Avraam a fost un drept şi umbla în faţa lui Dumnezeu. Isaac, Iacov au fost drepţi şi umblau în faţa lui Dumnezeu. Una dintre condiţiile stării de om drept este ca omul să poată fi tot timpul înaintea lui Dumnezeu. Fie că merge, stă jos, culcat, doarme. Este starea duhovnicească în care se aflau oamenii drepţi cu viaţă îmbunătăţită. Prin această petrecere cu Dumnezeu deveneau drepţi, pentru că în fiecare minut erau ca şi cum s-ar fi aflat la Infricoşătoarea Judecată.

Deoarece Domnul este Cunoscător de inimi, ei puneau înaintea lui Dumnezeu nu doar pe cele din afară, ci chiar şi pe cele lăuntrice, totul îi era descoperit. Vă rog, faceţi-vă un obicei din asta! Dacă trăim prin Dumnezeu, trebuie să purtăm în noi acest gând, trebuie să umblăm în faţa Lui. Nu doar să umblăm, ci să fim cu sufletul deschis înaintea lui Dumnezeu.

Pentru că nu există nimic tainic care să nu se vădească. Probabil oricine s-a convins de asta de mai multe ori în viaţă. Oricum, va ieşi cândva la suprafaţă, oricât ai ascunde, oricât ai tăinui.

Am fost la Petersburg, la trei mii de kilometri, dar sufletul mă doare atunci când vă faceţi de cap. Sufletul simte, oricum voi afla. Dacă nu-mi spune Dumnezeu prin Duhul, se descoperă prin oameni. Nimic nu se poate ascunde. De ce suntem în siguranţă dacă ne deprindem cu starea de prezenţă a lui Dumnezeu? Pentru că în fiece secundă El ne şopteşte: fă aşa, este mai sigur, iar aşa să nu faci în nici un caz.

Ce mare a fost nebunia strămoşilor noştri vechi-testamentari Adam şi Eva! Dumnezeu le spune nişte cuvinte teribile: „Vă rog, nu mâncaţi, cu moarte veţi muri!” Ei nu cred. Satana spune: „Mâncaţi, nu veţi muri!” şi ei cred. Pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bunătăţilor, nu îl cred. Dovedise de mii de ori înaintea lor că El este Binele, că este Tatăl lor Ceresc, dar ei nu-L cred. Insă pe acest nemernic l-au crezut imediat, fără rezerve. Şi ce se întâmplă? Ca întotdeauna.

După cum se cântă înainte de Postul Mare: „Şezut-a Adam în preajma raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia.”

Apoi, urmaşii lor plâng, copiii lor se omoară unii pe alţii, şi aşa la nesfârşit, la nesfârşit. Nu e nimic tainic care să nu se vădească. Dacă noi facem răul în mod conştient, o să-i culegem roadele - este o lege. Ai sădit răul - culegi lucruri rele. Apoi mai şi îndrăznim să ne supărăm pe Dumnezeu: „Doamne, de ce mi-ai dat aşa soartă?” Cu mâna ta ţi-ai facut-o.

Vă rog, ţineţi minte că sentimentele, gândurile voastre, chiar si un sfert din sentimentul vostru, chiar si ceea ce încă nu aţi sesizat, Dumnezeu deja ştie. Trăiţi aşa, vă rog, şi rămâneţi în siguranţă!

***
Vă spun sincer, în viaţă nu aflu des voia lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă opresc. Dacă nu cunosc voia lui Dumnezeu, măcar încerc să fac ceva. Domnul
o să corecteze. Cel mai rău este să te opreşti şi să nu faci nimic, ca robul leneş care a îngropat talantul şi apoi se justifica: „Iartă-mă, ştiu că eşti un om aspru. Poftim, ţi-l înapoiez, ca să nu pierd ce-ţi aparţine” (cf. Matei 25, 24-25). Domnul aşteaptă din partea noastră lucrare. El ne dă o situaţie nu doar pentru a ne închide în cadrul ei, ci ca să ne manifestăm în ea. El vrea întotdeauna să ne manifestăm. Fiecare situaţie ne dă posibilitatea de a ne manifesta fie în bine, fie în rău, fie în înţelepciune, fie în prostie. El ne educă, Se ocupă de maturizarea noastră. Totuşi, Dumnezeu a sădit în noi raţiunea, chiar dacă aceasta este stricată, denaturată. Totuşi, încă mai avem rămăşiţe ale conştiinţei din noi. Ascultaţi de ea, de raţiunea voastră şi înclinaţi mereu spre bine.

Nu păcătuiţi, dar nu de frică, nu pentru că Domnul o să vă pedepsească şi veţi ajunge în iad. Ci pentru că e ruşine înaintea lui Dumnezeu, înaintea Maicii Sale Preacurate, înaintea duhovnicului, înaintea Bisericii, înaintea părinţilor, fraţilor şi surorilor, care cred că sunteţi buni, dar în interior vă bălăciţi în mizerie. Aşadar, străduiţi-vă să nu păcătuiţi nu de frică, ci de ruşine. Mi se pare că ruşinea e mai tare decât frica. Folosiţi-vă de această unealtă. Trebuie să vă fie ruşine.

Ruşine să păcătuiţi cu uşurinţă, de vreme ce preţul păcatului vostru este Trupul şi Sângele lui Hristos, din nou răstignit, însângerat, emoţiile, inima bolnavă a părinţilor voştri, mâhnirea duhovnicului pentru păcatele voastre, numele stricat al Bisericii prin faptele voastre rele, căci sunteţi mădulare ale Bisericii, numele stricat al obştii, al mănăstirii. Ruşinaţi-vă, mai bine să vă fie ruşine decât frică. Poate să vă fie şi frică, dar cel mai important - ruşine.

***
Sincer, mă simt încă foarte tânăr, doar că mă cam doare spatele. Mă simt tânăr nu datorită stării de sănătate, ci din cauza neroziilor pe care continui să le fac, nu mai ajung să mă maturizez odată. Intr-o măsură oarecare, atitudinea tinerilor faţă de monahism depinde de noi, de maicile mănăstirii noastre, de mine, de enoriaşi. Spun „într-o măsură oarecare”, pentru că pe deplin nu putem influenţa acest lucru, dar în parte suntem responsabili. Dacă vom fi monahi buni, sinceri, activi, nu doar nişte creştini care vorbim pe acest subiect, o parte din tineri la început doar va observa, apoi ne va crede pe noi datorită vieţii, nu cuvântului nostru. Inţelegeţi, cel care îşi propune din start un rezultat sută la sută e predestinat dezamăgirii. Nu se poate aşa. Trebuie să aspirăm la maximum, dar să şi înţelegem că suntem limitaţi. Măcar ceva trebuie să facem sincer, stabil, consecvent.

Sfântul Paisie Aghioritul a fost contemporanul nostru.

Tinerii veneau în Athos, unii pentru că îl pierduseră pe Dumnezeu, alţii rămăseseră fără sens în viaţă, fără încredere faţă de Biserică. Atunci când îl întâlneau, conştiinţa, iar mai apoi şi viaţa li se dădeau peste cap. Dar pentru asta trebuie să fii un Paisie, căci aceşti tineri ar fi putut ajunge la un alt om şi să nu se întărească în credinţă, ci să  zdruncine definitiv ce le-a rămas.

De aceea, mă adresez maicilor: suntem într-o poziţie care implică foarte multă responsabilitate, suntem în văzul oamenilor. Fie proslăvim monahismul şi pe Hristos, fie le umilim. Nu prin ceea ce spunem, nu prin vreo învăţătură pe care o dăm, ci prin felul în care trăim.

Cred că monahismul va exista până la sfârşitul vremurilor şi Biserica va dăinui până la sfârşitul veacurilor, altminteri oamenii pur şi simplu îşi vor pierde sensul de a mai trăi
pe pământ. Dacă Biserica va înceta să nască sfinţi, va deveni incompletă, inutilă, or cei mai mulţi sfinţi au apărut în monahism prin oamenii care L-au iubit pe Domnul şi s-au decis să fie cu El în mod deosebit.

PR. SERGHIE BARANOV

Fragment din cartea "Dumnezeul meu. Despre rugaciunea inimii, lupta cu gandurile si ascultare", Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeul meu. Despre rugaciunea inimii, lupta cu gandurile si ascultare"

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: