Nu compătimire, ci compasiune
Pentru oamenii aflaţi într-o situaţie de viaţă dificilă e bine să dăm dovadă de compasiune, dar nu trebuie să-i compătimim. Pentru mulţi, cuvintele acestea sunt sinonime, dar asta nu este adevărat.
Compătimirea faţă de omul care suferă de sentimentul singurătăţii „miroase" a aer de superioritate - e atitudinea condescendentă a celui puternic faţă de cel slab, a omului de succes faţă de ratat, a celui inteligent faţă de cel prost. Există oameni care spun pe faţă: „Mă scoate din sărite când sunt compătimit! Este atât de înjositor!
Intotdeauna mă fac că totul îmi merge bine şi mă strădui să nu arăt că îmi este rău, ca să nu stârnesc compătimire nimănui." „Compătimitorul" se simte în mod inconştient, în adâncul sufletului, mai presus, mai bun, şi tocmai în sensul acesta compătimirea este înjositoare, duce la condamnarea inconştientă a celuilalt şi la îngâmfare. Unii oameni cărora le place să compătimească se înconjoară în mod intenţionat de persoane mai puţin realizate şi mai puţin fericite, ca să aibă întotdeauna la îndemână un „mijloc de autoadmirare": „Şi pe ăsta l-am ajutat, şi pe ăsta, iar pe tine te mâncau câinii fără mine, numai eu am putut să... dacă n-aş fi fost eu... Fără mine ei nu sunt în stare de nimic". Şi dacă se dovedeşte deodată că „primitorilor de binefaceri" totul le merge bine, „compătimitorii" simt deseori o adâncă dezamăgire, pierd senzaţia propriei importanţe, care era posibilă doar pe fondul nefericirii celorlalţi, şi încep să aibă ei înşişi nevoie de compasiune.
Compătimirea nu numai că pune la îndoială valoarea experienţei personale; în plus, ea neagă sau depreciază resursele interioare ale omului care a ajuns în necaz. Cel care suferă este atunci mai degrabă un obiect care trebuie îngrijit, pentru care trebuie să faci şi să decizi totul, decât o persoană ce în situaţia dată pur şi simplu are nevoie de ajutor.
Compasiunea se deosebeşte de compătimire prin faptul că în ea există respectul faţă de om, faţă de experienţa, durerea şi suferinţele lui, şi nu există îngâmfare. E vorba de o atitudine sensibilă faţă de sentimentele celorlalţi. Prin compasiune par a spune: „Eu înţeleg că ţi-este rău/ te doare/eşti speriat; şi eu am trecut în viaţa mea prin lucruri asemănătoare; te accept şi îţi accept sentimentele, ai dreptul la ele, o să fiu alături de tine şi o să te ajut cu ce o să pot, dacă vrei." Totodată, prin compasiune se manifestă solidaritatea cu persoana, nu cu sentimentul. Nu trebuie să mor de amărăciune alături de cel întristat, să cad în depresie la fel ca el, să tremur de frică ori să-l urăsc pe omul care l-a supărat. Mai mult decât atât: pot să nu împărtăşesc deloc sentimentele pe care le trăieşte el - de pildă, pot să nu văd nici un motiv pentru supărarea sau vinovăţia lui, pot chiar considera că într-o anumită privinţă n-are dreptate, dar totodată să recunosc dreptul lui de a simţi acum ceea ce simte - supărare, vinovăţie, furie, amărăciune - fără a încerca să-i schimb părerea, să-i „bag minţile în cap", fără să caut „triumful dreptăţii", fără să emit judecăţi de valoare privitor la personalitatea lui şi la ceea ce se petrece cu ea. Primind sprijin emoţional şi acceptare, celălalt se va linişti mai repede, va putea să privească situaţia sa cu mai multă luciditate, şi poate va vedea că a greşit. Principalul este să nu se simtă singur.
O persoană nu poate fi mai presus sau mai prejos decât alta. Compasiunea e o relaţie de oameni egali, de parteneri. Cel ce oferă compasiune e o persoană ce vine la întâlnirea cu altă persoană pentru a-i fi alături la necaz şi la bucurie. Compasiunea faţă de omul care suferă exclude contopirea cu el, când „eu sunt tu şi tu eşti eu". In contopire, persoana nu mai are graniţe şi, prin urmare, nici spaţiu personal, ceea ce-i vată- mă atât pe omul care ajută, cât şi pe cel ce are nevoie de ajutor. Contopirea e calea către dependenţă. în cazul compasiunii, nimeni nu salvează pe nimeni, nu-l „scoate la liman", nu-l „alimentează energetic"; rolul tău este modest - pur şi simplu de a fi alături. Ce înseamnă asta vom arăta puţin mai jos.
Olga Krasnikova
Singuratatea, Editura Sophia
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.