8 ianuarie 1972 Frate drag,

Delfi, apărut în nr. 1 din Tribuna, mi te-a adus din nou în casă. Cît de bine îmi pare că ai rămas tot tu, neschimbat, slujitor al luminii, martor printre stele.

Simt nevoia de mai multe zile să te încredinţez că fratele tău Justinian, ce stă treaz în aceste dumbrăvi sacre din Nord, are grijă să rămînă şi el neschimbat, egal cu el însuşi, tot el, cel ce a pornit din satul lui, de lîngă sînul mamei, ca să întreţină mai departe focul nestins pe vatra rămasă de la strămoşi.

Cu sufletul topit de sete, de lumină, îşi trăieşte viaţa flămînd de poezie, de dragoste pentru toată făptura, de respect faţă de oameni, de cugetarea lor, de lupta lor eroică pentru a birui Eroarea.

Să-ţi fie casa binecuvîntată! Ulvina şi pruncii îi sărută cu sfinţenie umbra ce stă mereu faţă în faţă cu eternitatea la Rohia.

Fr. Justinian

Rohia, 20 ianuarie 1972

Fratele meu bun,

Primind scrisoarea ce mi-ai trimis-o, în care scrii: „Noi ne plătim pîinea pentru care asudă alţii numai atunci cînd asudăm de două ori mai mult decît ei”, am rămas aprins cu inima. Aşa trebuie în ţara asta, să ne dăm la întrecere în hărnicie, în dragoste de muncă, în cinste, în omenie. Numai în acest fel ne vom putea considera vrednici de vremurile pe care le trăim. Scrisoarea ta însă mi-a dat îndrăzneală să-ţi trimit şi scrisoarea ce de mai multe zile ţi-am scris-o, dar pînă azi nu am îndrăznit să ţi-o trimit. Intîi, pentru că e neadmis de lungă, în al doilea rînd, pentru că e scrisă neîngrijit şi, în al treilea rînd, pentru că îmi dau seama că îţi răpesc din timpul ce-ţi este aşa de preţios. Şi nu am dreptul acesta.

Acum totuşi ţi-o trimit, dar cu vorba sa n-o citeşti acum. Cîndva, cînd vei găsi un moment liber, frunzăreşte-o pentru că în această scrisoare sînt cîteva vorbe ce ne privesc direct, mai ales problema cu casa, şi atunci cînd vei citi-o, dar mai bine zis vei frunzări-o, scrie-mi numai două cuvinte despre ce ai putut rezolva cu aprobarea pentru casă.
Ultimul număr din Luceafărul mi-a adus vestea cum a fost la ultima seară la Cenaclul Luceafărul, aşa că mi-e inima plină de bucurie, deşi ştiu cît te costă, cît îl costă în general pe scriitor, pe poet mai ales, pe poetul adevărat, bucuria ce o face cititorilor, iubitorilor lui.

Cu cea mai mare dragoste,
Justinian

Ulvina şi pruncii îi sărut cu drag.

Te rog iartă-mă că-ţi trimit scrisoarea alăturată. Te rog nu-ţi face probleme cu ea. Aştept cuvintele ce-mi scrii cu negrăită bucurie. Dar de data aceasta nu mai aştept să-mi scrii, ştiind cît eşti de ocupat.

Rohia, 9 septembrie 1972

Frate Ioan,

Plecînd ultimii musafiri, peste Rohia s-a lăsat toamna. Nu am observat că a sosit decât în clipa în care cel din urmă oaspete drag a plecat dincolo de orizontul înseninat al acestor dumbrăvi sacre de'la Rohia. De aceea, cu toate că zi de zi m-am gîndit la voi, acum, mai mult decît oricînd, am simţit nevoia să vă scriu cîteva cuvinte.

Mai întîi să-ţi spun că am citit tot ce s-a tipărit din cele scrise de Ioan Alexandru, de cînd ai plecat de la Rohia, ceea ce mi-a bucurat sufletul. Mai mult sînt poemele traduse din Pindar, dar în egală măsură m-a încîntat articolul în care se oglindeşte timpul pe care l-ai petrecut aici la noi, în Nord, şi te-ai coborît pe apa Mara, ai urcat împreună cu fratele tău colinele ce despart Maramureşul de Ţara Oaşului, din vîrful cărora ai contemplat ţinutul straniu de frumos şi al Oaşului, şi al Maramureşului, reîntorcîndu-te odată cu amurgul în Ţara Lăpuşului, pe care o doreai încărcată de mai multă lumină, cu mai multe candele aprinse sub stele, împodobită cu blîndeţea generată nu de slăbiciune, ci de bărbătească tărie.

A fost o singură zi călătoria aceea, dar atotcuprinzătoare cît o viaţă. Dimineaţa scăldată în lumina răsăritului de vară, pe rîul Cavnic în sus, primirea pe porţile deschise ale bisericii din Făureşti, popasul lîngă curtea codrului din Plopiş şi Şurdeşti, de care te-ai despărţit cu atîta greutate, Baia Sprie, Gutîiul ce poartă la sînul lui mormîntul lui Pintea, primul maramureşean întîlnit în acest drum ce a răspuns îndîrjit la întrebările ce i le-a pus omul de la volan, părîndu-i-se un străin, dar s-a schimbat la faţă îndată ce a văzut şi i-a grăit fratele tău Justinian, pe care l-a recunoscut şi din toamna trecută, dar şi de secole şi milenii, pentru că au crescut împreună.

Popasul lîngă sufletul celor ce au purtat acelaşi jug şi aceeaşi coroană pe care o poartă fratele tău, iar fratele tău odihnindu-se cu sfinţenie lîngă pieptul curat al acestui popor, pe care-l cinsteşte şi îl iubeşte mai mult decît orice din lumea aceasta.

Ne-au zîmbit apoi toate porţile maramureşene, de Ia poalele Gutîiului şi pînă în capitala acestei ţări - Maramureşul, şi oamenii pe care i-am văzut la lucru, muncind de parcă oficiau o slujbă sacră. Acestea toate le-am văzut atunci prin ochii tăi, prin ochii poetului ce se află „în acel punct nodal ce încă nu s-a dezbinat, ci arde întreg cu flacăra sa plenară şi bogată şi enormă, acolo la rădăcină şi origine, pe vatra aceea mumă, în care se recunosc toţi oamenii, în acel ceas de bucurie vizionar...”, cum singur te exprimi în articolul poem „Convorbiri cu un poet vest-german”.

„Cimitirul vesel” din Săpînţa am văzut că nu ţi s-a părut nici vesel şi nici atît de preţios cum li se pare multora care, intrînd prin acest locaş al celor duşi, n-au surprins decît partea hazlie, de la suprafaţă, şi n-au simţit regretul după viaţă, nostalgia ce se desprinde din fiecare epitaf, setea de eternitate a ceea ce se găseşte mai adînc şi mai veridic în fiinţa omului.

E drept că Cimitirul de la Săpînţa e mai „vesel” decît toate cimitirele citadine peste care domneşte atmosfera sumbră şi macabră ce o dă orice lucru făcut, nu născut. Adică „aranjat” cu ciment şi cu podoabă ieftină de tîrg, podoabă artificială. Cimitirul de la Săpînţa e vesel ca toate cimitirele de la noi din ţară, în care ne odihnesc părinţii, lîngă sîn de biserică, legănate de cîntecul clopotelor, sub lumina curată a stelelor, în zîmbetul zorilor, încărcate dc mireasma florilor.

Privindu-te stînd în Cimitirul de la Săpînţa, îmi părea tare rău că ne-am oprit, dar din adînc sufletul mi-a fost mulţumit că ne-am oprit încă o dată în acel loc, pc unde eu am mai fost o dată în primăvara trecută, şi că şi tu ai avut părerea ce mi-o făcusem şi eu în urmă cu cîteva săptămîni.

O singură zi a ţinut călătoria prin Ţara de Sus, dar a ceastă zi mi s-a părut atotcuprinzătoare cît o viaţă.

Din articolul scris despre acest drum am auzit paşii pc care i-ai făcut atunci pe urmele încă neşterse ale străbunilor de aici.

Frate Ioan, cît de încărcată este atmosfera acestei ţări dc frumuseţi pe care nu le poate egala nimic! Scriitorul şi po etul, gînditorul şi sacerdotul, inginerul şi profesorul, muncitorul şi păstorul, tot omul îşi poate reîmprospăta lumea din sine dacă se deschide spre atmosfera ţării sale, a ţării acesteia. Cei ce sînt chinuiţi de daimonul literei, însă mi se pare că se inspiră prea mult din atmosfera artificială a cafenelelor din oraşe, încărcată de fumul arderilor externe, dintre pahare. De aceea, vorba lor n-are în ea nimic din plînsul izvoarelor, nici din zîmbetul plin de bărbăţie al munţilor, nici din cîntecul plin de frumuseţe al muncii adevărate.

Cred că drumuri ca acela pe care l-ai făcut aici, în Nord, precum şi altele pe care le-ai făcut în Sud, în ţară sau peste hotare, sînt deschiderile cele mai minunate pentru regăsirea în sine a izvoarelor ce cîteodată seacă.

„Statul nostru nu este unul din statele mari ale lumii - a spus cineva într-o cuvîntare pe care a ţinut-o la deschiderea cursurilor de vară din acest an, la Vălenii de Munte -, dar el poate deveni un stat mare, un stat plin de lumină, de strălucire, prin calitatea oamenilor săi de ştiinţă, de artă, de literatură, prin calitatea oamenilor săi politici şi a maselor sale luminate...”

Iată, acest gînd mă frămîntă, mă chinuieşte de ani de zile. Ca fiecare, unde ne aflăm, să rodim, să dăm tot ce putem mai frumos şi mai bun pentru societatea de azi, pentru lumea în care trăim, pentru prestigiul acestui pămînt, pentru înălţarea acestui popor.

Nimeni nu are dreptul să-şi îndeplinească slujba de mîntuială numai, şi cu atît mai mult cei ce lucrează cu spiritul, poetul, scriitorul, dascălul, preotul, toţi acei ce creează istoria lucrînd cu palmele sau cu mintea. Pentru ca statul nostru să devină „un stat mare, un stat plin de lumină, de strălucire...”, o grea răspundere are Biserica. Loială celor ce cu grele sacrificii împing ţara înainte, respec- tînd adînc toate intenţiile bune, toate actele luminate ale oamenilor, Biserica noastră şi acum trebuie să fie ştăpînită de acelaşi elan ce-i stăpîneşte pe toţi cei ce doresc şi muncesc pentru ca statul nostru să devină „un stat mare, un stat plin de lumină”. Cum vorbeam împreună, pentru noi aici e „Ţara Sfîntă”, „Pămîntul Făgăduinţei”, locul în care s-a născut pentru noi Hristos, ţara pentru care şi noi vom avea să dăm de seamă odată despre ce am făcut pentru ea, cu ce i-am îmbogăţit istoria.

Cînd Biserica e absentă, cînd deservenţii, slujitorii ei nu sînt la datorie, apar în mijlocul oamenilor monştri ce descompun viaţa spirituală, după care urmează pierirea şi a vieţii materiale pentru un popor.

Monştrii superstiţiilor întunecate, ai sectelor neîntemeiate pe o temelie care să genereze cultură şi civilizaţie, monştrii imoralităţii, monştrii tuturor viciilor spurcate ce erodează şi pînă la urmă dărîmă toată truda ce o depun cei ce lucrează neadormiţi la înflorirea vieţii, la temeinicirea unui „stat mare, plin de lumină, de strălucire”.

Iată pentru ce unui reprezentant, unui slujitor al Bisericii nu-i este îngăduit nici un strop de naivitate, nici un dram de nepăsare, nici o clipă de răgaz, nici o frîntură de interes meschin, mărunt, egoist, întunecat. însănătoşirea unei societăţi porneşte de la însănătoşirea moral-spirituală a membrilor ei, de la însănătoşirea mai ales a celor ce au o răspundere în sînul acelei societăţi, de la capacitatea acestora, de la efortul ce-l depun pentru a se face exemple de urmat celor mulţi.

Trăim vremuri de răscruce pentru întreaga omenire, timpuri epocale. O lume se adînceşte în umbre crepusculare, în timp ce o lume nouă se ridică, o lume cu faţa acoperită, adică ce nu şi-a descoperit încă toată frumuseţea, chipul întreg pe care-l va avea.; în aceste timpuri, toţi trebuie să fim tari. Toţi sîntem datori să luptăm să ne cîşti- găm o mai mare integritate, să eliminăm din viaţă ceea ce pentru noi sau pentru alţii ar fi o piedică în calea progresului pe toate planurile, nu numai material, dar şi moral, intelectual, religios, spiritual.

Dacă în trecut acestea se aflau uneori în stare antagonistă unele faţă de altele, în viitor ele vor face parte din a- panajul unei vieţi împlinite a omului.

A munci, a scoate ca dintr-o mină, cu trudă grea, fiecare din noi, valori care să îmbogăţească, nu să sărăcească viaţa, este una din datoriile cele mai sfinte ale vieţii. Poet şi învăţător, slujitor al Bisericii şi muncitor, tot ce se consideră om îşi poate justifica această calitate, calitatea cea mai luminoasă din univers, calitatea de om, numai prin realizările pozitive, numai prin munca sa, numai prin viaţa sa trăită plenar, nu pentru sine, ci pentru societate, pentru realizarea acelui „stat plin de lumină, de strălucire” ce nu se izolează, ci, ca o celulă vie, sănătoasă, face viaţa tuturor oamenilor mai strălucită, mai frumoasă.

Prin aceasta realizează şi credinciosul menirea sa, care este ascultarea de Dumnezeu.

Frate, doresc ca toţi oamenii, care unde se află, să nu doarmă, să fie treji ca santihelele la postul lor. Ca toţi oamenii să înflorească precum plantele, într-un climat potrivit. Climatul acesta şi-l formează oamenii. Orice om are în jur oamenii pe care îi merită. Oameni ce, ca „pater familia”, şi i-a format.

In Biserică, la fel ca în familie, acest lucru este deosebit de întemeiat. Intr-o parohie sau mănăstire, într-un centru eparhial sau mai sus de eparhie, atmosfera, oamenii, totul este aşa după cum este sufletul Intîistătătorului. Luminoasă, plină de pace, de încredere, de înţelegere, de nobleţe spirituală, dacă Intîistătătorul este aşa. întunecată, zbuciumată, învrăjbită, pe cale de dezagregare permanentă, dacă sufletul celui ce se află în frunte nu are înţeleaptă bunătate, înţelegere faţă de oameni, tărie de a fi om adevărat.

Starea aceasta prăpăstioasă şi asupra individului, şi a vieţii, în general, are urmări nebănuit de grave pentru societate si cum fiecare om e o lume în sine, un adevărat microcosmos, cum se spune, fiecare om, sub cea mai grea răspundere, trebuie să se îngrijească neîncetat să facă rînduială în primul rînd în propria lui casă, adică în viaţa personală. In acest fel va genera în jurul său o atmosferă sănătoasă, în lumina căreia se vor forma puncte luminoase de viaţă, cu oameni vrednici, care vor deservi societatea în chip magistral.

După aşa ceva, după oamenii aceştia aleargă, mi se pare de milenii, societatea. Aceştia sînt poeţii, gînditorii, conducătorii, dascălii, luminătorii visaţi de lume, doriţi de popor, care mereu însetează să-şi găsească pace, odihnă, bucurie.

P.S. As dori foarte mult să ştiu Ulvina ce face. Cît de departe a ajuns cu epopeea Lohengrin şi Parsifal. Aşa după cum spuneai, aş dori să se aştearnă peste munca ei o rază din vatra Rohiei, unde domneşte ceva din atmosfera Graalului.

Lupta pentru păstrarea purităţii moravurilor, pentru întărirea în inimă la orice om, respectul de sine, setea de perfecţiune morală, intelectuală fiind lupta pe care o ducem în acest aşezămînt plin de har.

Rohia, 18 septembrie 1972

Frate Ioane,

Primind scrisoarea ce mi-ai trimis-o, m-am bucurat parcă mai mult decît oricînd. Intîi, fiindcă am simţit lipsa unei în- tîlniri acum, în pragul toamnei şi, în al doilea rînd, deoarece eram cu grijă pentru că trecuse mult timp şi nu mai ştiam ni mic de voi. Acum, deşi nu mi-ai scris prea mult ce faceţi, sînc liniştit pentru că, din tot ce am citit în scrisoare, am înţeles şi a ceea că familia e bine şi viaţa se scurge în pace, copiii cresc, cci mari îmbătrînesc, zilele ce vin trec, pustiindu-ne spre staţia tei minus unde ne va întîmpina pe toţi nu întunericul, ci lumina.

Privind viaţa, mi se pare că merge invers decît li se pare că merge celor mulţi. Adică nu dinspre copilărie spre o îm- bătrînire, spre moarte, ci dinspre o bătrîneţe spre o întinerire eternă. Dintr-o moarte spre nemoarte. Dinspre nefiinţă spre viaţa veşnică. Aşa este. Privită viaţa noastră în lumina învăţăturii revelate, noi am pornit din nimic spre nemurire, şi îmbătrînire nu este pentru cel ce priveşte viaţa în adevărata ei lumină. De aceea, pentru mine, trecerea anilor este prilej de mare bucurie.
Vad că haina din afară se învecheşte si slăbeşte, văd că luminile scad şi amurgul se apropie, dar în acelaşi timp şi în afară, şi înăuntru totul creşte, sporeşte se întinereşte.

In afară toate se înmulţesc. Cunoştinţele oamenilor, realizările şi urmaşii lor, şi acest lucru mă bucură foarte mult. Viaţa nu stă pe loc. Oamenii merg înainte. Adevărul, lumina, bunătatea sporesc, în timp ce eroarea, întunericul, răutatea se împuţinează, îşi .pierd din putere, din consistenţă, cu trecerea timpului, pentru că aşa e firesc.

Timpul anulează tot ce e nedrept, tot ce nu e întemeiat pe adevăr, tot ce e umbrit de răutate, toate cîte sînt întunecoase pier, pentru că sînt nefireşti. Tot ce rău piere pentru că nu e natural, e împotriva firii, în timp ce tot ce e bun sporeşte tot mai mult, pe măsură ce trece timpul. Asta în lucrurile din afară. In cele dinăuntru, în cele sufleteşti, sporul e şi mai bogat cînd le priveşti în lumina timpului.

Numai ce-i rău timpul îmbătrîneşte, învecheşte, risipeşte, ce-i bun timpul întăreşte, luminează şi întinereşte. De aceea, pentru mine trecerea anilor este prilej de mare bucurie. Dar şi pentru că anii ne apropie tot mai mult de casă, de scopul final al existenţei, de marea taină ce o pre- simţim cu toţii că ne aşteaptă, iar unii anticipat îi privim o parte din umbrele şi luminile ei Iară de seamăn.

Frate, mi-au plăcut multe din gîndurile ce ţi s-au tipărit în ultimul timp. „Starea de copilărie a Poeziei” este poate cea mai minunată pagină ce trebuia să se scrie despre poezie.

Fragment din cartea "Scrisori. Ioan Alexandru & Justinian Chira", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Scrisori. Ioan Alexandru & Justinian Chira"

 

• Recenzie: Ioan Alexandru Mizgan - Ofensiva uniatismului in Tara Nasaudului in secolul a XVIII-lea. Martiriul lui Tanase Todoran
  Publicat in : Religie
• Ioan Alexandru, poet crestin
  Publicat in : Parinti
• Scrisori. Ioan Alexandru si Justinian Chira
  Publicat in : Religie
• Intelectualul sa fie stalp de lumina
  Publicat in : Interviuri

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: