Binecuvântarea şi apropierea omului de Dumnezeu sunt de nedespărţit: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?"; „Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde, bucuria mea" (Ps. 26,1; 31, 8). Dumnezeu „umbla prin Rai", atât de aproape era El de Adam şi Eva. Dar, pentru a simţi frumuseţea apropierii lui Dumnezeu şi pentru a fi conştient că te afli sub apărarea lui Dumnezeu, este necesar să ai o conştiinţă limpede. Atunci când o pierdem, pierdem şi această conştientizare. Primii oameni au păcătuit şi apoi de îndată s-au ascuns de Dumnezeu: „«Adame, unde eşti?», «Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns»"[Fc. 3, 9-10].

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Dumnezeu este omniprezent şi că El este pururea aproape. Conştiinţa acestei apropieri este estompată doar de stricăciunea omului. Totuşi ea nu s-a stins cu totul. De-a lungul tuturor veacurilor, ea a vieţuit şi continuă să vieţuiască în sfinţi. Se spune despre Moise că Dumnezeu a grăit cu el faţă către faţă, ca şi cum un om ar vorbi cu prietenul său (cf. Deut. 34,10). „Aproape eşti Tu, Doamne", citim în psalmi (Ps. 118,151; 144,18). „Sufletul meu trăieşte în Dumnezeu aşa precum un peşte trăieşte în apă sau o pasăre în aer, adâncit într-însul din toate părţile şi în toate clipele; vieţuind într-însul, mişcându-mă într-însul, odihnindu-mă într-însul, aflând într-Insul loc de respiraţie", scrie Sfântul Ioan de Kronstadt.

In alt loc, el meditează: „Care este sensul apariţiei celor trei Străini înaintea lui Avraam? înseamnă că Domnul, în trei Persoane, permanent călătoreşte pe pământ şi veghează tot ceea ce se întâmplă aici; şi că El însuşi vine la aceia dintre slujitorii Săi care sunt treji şi atenţi la ei înşişi şi la mântuirea lor, şi care-L caută pe El, călătorind împreună cu ei şi discutând ai ei ca şi cu prietenii Săi («Şi vom veni la el şi vom face locaş la el» - In 14,23), în timp ce peste cei nelegiuiţi El trimite foc".

Această apropiere s-a pierdut, şi tot aşa şi binecuvântarea. Binecuvântarea s-a pierdut şi a apărut suferinţa. Istorisirea lui Moise despre căderea în păcat este în esenţă aceeaşi ca parabola Domnului despre fiul risipitor. Acesta şi-a părăsit tatăl, s-a ascuns de el pentru a se putea sătura de dulceaţa unei vieţi libere. Dar, în loc de plăcere, s-a ales cu roşcove, folosite la hrana animalelor, şi cu acestea fără a se sătura.

La fel s-a întâmplat şi cu protopărinţii noştri; căderea lor a fost urmată de durere şi suferinţe. „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii [...] în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat" [Fc. 3,16,19].

Mâncarea din fructul oprit ar putea părea că a fost un păcat foarte mic. Ar fi putut acesta să aibă astfel de urmări sau să aducă o astfel de pedeapsă? Dar totul în viaţă are un început; lucrurile mari se nasc din cele mici, nesemnificative. O avalanşă în munţi începe cu un uşor tremur. Râul Volga izvorăşte dintr-un izvoraş, şi marele Hudson din „norii de lacrimi" pierduţi în munţi. Simpla observaţie ne spune că există o legătură între patimi şi suferinţă, că ele duc la suferinţă şi că astfel omul se pedepseşte pe sine.

Dacă moartea şi multe dintre greutăţile vieţii constituie o pedeapsă de la Dumnezeu, totuşi trebuie să recunoaştem că majoritatea suferinţelor umane sunt create de umanitatea însăşi. Acest lucru e valabil în cazul războaielor crunte, însoţite de un tratament îngrozitor de inuman aplicat celor învinşi. Războaiele, de fapt, constituie întreaga istorie a omenirii. Se aplică şi acelor tipuri de suferinţă aduse de om asupra omului, care au însoţit perioadele paşnice din istorie: robie, jugul invadatorilor străini şi felurite tipuri de violenţă, pricinuite nu numai de lăcomie şi egoism, dar şi de un tip de patimă demonică legată de cruzime şi brutalitate.

Toate acestea sunt exprimate într-un vechi proverb: cel mai mare vrăjmaş al omului este omul. S-ar fi bucurat omul de o deplină binecuvântare pe pământ dacă nu ar fi avut loc căderea? Ar fi fost el fără griji, necazuri, tristeţe, accidente? Se pare că Biblia nu vorbeşte despre o astfel de linişte în viaţă. Acolo unde există lumină, există şi umbră; acolo unde există bucurie, trebuie să existe şi întristare. Dar ce fel de necazuri pot dura îndelung, dacă Domnul este aproape, dacă El porunceşte îngerilor Săi să apere supremele Sale creaturi, cele care poartă chipul şi asemănarea Sa în ele însele? Biserica ne învaţă că omul în Rai a fost creat pentru nemurire, nu numai cea a sufletului, dar şi a trupului. Totuşi, chiar dacă el n-ar fi fost veşnic în trupul său pământesc, ce durere ar fi putut exista dacă el şi-ar fi simţit nemurirea cu toate puterile sufletului său? Dacă ar fi ştiut şi ar fi simţit că o transformare într-o formă şi mai înaltă de viaţă îl aşteaptă?

Pr. Mihail Pomazanski

Fragment din cartea "Totul isi are timpul si locul sau. Scrieri alese", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Totul isi are timpul si locul sau. Scrieri alese"

 

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: