Rohia, 9 noiembrie 1971

Iubitului meu frate Ion Alexandru,

Primind scrisoarea ce mi-ai trimis-o în 26 octombrie 1971, prin care mă întrebi care-i situaţia cu invitaţia ce mi-ai trimis-o în anul trecut, ca să vin să vizitez, împreună cu D-Ta, asezămintele culturale si de artă de acolo, chiar azi am fost la reşedinţa noastră de judeţ, la Baia Mare, ca să mă interesez, însă nu am putut rezolva problema pentru că nu am putut sta prea mult la Baia Mare deoarece trebuia să mă reîntorc cît mai repede la Rohia, întrucît, azi, episcopia a trimis maşina cu unele materiale pentru mănăstire şi cu unele ordine la care trebuie să răspund. Cu toate că m-am grăbit să mă reîntorc acasă, tot n-am ajuns la timp şi aşa că la ordinele ce mi le-a trimis episcopia am început să răspund acum. Şoferul episcopiei, cu care, noroc, m-am întîlnit pe drum, mi-a spus că are să vină joi, în 11, la Tg. Lăpuş şi cu această ocazie va trece şi pe la noi, după lucrări. De aceea am ţinut să-ţi scriu D-Tale mai întîi, ca să-ţi spun că am primit scrisoarea D-Tale şi în al doilea rînd să-ţi mulţumesc de luminata, cinstita şi curata dragoste cu care m-ai invitat să vin la D-Ta. Acest gest, de a mă chema şi pe mine, cum ai chemat şi pe soţia D-Tale şi ai ţinut-o aproape un an acolo cu D-Ta, ajutînd-o ca să audieze cîteva cursuri ca să-şi mai completeze cunoştinţele D-Sale de profesoară, eu îl consider foarte ales, aşa cum îţi privesc toate faptele pe care le faci D-Ta, ce sînt rodul omeniei şi bunătăţii sufletului D-Tale.

De la început, în scris şi în faptă, te trudeşti să faci cinste neamului nostru şi să-i împodobeşti fruntea şi tezaurul său cultural numai cu lucruri preţioase. Fericit acel popor ce are fii ca D-Ta, te rog să mă ierţi că ţi-o spun limpede. îndrăznesc să exprim acest cuvînt pentru că te cunosc adînc, îţi cunosc gîndurile şi intenţiile bune ce te animă pentru ţara ta, pentru viaţa de la noi, pentru progres şi pentru întărirea prestigiului nostru în lume. Cum am spus şi altădată, voi, cei care plecaţi de aici, de acasă, peste hotare, sînteţi ambasadorii spirituali ai acestui neam. Spre deosebire de distinşii noştri oameni politici - ambasadori oficiali -, ce ţin steagul nostru prestigios ridicat în fiecare loc în care stau, voi trebuie să faceţi un lucru mai de profunzime, prin toată viaţa voastră de acolo vă coborîţi spre esenţa lucrurilor. Adică, spiritual, implantat în conştiinţa celor de acolo „că şi din Nazaret poate fi ceva bun”. Că şi acest popor e bogat în oameni ce merită să fie luaţi în seamă, că şi viaţa de la noi de azi e pătrunsă de lumini necrepusculare, înalte, curate, de la care lumea are ce învăţa.

Imi scrii că eşti foarte ocupat. E şi firesc să fie aşa acum, cînd îţi închei munca acolo. Iţi doresc putere să faci o lucrare de doctorat la înălţimea subiectului pe care ţi l-ai luat. Mi se pare că nimeni, în afară de Ion Alexandru, nu ar fi fost mai potrivit, nu ar avea chemarea să trateze acel subiect, să facă paralela între cei doi gînditori ce, chiar dacă D-Ta nu-i mai consideri astfel, totuşi sînt doi giganţi ai cugetării omeneşti.

Şi noi acum, pînă la sfîrşitul anului, avem multe şi importante probleme de rezolvat. Pe neaşteptate, ieri am fost anunţat că mai-marele nostru doreşte în săptămînile ce urmează să urce la Rohia, ca în liniştea de aici să-si termine unele lucrări pe care trebuie în luna următoare să le dea la tipar. Apoi, la începutul lunii decembrie se împlinesc cincizeci de ani de la înfiinţarea episcopiei noastre, formată din cele două episcopii istorice vechi, Episcopia Vadului si Feleacului. La această aniversare as dori să iau si eu parte. Urmează Praznicul Naşterii Domnului, cu colinzile şi rînduielile acestei sărbători luminoase ce a făcut să apară în lume o nouă eră, a ridicat omenirea pe culmile ce se află azi, în secolul douăzeci, în care se pare că, de la sine înţeles, învăţăturile, tezelţ pe care Iisus Hristos le-a adus pe pămînt, dintre care cea mai importantă este cuvîntul şi ideea de egalitate între oameni, importanţa păcii pentru desfăşurarea vieţii, drepturile ce se cuvin femeii şi copilului şi mai ales Hristos a arătat oamenilor valoarea libertăţii, adevărului şi dreptăţii şi i-a învăţat ca să iubească, să lupte şi să preţuiască profund aceste daruri cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om în mod deosebit cînd l-a creat.

Hristos îţi face impresia că s-a îngrijit în mod deosebit de un progres social, de o rînduire socială desăvîrşită şi numai ca un rezultat al acesteia arăta decurgînd frumoasele şi nemuritoarele roduri spirituale.

El, prin toată învăţătura Sa, n-a căutat să-l rupă pe om de realităţile vieţii ca să o privească în adevărata ei lumină. Prin pildele Sale, prin exemplul vieţii Sale, în care S-a aplecat cu deosebită grijă spre cei nevoiaşi, spre cei oropsiţi, spre cei săraci, spre cei slabi, spre cei bolnavi, spre bătrîni, femei, copii, spre cei toţi părăsiţi şi neluaţi în seamă, Iisus Hristos l-a învăţat pe om să nu se rupă de realităţile vieţii, să nu le neglijeze, să se îngrijească de ele dacă vrea să placă lui Dumnezeu şi să se facă vrednic a se numi fiu al Său.

A te rupe de realităţile vieţii, a nesocoti viaţa reală, a desconsidera viaţa socială, [viaţa] ta din lumea aceasta, viaţa semenului tău, viaţa colectivităţii, era considerat de Hristos o greşeală gravă, o fărădelege, un păcat ce se pedepseşte cu iadul, ceea ce înseamnă oprobriu veşnic, ruşinea nesfîrşită, necinstea neîncetată, suferinţă şi zbucium spiritual veac de veac.

„Impărăţia lui Dumnezeu e în voi”, a strigat Iisus Hristos omenirii. Adică desăvîrşirea de aici trebuie să pornească de la purificarea, transformarea şi înălţarea morală, intelectuală, chiar spirituală interioară. Un om cu interiorul curat şi luminat se poate considera ca facînd de drept parte dintre membrii împărăţiei lui Dumnezeu care este în lume. Membru al marii colectivităţi ce se numeşte omenire. Acesta numai se poate considera om cu adevărat. Iisus Hristos n-a vrut să facă din om numai o nălucă, ci om adevărat. Arătînd că a fi om întreg înseamnă a fi creştin, şi creştin, adică purtătorul numelui lui Iisus Hristos, nu poţi fi decât dacă eşti om adevărat.

Toate acestea, în secolul nostru, în vremea noastră, la noi, se consideră ca nişte lucruri normale. Adică să te lupţi ca să fii om, dar nu era aşa şi în trecut şi mai ales pe timpul Mîntuitorului. în lumea adîncită în beznă în care zăcea omenirea, învăţăturile lui Iisus Hristos erau pentru ochii oamenilor ca nişte raze venite din străfundurile misterioa- se ale infinitului. După două mii de ani aproape după ce Hristos a venit şi, ca pe nişte bucăţi de jar, a aruncat aceste învăţături în lume, într-o lume uscată de seceta fărădelegii, răutăţii, păcatului, după ce Biserica s-a luptat să le cultive mereu în inima oamenilor, e normal ca toate acestea să ni se pară ca nişte lucruri fireşti. Aşa cum ni se pare firesc să ne încălzim şi să ne luminăm la razele soarelui, deşi ştiinţific, de s-ar adinei şi analiza această problemă, nu e chiar aşa de firesc. Că soarele este un accident ce produce un efect şi cauza este întotdeauna o ieşire din firesc, o violare a firescului. Firescul e firesc, fără cauză. Cauza deja e ceva ce se interpune între noi şi firesc, care e normal fără cauză. Cauza ca interpus fiind un miracol al naturii, cam ca ceva mai presus de natură, dar e un miracol ce a intervenit în mod fericit în adîncimea firească a lucrurilor, producînd efecte strălucite de care noi ne bucurăm. Si dacă în ordinea naturală este aşa, în ordinea spirituală cauza pare ceva normal, nu-i nimic miraculos, nefiresc în ea, efectele fiind miraculoase, dar aceste efecte, cu timpul, celor ce beneficiază de ele li se par cu totul fireşti. Aşa şi nouă rezultatul la care s-a ajuns în vremea de azi, în lumea în care egalitatea, pacea, drepturile femeii şi copilului, ale celui slab şi bolnav, libertatea, dreptatea, pacea ni se par lucruri fireşti.

Toate însă îşi au izvorul în acea naştere miraculoasă, în ivirea în lume a Pruncului soare ce s-a născut pe paie ude, într-o peşteră săracă, la sînul unei mame preacurate, într-o ţară mică, fără importanţă, dar care a devenit centrul vieţii spirituale a lumii după această naştere.

In sînul celor mai buni oameni, al copiilor, al tuturor celor cu sufletul curat, în sînul omenirii sărbătoarea aceasta produce, an de an, bucuria ce ca un nou răsărit de soare a fost pentru viaţa omenirii cînd steaua bucuriei a scînteiat pe cer.

Ce miracol! Ce miracol! Ce miracol e naşterea iui Hristos pentru viaţa omenirii, pentru care atunci a început o nouă eră! Ce miracol, în faţa căruia se închină orice gînd sănătos şi limpede!

Ce miracol, ce frumuseţe a intervenit odată cu naşterea lui Hristos în sînul omenirii, care de atunci nu mai este singură, părăsită într-un univers ostil şi nepăsător! Sfatul de atunci nu mai este pustiu şi nici viaţa ceva straniu şi fără rost. Ci totul e limpede, omul îşi cunoaşte scopul, viaţa şi-a primit rostul, drumul s-a deschis, lumina s-a aprins, cina s-a pus, scaunele stau gata aşternute pentru oricine vrea sa intre şi să şadă în vecii vecilor împărăteşte pe ele.

Iubitul meu frate,

Deşi furat de gînd ţi-am scris aşa de mult, nu pot încheia să nu-ţi spun cît de mult am fost fericit în casa ta cînd am fost la Bucureşti. Unde ţi-am văzut pruncii şi pe draga şi buna Ulvina, soţia ta. Ioachim - finuţul lui Dumnezeu, cum îi zic eu în gînd mereu, de atunci, din seara aceea în care s-a lepădat de satana şi s-a împreunat cu Hristos, Ioachim, ultimul tău copilaş, doresc aşa de mult să crească mare, să fie cuminte, să-ţi fie ca o nouă piatră rară în cununa ta de tată şi stîlp de familie.

Ioachim, finuţul lui Dumnezeu, să fie binecuvîntat, el şi fraţii lui în veac!

Iţi doresc, frate drag, întreaga bucurie şi pace a miracolului bethleemian. Iţi doresc însă, în acelaşi timp - nu te supăra - şi ghimpi de pe Via Dolorosa, ca să rămînă urmele paşilor tăi neşterşi în viaţa neamului nostru. Fără acei ghimpi nu se naşte poezia, nici ştiinţa, nici arta, nici filozofia, viaţa e plată, existenţa e cenuşie, drumul oricui rămîne fără urme, e pustiu, pierdut în pustia neroditoare. Ghimpii nemulţumirii de sine, ghimpii suferinţei metafizice, ai durerilor spirituale au dat naştere Paştilor şi au făcut să răsară în lume arbori la umbra cărora ne desfatăm noi, oameni obişnuiţi.

Sînt toţi acei fii ai oamenilor înrudiţi cu Fiul Omului şi care asemenea Lui au mers fiecare în viaţă pe un drum de calvar, creînd opere nemuritoare în toate domeniile: social, ştiinţific, moral, spiritual, artistic.

Suferinţele lor ascunse, necunoscute, pentru că sînt cu neputinţă de exprimat, suferinţele oamenilor aleşi au fost pentru noi, ceilalţi, mîntuirea, izbăvirea din întuneric, din ignoranţă, din starea de animal, din atmosfera ucigătoare de senilă platicizare. Ei sînt sacrificaţii adevăraţi ai speciei noastre. Ei sînt eroi, martiri sau sfinţi, chiar dacă, aparent, în activitatea lor nu se găseşte nimic din spiritualitatea religioasă, ei sînt marii chinuiţi ai omenirii cărora Cerul şi Pămîntul în veac le vor înălţa slavă. Pentru că lucrul lor este parte din desăvîrşirea lumii la care lucrează Dumnezeu. Ei, toţi creatorii, de la păstoraşul ce stăpînit de dor, cu ochii înfipţi în stele, îşi cîntă pe glas de fluier aleanul sufletului şi pînă la marele creator de opere ştiinţifice sau artistic-literare, scoţînd din nimic ceea ce fac, sînt demiurgi, a- semenea lui Dumnezeu ce a creat Cosmosul din nimic.

Cînd te încearcă greu durerile facerii, ale creaţiei, cînd simţi teribila istovire şi epuizare de care mi-ai amintit că o trăieşti după fiecare creaţie de seamă, adu-ţi aminte, te rog, că pentru aceasta mă aflu şi eu oarecum vinovat, că m-am rugat şi am dorit nu să ai linişte, ci frămîntare creatoare, ghimpii amari de suferinţă spirituală, grele zbuciumări metafizice ce trezesc latenţele din om şi-l fac poet, savant, gînditor sau trăitor prestigios în viaţa omenirii.

Ghimpii aceştia ai nemulţumirii de sine îi doresc neîncetat pentru mine, precum şi pentru toţi cei pe care-i simt apropiaţi şi-i simt înrudiţi spiritual cu mine, tuturor oamenilor le doresc ghimpii greu de stăpînit ai nemulţumirii de sine, ca pe cel mai preţios şi luminos dar.

Cu drag, al tău frate Justinian

Rohia, 24 decembrie 1971

Iubitul meu frate,
Mă bucur foarte mult că te-ai reîntors acasă. Nicăieri nu ne stă nouă mai bine decît aici, acasă, unde ne odihnesc părinţii şi unde ne trăiesc fraţii.

In primul rînd îţi doresc linişte sufletească acum. Nu îngădui nimic să te tulbure. Ingăduieşte-mi să-ţi spun: mergi pe drum liniştit. Ai atîtea lucruri de făcut. Catedra trebuie s-o ilustrezi, sînt cele trei sute de poeme pentru Patrie, pe care trebuie să le scrii, pe ucenicii pe care-i vei avea eşti chemat să-i ajuţi să guste din izvoarele limpezi ale cronicarilor tuturor timpurilor. Viaţa unui om e prea scurtă pentru toate cîte are de făcut şi de aceea nu-i loc, nu-i timp de a ne privi rănile personale.

Pe lîngă toate cele pomenite mai sus, frate drag, eşti şi tată, stîlp de casă şi doresc să fii tot atît de bun familist, după cum doresc şi trudesc şi eu zilnic să fiu cu adevărat ceea ce mă numesc - călugăr, paznic devotat al purităţii, servind prin această viaţă, dovedindu-le oamenilor că omul poate fi stăpîn peste toate pornirile lui, poate fi suveran peste timp. Nu acesta este cel ce trebuie să domine spiritul, ci dimpotrivă, el, trupul, trebuie să fie slujitorul, robul supus şi ascultător al spiritului.
O viaţă dreaptă şi curată doresc să aduc ca pe un umil dar oamenilor, fraţilor mei, semenilor dragi pe care-i cinstesc si-i iubesc asa de mult.

Prin aceasta, printr-o viaţă dreaptă şi curată, doresc să vă cinstesc pe voi pe toţi, cei ce trăiţi în lume şi eroic munciţi şi vă jertfiţi pe altarul continuării vieţii, al cultivării lumii, pe altarul progresului, culturii, civilizaţiei.

Sînt multe, sînt foarte multe de făcut acum. Mi se pare că tot ce a făcut omul pînă acum nu e decît un început de drum. Descoperirile tehnice şi ştiinţifice n-au făcut decît doar ceva ce a deschis pofta omului pentru noi orizonturi, pentru lărgirea civilizaţiei.

Omul încă nu s-a descoperit pe sine. Pe harta cunoaşterii, ca o imensă pată albă, stă în faţa omului fiinţa sa. Ce cunoaştem din mecanismele fizice, psihice, spirituale e infim de puţin în comparaţie cu ceea ce nu cunoaştem.

Dovada cea mai mare că omul nu se cunoaşte pe sine deplin este şi faptul că îşi permite să fie rău, nedrept, ranchiunos, îngîmfat, tiran. Toate acestea - răutatea, nedreptatea, ura, invidia, ceea ce numim noi în general vicii, păcate - nu sînt decît semnul întunecat al ignoranţei şi inculturii, al unei culturi incomplete, strîmbe, deformate.
M-am bucurat aşa de mult că în scrisoarea ce mi-ai trimis-o în 20 decembrie mi-ai scris că eu sînt de la sat. Asa este. De treizeci de ani de cînd mă aflu aici, într-o lume cu totul aparte, de cînd am făcut cunoştinţă cu suficiente pagini de gîndire, de carte, nici o clipă nu m-a părăsit gîndul că sînt altceva decît ceea ce au fost tata si mama si moşii si strămoşii mei, ţărani cu inima nealterată, aşa cum de fapt este întregul nostru neam românesc. Cel mai frumos titlu de nobleţe mi se pare numele de ţăran. Nu voi uita niciodată impresia neplăcută ce mi-a facut-o cineva, în anii trecuţi, cînd îmi vorbea cu dispreţ de ţărani, deşi şi tatăl acestui om era tot ţăran. Şi mai caraghios mi s-a părut atunci cînd căuta să-mi documenteze că femeia lui se trage dintr-o familie de nobili din... Italia.

Pătura aceasta ţărănească ne-a dat nouă tot ce avem mai de preţ şi consider o datorie sacră de a păstra tot ce avem de la părinţii noştri bun, altfel pierim.

Fiecare unde ne aflăm şi trudim, la catedră sau la altar, în fabrică ori în mină, în fotoliu de ministru sau pe scaun de şofer, să cultivăm omenia părinţilor noştri care sînt ţărani, cei mai mulţi, omenia ce o consider unică în toată lumea, omenia decentă, hărnicia, puritatea, speranţa, dragostea, bunătatea.

Frate drag, te rog să mă ierţi că şi de data aceasta am lungit prea mult vorba.

Nu ştiu cum aş dori să risipesc din jurul D-Tale neliniştea, aş dori bucuria mea, bucuria să fie lumina care să-ţi lumineze casa. Ştiu că nu se poate. Sunt în firea oamenilor cu o chemare zbuciumul, nemulţumirea de sine, setea după noi orizonturi, dorul după desăvîrşire. Ştii că întotdeauna nu ţi-am dorit culcuş cald, nici bucuria unor zile fără trudă şi fără roadă, ci dimpotrivă, în furtuni şi în valuri, în încleştare cu eroarea şi în luptă cu inerţia, acolo am dorit să te văd întotdeauna. Acolo e locul omului cît trăieşte în lumea aceasta. Dar luptătorul adevărat e senin. Aceasta îl ajută să atingă cu spada unde trebuie şi să se înalţe din rîndul simplilor bătăuşi alături de luptători adevăraţi, alături de eroi binecuvîntaţi, de mulţimi.

Peste Rohia încep să se lase umbrele serii. Noaptea cea mai sfîntă se apropie. La Sfînta Liturghie, pe care o voi săvîrşi-o în seara aceasta, mă voi ruga şi pentru tine, pentru buna şi draga Ulvine, pentru Ştefan, Maria şi Ioachim, finuţul lui Dumnezeu. Mă voi ruga fierbinte pentru toţi cei ce mă iubesc şi pentru toţi cei ce mă urăsc deopotrivă. Mă voi ruga pentru liniştea şi pacea lumii. Pentru fraţii mei, oamenii pe care, repet, îi cinstesc aşa cum sînt şi îi iubesc cu sfinţenie mare.

Tuturor oamenilor le doresc nespus de mult bine. Chiar şi pe aceia ce mi-au murdărit numele din pizmă, din interese mărunte, îi iert, le doresc împlinirea tuturor gîndurilor bune si luminarea sufletului lor zbuciumat.

Inainte de a pleca spre Sf. Biserică, vă sărut cu sfinţenie şi acolo, departe, unde vă aflaţi vă binecuvîntez pe toţi.

Pr. Justinian din Ardeal

Fragment din cartea "Scrisori. Ioan Alexandru & Justinian Chira", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Scrisori. Ioan Alexandru & Justinian Chira"

 

• Recenzie: Ioan Alexandru Mizgan - Ofensiva uniatismului in Tara Nasaudului in secolul a XVIII-lea. Martiriul lui Tanase Todoran
  Publicat in : Religie
• Ioan Alexandru, poet crestin
  Publicat in : Parinti
• Corespondenta - Ioan Alexandru si Justinian Chira
  Publicat in : Credinta
• Intelectualul sa fie stalp de lumina
  Publicat in : Interviuri

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: