnăvită de păcatele trupului, de închinăciune la lucrurile din afară, de slava deşartă a împărăţiilor, care mai de care mai slăvită, mai lăudată, mai plină de putere şi stăpânire. Războaiele... Aceasta era boala cea mare în care se găsea omenirea şi Mântuitorul a venit ca să vindece omenirea prin întruparea Sa. De vreme ce lumea decăzuse în stadiul acesta, nu se putea ridica singură. Nici altcineva nu putea s-o ajute. A trebuit să vină însuşi Dumnezeu, să coboare pe pământ Fiul lui Dumnezeu, să Se întrupeze. A fost necesară întruparea şi venirea Mântuitorului Hristos prin tămăduirea lumii, prin aducerea mijloacelor necesare ca ea să se refacă, să renască din aceasta decădere şi să se asemene cu o nouă creaţie. Omenirea a căpătat o nouă cale, un nou fel de a înţelege lucrurile. Mântuitorul, venind, ne-a arătat cu viaţa şi prin învăţătura Lui care este calea cea nouă pe care a adus-o El pentru ca omenirea să găsească drumul cel bun.

Mântuitorul, Care era Dumnezeu şi stăpân, Se putea naşte într-o familie bogată şi să aibă tot ce trebuie. Nimic din toate acestea, nimic din cele pământeşti. Mântuitorul a ales calea cea mai umilă posibil, mai mult decât umilă, o naştere într-un grajd. O familie când aşteaptă o naştere trebuie să se pregătească cât de puţintel cu ceva, ca să primească pruncul. Nimic din toate acestea la Hristos. Inlesniri sau ajutoare de vreun fel oarecare... Nici măcar o casă primitoare, ci un loc fară sălăşluite omenească, un staul, o iesle... Acolo S-a născut împăratul cel Nou, Care era Dumnezeu, aducătorul Cerului pe Pământ. S-a născut în condiţiile cele mai smerite şi mai umile, în sărăcie. Bogăţia şi luxul omenirii nu i-au trebuit, S-a născut în sărăcia cea mai calică posibilă. Nu l-a trebuit nici slavă omenească, nu a fost înconjurat de nimeni, doar câţiva păstori au venit, după ce au fost îndemnaţi de îngerii care au slăvit venirea Sa pe pământ.

Iar în ceea ce priveşte viaţa Lui, a fost viaţa cea mai sfântă posibilă. S-a născut din fiinţa cea mai aleasă, din Maica Domnului, fără amestecare pământească şi cu lucrarea directă a lui Dumnezeu.

Vasăzică, a ales sărăcia cea mai lucie, împotriva răsfăţului şi bogăţiilor în care trăia omenirea de atunci. A ales supunerea şi ascultarea... Mântuitorul spune: „Am venit să fac Voia Tatălui." N-a venit să facă un lucru al Lui, propriu, ci a venit să împlinească porunca Tatălui Ceresc. „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. ” Hristos a venit să tămăduiască bolile... Dacă suntem cu puţină luare aminte, aceste condiţii le-a ales Mântuitorul pentru ca să arate oamenilor că aceasta este noua cale pe care o aduce El pe pământ, pe care omenirea trebuie s-o urmeze, ca să-şi recapete starea desăvârşirii de la început. Aceasta este calea. O spune El, personal: „Eu sunt Calea...” Aceasta este calea: „ Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să- şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. 

„Cine vrea să intre în împărăţie, să îşi ia crucea şi să vină după Mine...” „Eu sunt Calea... ” Calea aceasta nu este la întâmplare, este calea cea adevărată. „Calea, Adevărul şi Viaţa... ” Spre deosebire de căile păcatului, aceasta este Calea care duce la viaţă. Aceasta este Calea pe care trebuia să o urmeze viaţa cea nouă pe care o ducem pe pământ, după pilda şi învăţăturile care ne-au fost date prin Sfânta Evanghelie. „Cine mă iubeşte, împlineşte poruncile Mele...

„Cine vrea să vină după Mine, sa ţină poruncile... " Dacă ne uităm, calea aceasta pe care o indică Mântuitorul nu este un lucru inventat, arbitrar. A fost urmarea situaţiei în care se găsea omenirea, pentru ca sa fie înnoită şi să-şi recapete plinătatea ei. Aceasta este calea, pe aceasta a ales-o Mântuitorul, aceasta trebuie s-o urmeze creştinătatea. La început, creştinii au luat lucrurile cu deplină seriozitate şi ştim cum trăiau primele comunităţi creştine: în simplitate, în sărăcie, în ascultare... Cu vremea, încetul cu încetul, unii reprezentanţi ai Bisericii au început să mai calce şi alături de drum, să se mai molipsească de lucrurile veacului şi ale lumii. Şi, atuncea, s-au găsit oameni cărora nu le-a plăcut lumea aceasta, care au părăsit lumea, au fugit din ea. Aşa a apărut in pustie viaţa călugărească. Ca un refuz al lumii care începea să se abată de la rânduieli.

De aceea auzim în cântări, la Sfintele Slujbe, „Cuvioase Părinte cutare..., Glasul Evanghelie auzind, bogăţia şi slava lumii...” Biserica a început să fie slăvită şi atunci au fost oameni care, considerând că nu acesta este duhul Evangheliei, au fugit de lume şi s-au retras în locuri nelocuite. Viaţa călugărească a apărut întotdeauna în afară de lume, în locuri izolate, în pădure, în locuri nelocuite, ştiindu-se că acestea oferă condiţii minim necesare pentru ca omul să poată să trăiască învăţătura Mântuitorului. Nu-i greu să vedem în acestea oglindu-se cele trei făgăduinţe călugăreşti. Viaţa călugărească nu a apărut pentru că ar fi inventat-o cineva, că i-a trecut cuiva prin cap treaba asta. Nu, ea este izvorâtă din însăşi viaţa Mântuitorului Hristos, în care creştinii cei autentici au vrut să trăiască. Viaţa călugărească este lăsată ca o cale principală prin care omul poate să se izbăvească de decăderea la care l-a adus păcatul strămoşesc, să ajungă la menirea pentru care a fost făcut, să se bucure de împărăţia cea gătită de la Facerea Lumii.

Aceasta este viaţa călugărească. Dacă ne uităm de-a lungul creştinismului şi vedem mănăstirile cum s-au organizat, cum au fost, ştim cu câtă severitate au pornit, cu câtă asprime, cu câtă sărăcie, cu câtă ascultare şi sfinţenie de viaţă. Incetul cu încetul s-au organizat în obşti mai mari. Mănăstirile ortodoxe n-au fost cruţate de ispita duhului lumesc, al slavei şi bogăţiei. Marii Părinţi ai Bisericii au corectat din când în când aceste lucruri. Sfântul Teodosie şi Sfântul Vasile, aceşti mari Părinţi care au reorganizat viaţa duhovnicească, întotdeauna au adus-o la condiţiile ei elementare: ascultare desăvârşită, sfinţenia vieţii, curăţie, feciorie, sărăcie, simplitate. Acestea sunt făgăduinţele, aceasta este calea!

Acum, dacă ne uitam în vremea noastră, constatăm cât de departe suntem de marile chipuri care s-au dus la mănăstire în monahismul mai vechi. Suntem foarte departe. Făgăduinţa şi-a pierdut sensul. Sunt oameni învăţaţi şi teologi care afirmă că a trecut vremea aceea, că aşa au fost vremurile, lumea era înapoiată, ignorantă... Acum lumea a ajuns luminată, ştiinţa, tehnica au adus o mulţime de lucruri noi, care trebuie să-şi facă loc în viaţa omenirii. Şi trebuie ca şi monahismul să intre în această rânduială, să fie în rând cu lumea. Astfel, încetul cu încetul, se strecoară cele pământeşti, cele din afară şi în viaţa călugărească. Prin asta, mănăstirile îşi pierd, pur şi simplu, raţiunea de a fi, nu mai au nici un sens. In vremurile noastre, tehnica şi modernismul, care e inspirat în mare parte de vrăjmaşul, luptă de-a dreptul împotriva vieţii duhovniceşti. Au apărut secte, conceptele acestea noi. Noul Ev... Că s-ar fi terminat cu Hristos şi cu Evanghelia, că intrăm intr-o nouă zodie şi intr-un nou fel de a trăi. în chipul acesta, virat.ii se strecoară pe neobservate în viaţa omenirii, încetul cu incetul spre negarea lui Dumnezeu. Dacă nu suntem atenti, treptat, lucrurile acestea se strecoară şi în viaţa noastră, fără să ne dăm seama. Mănăstirea îşi pierde, atuncea, sensul.

Pe de altă parte, cei care intră la mănăstire şi fac aceste abateri se fac de râsul lumii, în sensul că una se arată a fi şi alta fac în realitate. Să vă dau un exemplu pe care îl vedem toacă ziua: turismul călugăresc. S-au umplut insulele şi lumea de umblătură călugărească de la mănăstiri. Şi nu găseşte nimeni că ar fi ceva nepotrivit în treaba asta. Ce face călugărul la mănăstire? Fuge de lume! Mănăstirea este fugitul de lume! Lasă şi tată şi mamă şi casă şi tot şi se retrage, intră la mănăstire. Şi acum te trezeşti cu călugării aceştia care vin ca să viziteze mănăstirile. Adică mai întâi fugi de lume şi acum ieşi în afară? Să vezi lumea din afară? Păi ce sens are chestia asta?

Sunt două lucruri care se bat cap în cap! Odată ce a intrat călugărul în mănăstire, n-are ce să mai umble pe drumuri şi să vadă monumente istorice şi altele. Astea se fac, eventual, înainte de a intra în mănăstire. Călugăr este cel care a fugit de lume! Care s-a retras în mănăstire! Aici suntem în pustiul muntelui. Ne-am îngrădit încă o bucată, ca să fie şi mai pustiu, mai izolat. Şi călugării au şi mai pustiu, au şi chilii. Adică, de trei ori s-a îngrădit călugărul ca să fie ferit de lumea exterioară, să nu poată pătrunde duhuri rele de afară. Acum, te trezeşti că-i sună călugărului telefonul noaptea, căpătând tot felul de prieteni ca să vorbească la telefon.

Nu mai vorbesc dacă mai au şi televizor... Păi, atunci, lumea a intrat cu toate relele şi păcatele în modul cel mai intim a vieţii duhovniceşti, în chilia călugărului. N-are sens! Dacă călugărul care fuge de lume are acum cu el nu lumea cuviincioasă, simplă, naturală, ci lumea păcătoasă, lumea stricată, lumea pătimaşă, aia care intră prin televizoare, atunci mănăstirea, retragerea în mănăstire nu mai au sens. Dacă călugărului îi plac lucrurile acestea lumeşti, n-are nevoie să se retragă. Mulţi vin doar ca să iasă din vânzoleala marilor oraşe, pentru mai multă recreaţie, mai mult confort, mai multă linişte la mănăstire. Dacă intrăm în mănăstire, trebuie să fim cu luare aminte la lucrurile acestea. Dacă călugărului nu trebuie să-i lipsească nimic, s-a terminat cu asceza şi cu nevoinţa călugărească. Ce însemnează nevoinţa şi asceză călugărească? Să se strâmtoreze călugărul el singur! De ce S-a născut în grajd Mântuitorul? De ce nu S-a născut în vreun palat plin de confort şi de trai bun? Inchipuie-ţi un copilaş şi nişte paie, gândeşte-te la treaba asta! Ce însemnează?

Toţi Sfinţii Părinţi vorbesc despre faptul că fuge călugărul de înlesniri făcute numai pentru trup. In ele nu se vede nici cea mai mică năzuinţă de îmbunătăţire a vieţii creştine. Ele nu sunt făcute pentru aşa ceva. Sunt făcute pentru trup, pentru împlinirea trupului. Şi, dacă se umple bine pântecele, dacă funcţionează bine şi cele de sub pântece, cum spun Sfinţii Părinţi, ajungem la porcăriile pe care le vedem cu ochii acum. Drepturile omului, păcatele cele mai scârboase şi mai murdare nu numai că-s declarate, ci, mai mult, lumea e chiar obişnuită cu ele, îndemnată, ajutată să le facă de la tinereţe până la bătrâneţe, până ce şi copiii cei mici, până ce şi bătrânii. Noi nu ne dăm seama cât de înfricoşat, cât de dezastruos este stadiul omenirii.

Este mentalitatea societăţii de consum ca omul să aibă de toate, să mănânce până o plesni şi nu mai încape, să aibă de toate, să trăiască cum îi place, cum vrea şi să nu-i lipsească nimic de acasă. Părinţii cereau viaţă simplă şi smerită. Omul nu trebuie să moară de foame. Dar n-a murit nimeni de foame. Trupul, ca să trăiască, să aibă putere de lucru, n-are nevoie de tot ceea ce-i oferă condiţiile astea moderne. Sunt exagerate, sunt pentru pofte, pentru împlinirea poftelor, nu pentru împlinirea trebuinţelor. Să ai lucruri necesare pentru o cameră. Nu trebuie să ne umplem camera cu podoabe şi lucruri inutile, omul să aibă strictul necesar. Un pat şi o pătură, cu care te acoperi, şi să-ţi odihneşti trupul acesta. Nu podoabe, fel de fel de lucruri pământeşti fără folos.

Toată tehnica asta nu are nici cel mai mic sâmbure pentru ca viaţa omului să fie mai bună duhovniceşte sau moraliceşte. E făcută strict numai pentru trup şi ştim că grija numai pentru trup este împotriva celor duhovniceşti. Biserica nu este împotrivă să foloseşti lucrurile tehnicii. Dar, ca dovadă că ele nu sunt izvorâte din necesitate duhovnicească, iată, Mântuitorul Hristos n-a spus absolut nimic în legătură cu ele. El a făcut energiile şi puterile şi treburile acestea, că nu s-au făcut singure. Le-a pus cineva acolo. Dacă le-a pus acolo, le-a pus ca să fie folosite, nu le-a pus degeaba. Şi energia electrică, şi energia atomică să fie folosite aşa încât să-l ajute pe om, că
de aceea sunt puse unde sunt puse. Toate frumuseţile şi tainele pe care le vedem în natura exterioară, materială, sunt puse cu rostul ca să-l ajute pe om să devină mai bun. Să cunoască mai mult puterea lui Dumnezeu, să se uimească înaintea măreţiei, frumuseţii, înţelepciunii lui Dumnezeu, cunoscându-le şi folosindu-le pentru a deveni mai bun şi mai sfânt şi mai desăvârşit.

De aceea le-a pus Dumnezeu acolo! Omenirea le foloseşte Iară să-L mai vadă pe Dumnezeu Care le-a făcut. Constatăm că această nouă societate este atee, fără Dumnezeu. Ea n-are nevoie de Dumnezeu, nu-i trebuie, nu se gândeşte la El niciodată, îşi însuşeşte lucruri făcute de Dumnezeu pentru plăcerea ei şi le foloseşte după îndemnul şi povăţuirea vrăjmaşului. De aceea, noi, învrednicindu-ne să trăim în locurile acestea sfinte şi având sărbătorile cele mari, să nu trecem nepăsători şi nesimţitori faţă de evenimentele Bisericii, care se petrec şi care sunt reale şi sfinte şi dumnezeieşti. Sfintele rânduieli singuri ni le-am ales! Nu ne-a obligat cineva la ele şi acum ne-am trezit că nu ne plac. Constatăm că întâlnim la călugări, în ziua de astăzi, o nesocotire a făgăduinţelor călugăreşti. „Nu mai sunt bune, trebuie schimbate!” Sau sunt considerate ca o povară, ca o silnicie impusă din afară. Şi omul, care vrea să fie liber, nu ştie cum să se scape de ele, să se scuture de ele şi să se simtă liber. Dacă ni le-am ales, trebuie şi împlinite. Avem şi o răspundere înaintea lui Dumnezeu, pentru că ne-am ales să urmăm Lui. Purtăm numele de creştini de la Hristos, ne-am ales să urmăm Lui. Dar noi facem nu după cum vrea Hristos, ci după cum ne învaţă vrăjmaşul, cu lucruri străine. Să luăm foarte în serios lucrul acesta! Mă uit cu câtă greutate avem o fărâmă de prezenţă la biserică. Nu ştiu de ce ne vine aşa de greu. Uite, azi dimineaţă la biserică nu era nimeni, frate! Când slujeşte părintele Damaschin, nu ştiu ce se întâmplă, dar niciunul din partea aia nu se scoală.

Dacă mă gândesc cu râvnă şi cu grijă de sufletul meu, nu am nevoie deloc să mă silească cineva, n-am nevoie să mă împingă altul. Dacă eu sunt bolnav şi mi-am rupt un picior, n-aştept să-mi zică altul „Măi omule, ţi-ai rupt piciorul, hai la spital!”

Eu sunt cel care strig în gura mare: „Vai de mine, mi s-a rupt piciorul, vreau să mă duc la spital.” Tot aşa să mă grijesc şi sufleteşte. Păi, de ce vreau eu acum, în lucrul cel mai esenţial, să se ocupe altul de mine? Eu trebuie să mă grijesc, părinţilor, să fiu prezent, pentru agonisirea mea, pentru mântuirea mea! Cu ce mă prezint înaintea lui Hristos, dacă trăiesc în numele Lui, dar nu fac nimica al Lui? E vorba de interesul meu personal, de mândria mea creştinească. Să fac cât mai mult, dacă se poate, cu râvnă cât mai multă, cu dragoste faţă de Dumnezeu, cu rugăciune pe la chilii, când simt păcatele acestea ale vorbăriei de prisos. De mii de ori v-am spus şi de mii de ori aud cum părinţii stau la vorbă fără rost. E o crimă, frate, a pierde vremea degeaba, a cheltui timpul cu aceste palavre fără folos, a citi cărţi fără folos! Cum ne mai batem joc noi de timpul nostru! Este o nenorocire pentru sufletul nostru, părinte, dacă nu reuşim să ieşim o dată din toată treaba asta, din balastul acesta, din mocirla asta.

O fost evenimentele acestea frumoase... Cum ne-a mai învrednicit Dumnezeu de-atâta blagoslovenie şi cu atâtea daruri de sărbătorile acestea! Şi noi să nu-I mulţumim lui Dumnezeu cu nimic? Să ne facem fiecare lucrarea înaintea Lui! Nu pot să aştept să treacă zile întregi în care eu nu mi-am făcur datoria. Să ne luăm fiecare în serios treaba, fără să ne silească cineva! De aceea am ajuns la mănăstire, pentru că ne e dragă viaţa aceasta, pentru că vreau să o realizez, pentru că e necesitatea mea sufletească, nu mă pot lipsi de ea.

Parintele Petroniu Tanase

(25 DECEMBRIE 2001)

Articol preluat din cartea "Parintele Petroniu de la Prodromu", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parintele Petroniu de la Prodromu"

• Etimologia cuvantului Craciun
  Publicat in : Craciun ortodox
• Craciun - Batranul Craciun
  Publicat in : Craciun ortodox
• Obiceiuri de Craciun - Craciunul si taierea porcului
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Originea cuvantului Craciun
  Publicat in : Craciun
• Craciun sau de Craciun
  Publicat in : Craciun

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: