Cautarea dragostei lui Hristos

Cautarea dragostei lui Hristos Mareste imaginea.

Calea duhovnicească a fiecărui om începe de la pocăinţă. Dacă sufletul va suspina şi va striga către Dumnezeu, atunci El îi va trimite un Moise duhovnicesc care îl va izbăvi din robia egipteană. Însă fie ca mai întâi să strige şi să implore, şi atunci va vedea începutul izbăvirii.

Acesta este doar începutul nevoinţei. Acordul liber trebuie încercat prin multe necazuri. Aşa a rânduit Dumnezeu: calea care te conduce la viaţa veşnică să fie presărată cu multe necazuri, cu greutăţi şi suferinţă împreună cu cele mai amare încercări. Calea către mântuire în general, şi îndeosebi în vieţuirea monahală, este îngustă şi grea, căci e calea omului liber. Omul nu trebuie şi nu poate – nu îndrăzneşte – să nădăjduiască în sine însuşi şi să-şi exagereze puterile, căci puterea înfăptuirii aparţine lui Dumnezeu. Însă harul acţionează doar în sufletele care îşi dau acordul. Şi puterea lui Dumnezeu dă loc libertăţii, ca să se descopere voia omului.

Omul păstrează totdeauna libertatea de a se pune în concordanţă cu Duhul Sfânt sau a neglija darurile Lui. De aceea totdeauna se cer priveghere şi încordarea voinţei, şi totdeauna trebuie să rămână nemulţumirea de sine. Iată semnul adevăratei vieţi mântuitoare: oricât te-ai osteni, oricâte fapte drepte şi mântuitoare ai săvârşi, să rămâi la gândul că încă nu ai făcut nimic… Este mare ispită şi pericol să consideri că progresezi, să te consideri intrat în limanul lipsit de primejdii, pentru că părerea de sine este moarte duhovnicească.

Condiţia obligatorie a desăvârşirii sufleteşti: dacă cineva nu se va încredinţa în totalitate căutării dragostei lui Hristos şi nu-şi va concentra toate eforturile în acest scop, pentru acela e cu neputinţă dobândirea Duhului Sfânt. Şi, mai mult decât toate, e necesară renunţarea interioară: principala armă pentru luptător şi ascet stă în faptul de a se urî pe sine însuşi, a renunţa la sufletul său, a se mânia împotriva lui, a-l mustra, a se împotrivi obiceiurilor şi dorinţelor sale, a se opune gândurilor, a se lupta cu sine însuşi.

Această luptă lăuntrică este doar începutul curăţirii sufletului, este doar pregătirea cămării pentru Domnul. Sensul şi culmea nevoinţei îl reprezintă dobândirea Duhului Sfânt, sălăşluirea Domnului în sufletul nostru.

Dacă omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci, prin urmare, doar către El trebuie să năzuiască. La baza acestei năzuinţe către Dumnezeu trebuie să stea smerenia înaintea Lui, devotamentul nelimitat faţă de Creatorul şi Atotţiitorul nostru şi dragostea neţărmurită faţă de El, Binele nesfârşit. Fără aceste calităţi năzuinţa către Dumnezeu este mândrie. E un mare păcat pentru că într-un astfel de caz înseamnă a fura cele divine fără voia lui Dumnezeu, a râvni o despotică, şi de aceea condamnabilă, asemănare cu Dumnezeu. Pentru această mândrie a şi suferit omenirea în persoana protopărintelui ei, pentru că tocmai în această mândrie a stat păcatul fărădelegii lui Adam!

După căderea dintâi omul nu s-a îndepărtat cu totul de Dumnezeu şi nu a încetat să năzuiască spre El, pentru că această năzuinţă către Fiinţa Nesfârşită este aşezată în natura omenească. Acum, după căderea în păcat, ea trebuia să crească, să se intensifice prin conştientizarea păcătoşeniei grele. Această conştientizare a păcatului este expresia smereniei, pe care Adam neavând-o a fost înşelat de către diavol; tocmai această conştientizare a păcatului şi îndepărtării de Dumnezeu este pocăinţa. Prin pocăinţă se dă credinţa: Domnul Se descoperă doar aceluia care îşi recunoaşte păcătoşenia.

Aşadar mai înainte de toate trebuie să deprindem smerenia, prin care ne vom îndrepta spre pocăinţă. Smerenia dăruieşte toate darurile Duhului Sfânt şi în special duhul pocăinţei! La aceasta ne cheamă şi Domnul Dumnezeu: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!”

Toţi fără excepţie trebuie să se căiască, şi marii păcătoşi, şi oamenii lui Dumnezeu cu păcate mici, care cred că nu au nevoie să se căiască pentru păcatele mici de toată ziua – în cuvinte, gânduri, dorinţe şi intenţii păcătoase şi alte asemenea nimicuri. O astfel de părere de sine este ucigătoare pentru suflet. Pe astfel de „drepţi” imaginari îi va respinge Domnul la Infricoşătoarea Judecată, spunându-le: Depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi; ei însă îl vor contrazice: în numele Tău demoni am alungat şi alte fapte bune am făcut... Ei, trăind pe pământ, credeau că sunt sfinţi (nu aveau păcate vizibile) şi în ochii altora apăreau la fel; însă Domnul îi va alunga de la Sine pe astfel de drepţi imaginari!

Pentru a nu ajunge la o asemenea stare e necesar să-ţi urmăreşti mintea, să discerni şi cu inima, şi cu mintea gândurile în momentul apariţiei lor, când încă sunt prunci şi n-au crescut mari, adică nu s-au transformat în patimi şi în [a doua] natură. Se cuvine ca imediat ce s-au născut ori au apărut în conştiinţă să fie zdrobite de piatră, adică cu Numele lui Iisus Hristos; atunci fericit vei fi! Dacă pe această cale nu le vei permite acestor germeni ai păcatului să se dezvolte, atunci nu vor fi în tine nici păcate mari. Iar pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu sau fără harul Sfântului Duh nu putem face binele şi toate cele spre mântuire – nici măcar să le gândim nu putem fără ajutorul Creatorului nostru -, atunci în caz de nevoie trebuie să-I cerem Lui ajutor de toată vremea, în orice fapte şi începuturi ale noastre.

Păcatul constă în acordul spre păcat. De aceea e şi necesară puritatea gândului. Sub conducerea minţii şi atenţiei gândurile trebuie îndreptate spre Dumnezeu cu convingerea că în orice loc şi în tot timpul eşti privit de către Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.

Însă şi într-un astfel de caz, din cauza neputinţei sale, omul va cădea, urmărit fiind de vrăjmaşul mântuirii noastre. Atunci trebuie să te ridici şi să te îndrepţi. Cum? Prin pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. De exemplu: imediat ce vei observa în tine, în lumina conştiinţei, păcatele cu cuvântul, sau ale minţii, sau ale gândului, sau ale vreunei alte patimi păcătoase care te luptă în tot timpul, în aceeaşi clipă căieşte-te înaintea lui Dumnezeu, zicându-I: „Doamne, iartă-mă şi miluieşte-mă!“. Această rugăciune trebuie pronunţată fie cu voce, fie în şoaptă, fie în gând (în funcţie de momentul respectiv) de câteva ori, sau mai corect până când vei suspina [din inimă]; acest suspin înseamnă harul Sfântului Duh, care ne-a iertat păcatul pentru care ne căim în clipa de faţă.

Pentru a avea obicei bunîn pocăinţa către Dumnezeu, se cuvine să începem antrenamentul atunci când mergem la somn: să ne gândim la cum am petrecut ziua care a trecut.

Frânge-ţi şi smereşte-ţi simţămintele: cu adevărat am petrecut această zi în uitare totală de Dumnezeu, şi, în orice caz, spune-ţi: Nu mă uita, Doamne, pe mine care pe Tine Te uit! Şi suspină pentru neajunsul credinţei şi dragostei Tale către Dumnezeu. Aminteşte-ţi cum ai petrecut ziua şi cu ce L-ai supărat pe Dumnezeu şi l-ai necăjit pe aproapele, şi căieşte-te lui Dumnezeu pentru toată ziua, grăind: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!”

Atunci când îţi vei însuşi obişnuinţa de a te căi în faţa lui Dumnezeu înaintea plecării spre somn, acest obicei va trece şi la mijlocul zilei, şi dimineaţa, iar apoi chiar în momentul păcatului îl vei observa şi vei face pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Această pocăinţă te va duce către desăvârşire fără nevoinţe deosebite; aşa cum au zis Sfinţii Părinţi, Dumnezeu nu ne cere nevoinţe extreme, ci doar mici şi continue.

Text preluat din cartea "Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana", Editura Platytera

Cumpara cartea "Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana"

 

Pe aceeaşi temă

11 Ianuarie 2017

Vizualizari: 689

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE