Omenirea s-a îndepărtat mult de Dumnezeu, mergând într-o direcţie greşită, cea a decăderii morale, etice şi fizice. Din păcate, trăim vremuri tulburi în toate privinţele şi sub toate aspectele. Unii spun că ar fi vremurile de pe urmă, adică ar urma Apocalipsa. Alţii se grăbesc în a vesti sfârşitul lumii. Dacă ne uităm în secolele care au trecut de la crearea lumii, vom observa faptul că omenirea a trecut de nenumărate ori prin situaţii de criză, prin războaie, cataclisme, cutremure, fenomene meteorologice extreme etc. Bineînţeles că lumea de astăzi nu mai seamănă cu cea dintru început, ea a suferit transformări şi schimbări radicale. Numai dacă ne gândim la faptul că lumea creată de Dumnezeu, cu toate ale ei, inclusiv omul erau neprihănite. Exista o deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi om, între om şi natură, iar starea de fericire a Raiului urma să fie extinsă pe tot pământul, sporind până la starea de împărăţie a lui Dumnezeu.
Din cauza păcatului primului om - Adam - lumea a ajuns într-o stare de nefericire, dizarmonie, degradare, suferinţă şi chin. Şi totuşi, în dragostea şi purtarea Lui de grijă, Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a căutat, când prin pedepse, când prin manifestări de bunătate, să o întoarcă la Sine. A existat permanent o Pronie asupra lumii şi a omenirii, Dumnezeu comunică cu acestea prin mesagerii Lui: profeţii, drepţii, prorocii şi sfinţii. Problema care se pune în momentul de faţă este aceasta: mai există o Pronie sau Dumnezeu şi-a abandonat Creaţia? Dumnezeu mai vorbeşte omenirii? Tot timpul a existat şi va exista Pronie divină până la sfârşitul veacurilor. Amin. Aşa se face că Dumnezeu a comunicat prin profeţi şi proroci date precise cu privire la naşterea, activitatea, precum şi la întreaga operă de mântuire săvârşită de Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, în lume. Făgăduinţa mântuirii omenirii de păcat rămâne o nădejde vie, chiar o certitudine.
Sfinţii sunt o dovada faptului că Dumnezeu nu a abandonat Creaţia Sa, ci este în permanentă lucrare raportându-se la lume şi la oameni, numai şi numai prin iubire. Unei lumi decăzute moral şi nu numai, incapabilă să recepteze, în mod direct mesajul divin, Dumnezeu îi vorbeşte prin mesagerii Săi (profeţi, proroci, sfinţi), în scopul unei relaţionări corecte cu El însuşi, dar şi cu cei din jur. Aşadar, Cine sunt sfinprofeţii au fost adevăraţi mesageri divini, vorbind nu de la ei, ci doar ceea ce Domnul le dădea să grăiască, adică au vorbit „purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (I Petru 1, 21). În Vechiul Testament, profeţii sunt puşi în relaţie directă cu Dumnezeu, Cel care îi cheamă, îi inspiră şi îi responsabilizează pe fiecare în parte. Aşa s-a întâmplat şi cu prorocul Ilie, dar şi cu ucenicul acestuia, Elisei. Dumnezeu i-a spus lui Ilie cine este persoana care îi va lua locul.
În Biblie sunt un număr de 16 cărţi ale Vechiului Testament care intră în categoria cărţilor profetice, fiind scrise de oameni ce poartă acest nume. Pe lângă aceştia mai pot fi întâlniţi şi alţi profeţi, menţionaţi în cărţile istorice ale Sfintei Scripturi. Tradiţia iudaică recunoaşte existenţa a 48 de profeţi şi a 8 profetese, însă numărul lor este mult mai mare. Textul sfânt nu-i reţine pe toţi în mod egal, pe unii amintindu-i cu numele, iar în cazul altora prezintă extrem de puţin din acţiunile lor. Pe lângă categoria profeţilor scriitori, ce marchează în mod cert conştiinţa cititorului evreu sau creştin, se poate vorbi şi de existenţa unor profeţi care vor rămâne definitiv în memoria colectivă a comunităţilor iudaice, creştine şi islamiste. Unul dintre aceşti profeţi este Ilie.
În primul rând, Providenţa are un caracter general, privind întreaga creaţie. „Văd lumea şi cunosc providenţa”, ne spune foarte frumos Sfântul Efrem Sirul. În al doilea rând, providenţa are un caracter special, în sensul că Dumnezeu poartă de grijă fiecărei fiinţe pe care a adus-o la existenţă. Dumnezeu are un Plan cu fiecare om de pe pământ. Domnul Iisus Hristos face trimitere la păsările cerului şi la crinii câmpului: „Căutaţi la păsările cerului că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte...”Altă dată, Hristos ne dă o asigurare: „perii capului vă sunt număraţi şi Tatăl ceresc face ca soarele să răsară şi peste cei buni, şi peste cei răi şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Apoi, providenţa mai cuprinde şi aspecte privind conservarea, conlucrarea, precum şi guvernarea Creaţiei.
Pronia divină se regăseşte şi în imnul bisericesc: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu...” Atât în vechime, cât şi în prezent, Dumnezeu alege oamenii cu care şi prin care comunică cu lumea, spre folosul şi îndreptarea ei. Aşadar, în vremuri de criză morală, cînd păcatele oamenilor erodează viaţa cetăţii şi relaţiile umane, când oamenii se îndepărtează mult de divinitate, atunci Dumnezeu intervine în treburile cetăţii prin anumiţi oameni aleşi de El prin metode neştiute de noi, oameni speciali pentru misiuni speciale date de Dumnezeu – aceştia sunt prorocii şi sfinţii.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă faptul că omul este înţeles, în mod ontologic, numai ca fiinţă teologică, ca fiinţă spirituală, deoarece „ontologia lui este iconică”. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum ne spune, de fapt Sfânta Scriptură, omul tinde, prin natura lui însuşi, prin însuşi faptul că este om, spre aceea ce este chipul său dumnezeiesc. Aşa se explică şi dorul dumnezeiesc din om, dorul după Cer, dorul după Dumnezeu. Se şi spune despre un om care caută, pentru o vreme, liniştea, singurătatea, contemplarea: „Lasă-l în pacea lui că l-a apucat dorul dumnezeirii!”. Ei, tocmai acest lucru îl fac prorocii şi sfinţii, se retrag în cochilia lor dumnezeiască.
De la crearea lumii, prorocii şi sfinţii au fost centrele de comunicare, prin care Dumnezeu comunică permanent cu omenirea. Toţi prorocii şi sfinţii, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament au primit revelaţia de sus, au cunoscut voia lui Dumnezeu, au împlinit-o şi au vestit-o şi celorlalţi oameni. Sfântul este superior oamenilor de rând, pentru că nu se plânge şi nu se revoltă, nu pentru că nu suferă. Renunţarea la sfânt începe prin abandonarea cunoaşterii, care e principalul izvor al trufiei omeneşti şi de aceea este prima dispreţuită şi abandonată pentru a face loc purificării şi înălţării sufletului.
În Tradiţia Bisericii Ortodoxe găsim trei caracteristici esenţiale, de primă importanţă pentru sfinţi, şi anume:
Prima se referă la încredinţarea cu toată fiinţa lui Dumnezeu, îndeplinirea cu sfinţenie a poruncilor dumnezeieşti şi respectarea Legii. Nimic din realităţile existente în această lume nu i-a putut clinti pe proroci şi pe sfinţi din credinţa lor, nici ameninţările, nici torturile, nici chiar moartea. Mai ales în necazuri şi în chinuri se bucurau. Erau luminaţi şi trăiau în duh şi adevăr, adică aveau dreaptă gândire şi înţelegere, dreaptă trăire, dreaptă relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea creată de El.
A doua se referă la dragoste, la iubirea de Dumnezeu, concretizată în împlinirea cu râvnă şi bucurie a tuturor poruncilor şi sfaturilor dumnezeieşti şi neîncetata stare de rugăciune. Apoi venirea înaintea lui Dumnezeu, lipirea de El, cu toată fiinţa, cu evlavie, cu iubire şi mare dor , precum şi iubirea de oameni, până la iubirea de vrăjmaşi şi iubirea faţă de întreaga creaţie. Iubirea lor de Dumnezeu era atât de fierbinte, încât trăiau pribegi prin peşteri, pustii şi păduri, cu o singură haină, desculţi şi cu capul descoperit în orice anotimp, iar iubirea de oameni mergea până la a renunţa la propria viaţă pentru binele celuilalt.
A treia caracteristică este desăvârşita ascultare şi supunerea în faţă voinţei lui Dumnezeu. De asemenea, ei au fost supuşi şi ascultători faţă de autorităţile politice şi eclesiale, atunci când ele nu au fost în contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu. Prorocii şi sfinţii au fost aleşi de Dumnezeu, tocmai pentru bunătatea lor şi pentru ascultarea lor.
Sfinţii sunt oamenii aleşi de Dumnezeu, mai mult pentru Cer decât pentru pământ.
Dacă ar fi să dăm o definiţie prorocului, ar suna în felul următor: omul care a pătruns cu mintea omenească în sensul şi rezonanţa acordurilor divine şi care îşi hrăneşte sufletul cu energie necreată. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne dă şi câteva trepte ale sfinţeniei: rugăciunea, cunoaşterea lui Dumnezeu, contemplaţia, odihna lui Dumnezeu şi slava lui Dumnezeu.
Principala misiune a prorocilor şi a sfinţilor în istoria acestei lumi a fost şi este să arate prin cuvintele şi faptele lor dreptatea, iubirea, adevărul şi sfinţenia divină şi, în acelaşi timp, să mustre prin faptă şi cuvânt sau cu amândouă, păcatul şi nelegiuirea. Misiunea lor a fost şi este să scoată omenirea din întuneric şi din mrejele păcatului, din cursele şi ispitele diavolului. „Păcatul care vine de la diavol, de la lume şi de la trup” lucrează prin trufie, în om şi în întreaga lume, ducând la degradare morală şi spirituală, la boli, suferinţe, conflicte, calamităţi, războaie etc.
Prin lucrarea prorocilor şi a sfinţilor (împreună cu Dumnezeu) în lume s-au izbăvit mii şi milioane de oameni, popoare întregi, din păcat, din suferinţă şi din moarte.
Aşadar, să ne punem nădejde vie în Pronia Divină, să căutăm să respectăm poruncile dumnezeieşti şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea să urmăm cu încredere „Calea, Adevărul şi Viaţa!” (Ioan 14, 6).
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Sfinti si sfintenie in ortodoxie
Publicat in : Dogma -
Moaste, igiena si sfintenie
Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii -
Sfinti si sfintenie
Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor -
Sfintenie - Virtute - Nevointa
Publicat in : Religie -
Al tuturor sfintilor: parintele Horea
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.