Ajutor dat unor monahi

Ajutor dat unor monahi Mareste imaginea.

Părintele Paisie simţea că este neapărată nevoie ca monahii să se dedice misiunii lor, care este rugăciunea. Din această cauză se neliniştea şi se întrista văzând cum duhul lumesc umple monahismul de paraziţi, „netrebnicindu-i pe transmisionişti". Cu durere în suflet, îi vedea pe monahi lucrând în zile de sărbătoare, îndeletnicindu-se mai mult cu „binefacerile" tehnologiei decât cu îndatoririle lor monahale, dorind confort lumesc şi lux şi căutând să-şi facă relaţii printre oamenii politici. Uneori se mâhnea atât de mult, încât devenea „ca leul care scoate foc pe nări” şi, cu sfântă mânie, striga: „Duhul lumesc este cel mai mare vrăjmaş al monahului, mai mare chiar decât diavolul”. Vorbea deschis atât egumenilor, cât şi monahilor simpli, dar şi oamenilor politici.

Odată, l-a vizitat un ministru şi i-a spus:

- Gheronda, dacă aveţi nevoie de ceva, suntem gata să vă Ajutăm.

- Da, i-a răspuns. Aş vrea să-mi faceţi un drum de la Karyes până aici, la chilia mea.

Acela l-a crezut şi îndată a fost de acord. „Ştii pentru ce vreau drumul?” a continuat Stareţul. „M-am gândit să-mi iau o motocicletă şi să fac plimbări de la chilie până la Karyes”. Toţi au izbucnit în râs.

Stareţul, însă, a devenit serios şi a spus: „Veniţi, chipurile, să ajutaţi mănăstirile, dar de fapt aduceţi aici tot duhul lumesc. Cel care vine să se facă monah trebuie să se şi lipsească de unele lucruri. Dacă mai şi posteşte puţin, se va ruga mai bine. Dacă însă are toate înlesnirile, acestea nu-l ajuta".

In august 1989, l-a vizitat guvernatorul de atunci al Sfântului Munte, care era tânăr de vârstă. De îndată ce a fost numit în funcţie, s-a gândit să construiască o clădire nouă unde să-şi desfăşoare activitatea, în Schitul Sfântului Andrei, care pe atunci era în ruină. Nu i-a spus însă gândul său Stareţului. El însă, de îndată ce s-au aşezat, i-a spus: „Ascultă, bunul meu copil, aici, în Sfântul Munte, unde ai venit, nu există nimic deosebit pentru cel care are slujirea de guvernator. Este ca şi cum ai avea un tractor mare -fiindcă tu eşti un om priceput - şi ţi s-ar da să cultivi o grădină mică, cam cât tractorul. De-abia încapi. Nu poţi să te mişti nici măcar un metru înainte sau înapoi, nici să întorci nu poţi. Nimic nu poţi să faci. Sfântul Munte, din punct de vedere al conducerii administrative, este o grădină mică, în vreme ce pentru noi, cei care am venit aici să devenim monahi, este un mare ogor duhovnicesc. Arăm, arăm şi nu se termină". Auzind acestea, guvernatorul a renunţat la gândul său.

Cuviosul Paisie nu a avut ucenici care să locuiască împreună cu el. Aceasta, din cauză că şi-a dorit să fie el însuşi „ucenic al întregii lumi". Insă mulţi monahi mergeau la el pentru a primi sfaturi, unii regulat, alţii ocazional. Pe unii îi trimiteau chiar stareţii lor, ca să-i ajute să treacă peste o anumită ispită. Şi sunt destui monahi care, fiind gata să părăsească viaţa monahală, după întâlnirea cu Stareţul, s-au întors în mănăstirile lor schimbaţi, gata să-şi înceapă din nou nevoinţa. Cuviosul îi ajuta să-i privească cu gând bun pe ceilalţi, să-şi pună multe semne de întrebare despre ei înşişi şi să-şi înceapă din nou nevoinţa cu încredere în stareţul lor şi cu credinţă în Dumnezeu.

Accentua asupra faptului că încrederea în stareţ seamănă cu cărămida din vârful cupolei. Dacă iese aceasta cărămidă, cupola se prăbuşeşte. Mai ales însă accentua asupra faptului că mai presus de toate este Dumnezeu, Care în chip „smintitor" îi ajută pe cei care se afierosesc Lui cu lepădare de sine, chiar şi atunci când cad „pe mâinile unui marinar în loc de căpitan".

Odată, a venit la Stareţ un monah începător, care voia să plece din mănăstirea sa, pentru că avea gânduri împotriva egumenului. Era însoţit de un proestos al mănăstirii, care făcuse multe încercări de a-i îndrepta gândul, însă fără rezultat. Dar, după ce a vorbit cu Stareţul, tânărul era atât de schimbat, încât proestosul s-a întrebat uimit: „Oare ce i-o fi făcut Părintele Paisie? Pa schimbat mintea?". S-au întors la mănăstire şi, cu toate că acolo nu se schimbase nimic, monahul, izbăvit de gânduri, nu numai că a rămas, ci a şi ajutat mănăstirea.

Unor monahi, care locuiau la alte chilii şi care îi cereau sfatul regulat, Cuviosul nu le impunea o rânduială concretă. Ii sfătuia să aibă un program duhovnicesc şi să se mişte cu libertate şi mărime de suflet. Ii mai sfătuia să nu aibă legături cu mulţi oameni şi să vieţuiască liniştit şi simplu, fără multe lucruri materiale. „Desfătaţi-vă de viaţa călugărească", le spunea. „Chilia voastră să fie simplă şi ascetică precum o peşteră, dar curată şi smerită ca o bisericuţă. Tehnologia poate să ne ajute într-o oarecare măsură la nevoile de zi cu zi, însă nevoile se sfârşesc vreodată? O nevoie o atrage pe alta şi, uite aşa, nu se mai termină niciodată. Simplificaţi-vă nevoile şi scoateţi grija din viaţa voastră".

Se bucura, desigur, când îi vedea pe unii că au duh ascetic, însă se îngrijea şi să-i păzească de primejdia de a se considera mai buni decât alţi monahi. Intr-o zi, doi monahi, care îi cereau adesea sfatul, au venit la Panaguda aducând cu ei şi catârul lor. Stareţul a observat că aveau puţină mândrie pentru faptul că nu aveau maşină şi le-a spus: „Nu vă comparaţi cu cei care au maşină, ci cu acei părinţi din vechime care îşi cărau lucrurile în spate şi atunci veţi înţelege în ce stare vă aflaţi".

Pe unii monahi, care, ca fii duhovniceşti ai săi, avea dreptul să-i îndrepte, Stareţul de multe ori îi certa, ba chiar şi ţipa la ei. Iar dacă vedea că, deşi aveau dispoziţie bună, nu înţelegeau, devenea şi mai aspru. Ajungea, după cum spunea, cu cuţitul până la os, ca să fie mai eficientă intervenţia chirurgicală. Odată, a explicat: „Să presupunem că ai o bubă mică şi o rană mare. Eu văd rana şi îmi dau seama că se va închide; într-adevăr, nu-i nici o problemă. Dar mai văd şi că acea bubiţă va duce la ceva grav. Voi însă ce faceţi? Eu vă dojenesc, iar voi ziceţi în sinea voastră: «Ce-o mai fi şi asta? Ţipă aşa, pentru o nimica toată?». Da, însă eu văd evoluţia pe care o va avea acest lucru şi pentru aceasta strig".

Atrăgea în mod deosebit atenţia asupra duhului de jertfă, asupra nobleţei duhovniceşti. Pe nişte monahi, care locuiau la o chilie şi voiau să se mute la alta, i-a sfătuit: „Acum, când plecaţi, să lăsaţi chilia curată. De asemenea, să nu vă luaţi toate lucrurile, ci să lăsaţi cearşafuri curate şi pături, astfel încât monahul care va lua chilia să poată, încă din prima noapte, să doarmă în ea. Să lăsaţi şi pahare, farfurii şi o cratiţă ca să poată găti mâncare. Bani pentru chilie să nu cereţi, ci să primiţi atât cât vă va da; nu-i spuneţi voi cât să vă dea. Nu vă neliniştiţi dacă vă dă bani puţini. Restul să fie spre pomenirea părinţilor voştri".

Odată, un monah, înecat de multe gânduri, îl aştepta pe Stareţ lângă gardul Chiliei Panaguda. După puţin timp, Stareţul s-a întors din pădure. Părea obosit, însă avea faţa luminoasă. Nu i-a spus nimic monahului, nici măcar „binecuvântaţi". L-a luat în chilie, în atelierul unde făcea iconiţe, a luat în mâini o pilă mare şi a început să şlefuiască bucăţile de lemn spunând: „Trebuie să ne jertfim, trebuie să ne ostenim, trebuie să facem răbdare... Şi iarăşi, trebuie să ne jertfim, trebuie să ne ostenim, trebuie să facem răbdare...". Vreme de zece minute a repetat aceste cuvinte, iar la sfârşit a spus: „Hai, acum du-te". Monahul a luat binecuvântare şi a plecat uşurat.

Altădată, l-a vizitat alt monah, care aproape că plângea din cauză că nişte fraţi din mănăstirea unde locuia spuseseră despre el ceva care îl întrista. Stareţul, de îndată ce l-a văzut astfel, le-a spus vizitatorilor care se aflau acolo: „Hai, voinicilor, mergeţi acum, pentru că am puţină treabă". Când au rămas singuri, înainte ca monahul să apuce să vorbească, Stareţul i-a spus: „Nu ţi-e ruşine, măi fiule?

Tu eşti călugăr? Despre mine unii zic că sunt vrăjitor. Şi ce să fac? Să mă supăr? Ne dă Dumnezeu un prilej ca să luăm puţină răsplată, iar noi ii dăm cu piciorul prin întristări. Fii om serios!”.

La Stareţ mergeau şi monahi care, din neputinţă omenească, se abătuseră de la rânduiala călugărească. Ascetul aspru se purta cu ei cu dragoste, îi povăţuia cu răbdare, îi sprijinea vrând să le trezească mărinimia, însă îi şi avertiza. „Ia aminte”, spunea, „fiindcă dacă nu te îndrepţi, o să primeşti o palmă de la Dumnezeu”.

Pe un monah chinuit, care avea patima băuturii, îl chema să-i taie lemne şi se purta cu el cu multă dragoste, pentru că era nedreptăţit, nu fusese ajutat de nimeni. Odată, un ziarist i-a luat un interviu acestui monah.

- Există Sfinţi aici, în Sfântul Munte? l-a întrebat.

- Eu nu sunt sfânt, a răspuns el, însă cunosc un Sfânt, pe Stareţul Paisie.

- Şi de ce spuneţi că acesta este sfânt? A făcut vreo minune? a întrebat ziaristul.

- Minune nu l-am văzut făcând, a răspuns monahul, nici nu stiu dacă ţine posturi sau dacă face privegheri şi rugăciuni. Insă de un lucru ştiu. Eu, după cum vedeţi, beau, mă îmbăt, iar părinţii de mă alungă, însă Părintele Paisie mă cheamă, în fiecare an, să-i tai lemne. Şi, deşi sunt mulţi monahi, buni şi virtuoşi, care mai au şi drujbă, el preferă să mă cheme pe mine, pentru că nu am alt mod de a-mi câştiga pâinea. Merg la el şi mă întreabă: „Cât vrei? ". „Patru mii de drahme”, îi răspund. El îmi spune: „O să-ţi dau şase mii, fiindcă eşti sărac şi eşti om bun”. Apoi, în timp ce ceilalţi mă lasă să lucrez  singur, el vine şi mă ajută şi, din când în când, îmi spune: „Părinte, ai obosit, mai stai puţin să te odihneşti”. Desigur, se îngrijeşte ca în acea zi să aibă conserve şi vin, ca să mănânc bine. Iar când vine câte un vizitator, mă laudă şi spune: „Să luaţi binecuvântare de la părintele”. Eu cred că acest om face aceste lucruri fiindcă este sfânt.

Acest monah, în cele din urmă, s-a îndreptat şi în tot restul vieţii şi-a împlinit cu multă acrivie îndatoririle monahale.

Părintele Paisie nu-i lăsa pe mireni să-i judece pe monahi. Odată, un tânăr i-a spus că a văzut la Karyes un monah care stătea la cafenea. „Ascultă, fiul meu", i-a spus Stareţul, „acest om şi-a lăsat familia, serviciul, averea, a venit aici, în Sfântul Munte, şi se nevoieşte pentru mântuirea sa. l-a rămas un obicei rău, cu care se luptă. Dacă vrei, hai să facem o înţelegere: lasă şi tu tot ceea ce a lăsat el, vino şi fă-te monah, iar eu am să te las, o dată pe săptămână, să mergi la Karyes". Tânărul şi-a plecat capul ruşinat şi a spus: „Nu pot, Gheronda". Astfel, marea slujire a Părintelui Paisie era să îndrepte gândurile monahilor şi ale mirenilor.

Sfantul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Sfantul Paisie Aghioritul"

 

Pe aceeaşi temă

20 August 2018

Vizualizari: 384

Voteaza:

Ajutor dat unor monahi 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

monahismul calugaria

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE