- Dacă îngrădesc valul de impresii care vin din exterior, pentru păstrarea curăţiei, îmi apare uneori un sentiment de pustietate, după care -disperarea. Ce să fac?
- Deci chestiunea curăţiei. Dacă omul se fereşte de necurăţia care vine din exterior, se va simţi el singur? Oare curăţia exterioară este într-adevăr curăţie?
Intrebarea este pusă în aşa fel, încât este foarte greu să răspunzi. Curăţia este determinată de starea inimii şi a minţii, nu de un anumit fel de activitate. Poţi să faci ceva care la exterior nu pare a fi deloc curat, dar să nu ai în acelaşi timp intenţii murdare. Şi iarăşi, necurăţia, gândurile desfrânate apar din cauza iubirii de sine şi a ne-iubirii aproapelui.
Uneori, când îi povăţuiesc pe oamenii care se pregătesc de căsnicie, ei se miră foarte tare. Eu le spun: „După ce veţi încheia căsătoria, relaţia voastră nu trebuie să se bazeze pe pofta trupească. Ea trebuie să rămână întotdeauna curată şi neprihănită." Oamenii rămân uimiţi. Ei spun: „Cum e posibil să ai relaţii intime şi să fii în acelaşi timp curat? Cum e posibil să ai relaţii conjugale şi să rămâi neprihănit?"
Ideea este că gândurile desfrânate, necurate, nu au nimic în comun cu iubirea pentru alţii. Ele apar din dragoste pentru noi înşine. Un alt exemplu este atunci când facem ceva pentru soţ sau soţie, dorindu-ne ca şi ei să facă ceva pentru noi. In acest caz, procedăm în mod egoist, chiar dacă facem ceva ce ei îşi doresc. De ce? Pentru că faptele noastre nu sunt îndreptate spre ei, ci spre noi înşine. Şi, dacă avem relaţii intime cu soţul sau soţia, dar nu suntem în acelaşi timp neprihăniţi şi curaţi, asta nu este dragoste pentru ei. Este iubirea propriului „eu". Prin urmare, asta nu e iubire. Şi, prin urmare, acest lucru nu e corect. Nu e corect, chiar dacă suntem căsătoriţi. Căsătoria nu ne dă dreptul să păcătuim. Căsătoria ne propune alte posibilităţi de a ne manifesta iubirea, dar trebuie să fie iubire într-adevăr. Anume iubirea trebuie să fie forţa motrice a căsătoriei.
Este ca şi mâncarea. Dumnezeu a făcut că mâncarea să aibă gust. Dar scopul consumării ei nu este delectarea simţului gustativ, ci hrănirea. Aşa că, dacă mâncăm ca să simţim doar gustul mâncării, nu cu scopul de a ne hrăni, asta este lăcomie a pântecelui, chiar dacă nu mâncăm mult. Pentru că în acest caz nu folosim hrana în scopul pentru care este destinată, ci pentru propria plăcere. Şi, pe de altă parte, chiar dacă mâncarea este plăcută la gust, dar o mâncăm cu scopul de a ne alimenta, este bine. Iar dacă mâncăm doar pentru desfătarea gustului, este lăcomie a pântecelui. Pretutindeni este nevoie de măsură.
Atâta timp cât facem ceva şi în acelaşi timp nu ne iubim pe noi înşine, suntem în siguranţă. Dar uitaţi-vă cât ne iubim, în toate privinţele. Asta se vede şi din hainele pe care le purtăm, şi din mâncarea pe care o mâncăm, şi din felul în care ne amenajăm locuinţele, şi prin persoanele cu care comunicăm, faţă de care suntem ataşaţi sau pentru care simţim ostilitate, şi din ceea ce iubim şi din ceea ce nu iubim. Totul este concentrat asupra propriului „eu". Dar suntem copleşiţi atât de tare de acesta, încât nici nu observăm asta. Noi considerăm că e ceva minunat tocmai ceea ce ne distruge. Asta ne aduce plăcere şi noi credem că este bine.
Intr-o zi a venit la mine o femeie tânără şi foarte drăguţă din parohia mea. Mi-a spus:
- Nu ştiu de ce, dar îmi vine foarte greu să-i iubesc pe copiii din prima căsnicie a soţului meu. Ei nu mă plac, nici eu pe ei. Eu nu le fac niciun bine. Dar nici rău nu le fac.
- Da? Totuşi ei au fost nevoiţi să o schimbe pe mama cu tata, am remarcat eu.
- Şi ce dacă? Eu nu le-am făcut nimic rău.
- Sigur că le-aţi făcut. Căci dumneavoastră nu v-aţi gândit la aceşti copii şi la cât de greu le va fi. V-aţi gândit numai la dumneavoastră şi la viitorul soţ. Şi acum încă nu puteţi înţelege de ce copiii se supără atât de mult, deşi dumneavoastră, intrând în viaţa tatălui lor, v-aţi băgat în locul mamei lor.
Când ne dorim ceva, nu vedem nimic, în afară de lucrul dorit. Nu vedem cum comportamentul nostru se răsfrânge asupra celor din preajmă. Pentru că atenţia noastră este îndreptată spre noi înşine. Facem la fel ca această femeie, dar în raport cu nişte lucruri mai puţin importante.
De exemplu, mi se întâmplă deseori să aud pe la mănăstiri: „Nu ştiu de ce este mâhnită, căci nu i-am făcut nimic. Ea mereu este supărată de ceva. Mereu este aşa." In loc să spunem: „De ce sora mea are o asemenea ispită? Ce aş putea să fac să o ajut?" Căci nimănui nu-i place să fie nefericit! Iar următoarea întrebare ar trebui să fie: „De ce nu aş ajuta-o? De ce ne-am pierdut nădejdea pentru ea?"
Parintele Ioachim Parr
Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, vol II; Editura Egumenita
Cumpara cartea "Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, vol II"
-
Disperarea
Publicat in : Credinta -
Chipul disperarii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Minunea mea de la Sfantul Nectarie
Publicat in : Dogmatica -
O minune a Maicii Domnului Pantanassa
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.