Cei vii

Cei vii Mareste imaginea.

Cum putem defini un om viu? Vorbim despre „trăitorii cei buni” cu referire la cei care fac cele bune. La nivel ontologic în schimb, complexul trup-suffet-duh îşi găseşte principiul vital în Dumnezeu. Există o hrană care da viaţă şi o hrană ce conduce inexorabil spre mormânt. Dacă Dumnezeu oferă viaţa, aceasta înseamnă că nimic nu există fără El, Fiinţa şi viaţa sunt indisociabile. In acest sens, cei vii, între care sfinţii din icoane reprezintă un exemplu vibrant, se situează la nivelul fiinţei şi se deosebesc de cei ce rămân supuşi patimilor, umbre ale propriei persoane.

Sfântul Ignatie deAntiohia (+cca 107-110) vorbeşte despre Euharistie ca despre „un remediu spre viaţa veşnică (farmakon athanasias în greacă), un antidot pentru a nu muri”, terminologie folosită adesea de Sfinţii Părinţi. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur „nu există boală care să nu fie vindecată de acest medicament”. Nicolae Cabasila crede că „învierea celor care au pierit şi sunt morţi din pricina păcatului revine numai tainei de pe altar”. Regăsim aici conţinutul rugăciunii rostite de credincioşi înainte de împărtăşire în timpul Liturghiei Sfântului Vasile ce Mare: „Sfintele Tale Taine să-mi fie mie spre tămăduirea sufletului şi a trupului meu”, rugăciune ce are corespondent în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu prea curatele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. împărtăşirea întăreşte trupul, sufletul şi duhul.

Cântată înainte de împărtăşire, rugăciunea „Tatăl nostru” aminteşte că Hristos - care se oferă privirii noastre în icoană - este chipul Tatălui, „pâinea nevăzută” şi hrana dătătoare de viaţă a împărăţiei. Dincolo de „pâinea cea de toate zilele”, necesară trupului, cererea vizează o pâine ce umanizează şi creşte demnitatea omului de fiu al lui Dumnezeu.

Dacă transformarea hranei pământeşti, care este pâinea, în trupul Domnului şi hrană a Vieţii este o mare minune, ce să mai spunem despre încorporarea în Dumnezeu-Omul şi în Biserică, în cazul unei primiri vrednice şi conştiente a Euharistiei? Insăşi ideea că devenim „o părticică din Hristos” Cel contemplat în icoană pare să fie inspirată din science-fiction, chiar dacă Hristos Se exprimă fără echivoc în acest sens: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură” (In. 6, 54-56).

O astfel de afirmaţie provoacă comentariul Sfântului Simeon Noul Teolog: „Dacă cel ce mănâncă Trupul Său şi bea Sângele Său o face spre viaţa de veci şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la Viaţă, este clar că cel care nu ştie că posedă viaţa veşnică şi nu a cunoscut trecerea din moarte la Viaţă, ca unul ce a trecut dintr-o casă întunecată spre una luminoasă şi clară, încă nu a cunoscut taina iconomiei divine, nici nu a participat la viaţa veşnică”. Sfântul Grigone de Nyssa adaugă în final: „Dumnezeu, Cel ce S-a arătat, S-a unit cu firea noastră cea stricăcioasă pentru a îndumnezei în acelaşi fel şi omenirea, prin primirea ei la pârtăşia cu divinitatea [...] Căci, după vorba Apostolului, după cum „puţin aluat dospeşte toată frământătura”, tot aşa şi acest Trup, făcut nemuritor prin puterea lui Dumnezeu, odată introdus ăn noi schimbă şi transformă întreg trupul nostru după măsura Aceluia” şi, bineînţeles, în propria sa asemănare.

Incheiem cu cuvintele viguroase ale Sfântului loan Gură de Aur, care surprind prin puterea lor de inspiraţie: „Eu sunt consumat, împărţit, astfel încât amestecarea, unirea să fie profundă. Cele pe care le unim rămân fiecare în ele însele; eu mă fac părtaş la toate părţile. Eu nu mai doresc nimic între noi, eu vreau ca cei doi să devină unul”. Această consumare include Cuvântul, ca şi icoana lui Hristos, dar şi ca invocarea numelui Său.

In duminici sau în zilele praznicelor împărăteşti, călugării din mănăstirile athonite merg în procesiune la trapeză după încheierea Sfintei Liturghii. Masa are loc într-un spaţiu similar celui al bisericii, înconjurat de aceleaşi teme iconografice, prioritare fiind cele care au legătură cu momentul mesei, cum ar fi înmulţirea minunată a pâinilor şi peştilor. Superiorul mănăstirii, numit egumen, ia loc într-o absidă unde este pictată şi Cina cea de Taină, izvorul vieţii adevărate. Ca o amintire puternică a unităţii vieţii, călugării se întorc după această masă frăţească - agapă (din gr. agape: iubire) - la biserică pentru o scurtă rugăciune, un ultim gest de integrare a mâncării în ciclul rugăciunii.

Michel Quenot

Fragment din cartea "De la icoana la ospatul nuptial", Editura Sophia

Pe aceeaşi temă

03 Iunie 2020

Vizualizari: 261

Voteaza:

Cei vii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE