Treptele păcatului sunt in număr de doisprezece, după Sfântul Nicodim Aghioritul, şi anume: prima treaptă, când face cineva fapta bună cu scop rău, pentru bani, pentru laudă, pentru cinste, adică când amestecă binele cu răul. A doua treaptă este împlinirea faptei bune pe jumătate, necompletă. A treia treaptă este ispita, momeala, adică ispitirea ce vine asupra omului de la diavol, de la lume şi de la trup şi-l ispiteşte pe om prin cele cinci simţuri, numite de Sfinţii Părinţi „ferestrele sufletului". A patra treaptă este unirea, adică amestecarea minţii cu ispita. A cincea treaptă a păcatului este lupta minţii, adică a sufletului cu ispita. Până aici nu este păcatul zămislit. De aici, însă, începe a zămisli păcatul care aduce osânda asupra omului. A şasea treaptă a păcatului este învoirea minţii cu păcatul, adică îndulcirea minţii de ispită, de poftă. Din clipa aceasta se zămisleşte păcatul în mintea şi inima omului şi-l face pe om vrednic de osândă, precum spune Sfântul Apostol lacob: "Pofta zamislind, naşte păcatul, iar păcatul, săvârşindu-se, naste moarte" (lacob l, 13-15).
A şaptea treaptă a păcatului este păcatul făcut cu mintea, prin imaginaţie. Că după ce omul se învoieşte să facă păcatul, el se sileşte, din îndemnul diavolului, să întipărească acel păcat în mintea sa, ca şi cum l-ar fi făcut cu lucrul. Prin imaginaţie, păcatul creşte şi se înrădăcinează în inima omului. A opta treaptă a păcatului este hotărârea voinţei de a face păcatul şi însăşi săvârşirea lui cu fapta. A noua treaptă este obiceiul păcatului, adică săvârşirea lui de mai multe ori. A zecea treaptă a păcatului este patima, deprinderea, adică săvârşirea permanentă, cu voia şi fără voia omului. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea, când omul îşi pierde nădejdea iertării prin pocăinţă, prin harul şi mila lui Dumnezeu. A doisprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea, adică uciderea omului deznădăjduit din cauza păcatelor sale, cu voia sa liberă. Aceasta este cea mai grea treaptă a păcatului, de care să ne ferească Dumnezeu pe toţi. Cel care se sinucide nu mai are iertare în veci, iar Biserica nu are voie să se roage pentru el. (După învăţătura către duhovnic, p. 15).
Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne luptam cu păcatul cat este mic, în clipa zămislirii, iar nu când se face mare şi se înrădăcinează, prin patimă, în inima noastră. Să-I ucidem când este furnică, iar nu leu, căci altfel "furnicoleul" ne ucide el pe noi. La fel şi Psalmistul David, insuflat de Duhul Sfant, zice: „Fericit este cel ce va lua şi va lovi pruncii tăi de piatra” (Psalm 136, 9), adică fericit este acel creştin care îşi va zdrobi păcatele sale de piatra-Hristos cât sunt încă mici ca nişte prunci, că de vor creşte mari, ne vor robi în Babilonul patimilor şi ne vor ucide ele pe noi.
Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Balan
Lumina si faptele credintei, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Lumina si faptele credintei"
-
Ce este pacatul?
Publicat in : Editoriale -
Pacatul
Publicat in : Religie -
Pacatul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.