Credinţa este răspunsul nostru la chemarea iubirii lui Dumnezeu; este mărturia ce vine dinlăuntrul inimii, prin care suntem încredințați că Domnul Iisus Hristos „S-a întrupat... S-a răstignit pentru noi... a înviat a treia zi, după Scripturi... S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui...”.
Acest răspuns nu se reduce la o atitudine intelectuală și nici sentimentală, care au la bază doar informații și fapte exterioare, fără „conținut”, în fond o credință marcată de îndoieli și de neliniști interioare, dar fără o așezare întru Inima lui Hristos.
Dumnezeu are mereu, și la fiecare pas, mărturii pedagogice vii și concrete, prin exemple de oameni trăind firesc și cuminte. Ei sunt acei oameni, ascunși privirilor indiscrete ale lumii, cu o credinţă „simplă” întru Hristos, Dumnezeul nostru Cel Viu, o credință pe care unii o confundă cu „incultura”. Ei sunt acei credincioși care cred în Dumnezeu „prin auzire”, în biserică, prin predica preotului. Ei sunt cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu în chip smerit, și care se împărtășesc neîncetat de Adevăr prin Sfintele Taine, prin cuvintele Sfinților și prin rugăciune personală...
Dumnezeu are înțelepciune, putere și delicatețe ca să lucrează și altfel, în inimile noastre pline de sine, niciodată însă după măsura îndărădniciei și a răutății noastre. Harul Duhului Sfânt nu a fost niciodată împiedecat de noi, oamenii, de neputințele și de căderile noastre în păcate.
Credinţa cea adevărată este să-L urmăm pe Hristos oriunde ne-ar conduce și să asumăm tot ceea ce vine peste noi, și bune, și mai puțin bune, ca din mâna lui Dumnezeu.
Credința cea adevărată înseamnă să ne apropiem de Dumnezeu „cu frică, cu credinţă şi cu dragoste”; să umblăm în Lumina Lui și să rămânem întru El orice ar fi, nu doar ascultând și primind mărturia și învățătura mântuitoare a lui Hristos, ci mai ales împlinind-o ca cei ce suntem ai Lui.
Credința în Sf. Treime înseamnă să ne lăsăm atraşi de Tatăl şi de Fiul prin iubirea dintre Ei; să ne unim cu Fiul şi, prin El, cu Tatăl, pentru ca astfel să intrăm în Viaţa care este întru Hristos Dumnezeu.
Aceasta este CREDINȚA care deranjează pe omul „modern”, pe omul snob, care se autodefinește ca „emancipat” și „progresist”, în realitate „impregnat” cu credințe contrafăcute, „croite” artificial după bunul său plac, în consens cu propriile interese, cu păcatele și patimile lumii.
Pentru Sf. Grigorie Palama, credinţa, nădejdea și dragostea își primesc puterea din comuniunea cu Dumnezeu. Nu atât mărturisirea binecredincioasă, ci mai ales întemeierea neclintită pe cele făgăduite de Dumnezeu este credința sădită de Dumnezeu, nu inventată de om.
„Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuți lui Dumnezeu...” (Evrei 11, 6), și numai în credință putem contempla cele făgăduite nouă de Mântuitorul Iisus.
Credinţa cea adevărată este dar al lui Dumnezeu şi rod al Duhului Sfânt. Ea reprezintă convingerea neclintită, formată cu ajutorul harului divin, prin care credem ca adevărate toate descoperirile făcute de Dumnezeu și toate făgăduințele Lui care se vor împlini la timpul potrivit.
Credinţa este virtute, întrucât a rămâne credincios și a spori întru credință ţine de voinţa noastră, fiind un act teandric, în care lucrarea omului se împleteşte cu lucrarea lui Dumnezeu.
Întrebat fiind, cum se poate întări credinţa, Sf. Paisie Aghioritul a răspuns: „Credinţa se întăreşte cu ajutorul rugăciunii. Un om care nu şi-a cultivat credinţa sa de mic, dar are dispoziţie bună, o poate cultiva prin rugăciune cerând de la Hristos să-i adauge credinţă. Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă şi să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: Adaugă-ne credinţă? Când spui adaugă, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i adauge Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne adauge credinţă, nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult”.
De asemenea, Sf. Paisie Aghioritul spunea că omul trebuie să se lase cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să-şi facă datoria cu „mărire de suflet”. Pentru că dacă nu ne încredem în Dumnezeu, astfel încât să ne lăsăm cu desăvârşire în mâinile Lui, atunci ne vom chinui. „De obicei oamenii aleargă mai întâi la mângâierea omenească şi, după ce sunt dezamăgiţi de oameni, abia atunci scapă la Dumnezeu. Dar dacă vrem să nu ne chinuim, să cerem mângâierea dumnezeiască, deoarece aceasta este singura mângâiere adevărată. Nu ajunge credinţa în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încredere în Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. Creştinul crede şi se încrede pe sine lui Dumnezeu până la moarte, şi atunci vede în mod curat mâna lui Dumnezeu cum îl mântuieşte” (Sf. Paisie Aghioritul).
Între credință și dragoste există o legătură indestructibilă. Acest lucru înseamnă că pentru a-L iubi pe Dumnezeu, trebuie să credem din toată inima în El. „Mai întâi este credinţa şi apoi vine dragostea. Trebuie ca cineva să creadă, ca să iubească. Nu poate iubi ceva în care nu crede. De aceea, ca să iubim pe Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu. Potrivit cu credinţa pe care o are cineva este şi nădejdea, şi dragostea, şi jertfa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Credinţa fierbinte în Dumnezeu naşte dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semenul nostru... Credem mult, iubim mult. Dacă credinţa noastră este căldicică, şi dragostea noastră va fi căldicică. Dacă credinţa noastră este fierbinte, şi dragostea noastră va fi fierbinte” (Sf. Paisie Aghioritul).
Să ne aducem aminte de ceea ce spunea Sf. Chiril al Ierusalimului: credinţa are o putere atât de mare, încât se mântuieşte nu numai cel care crede, ci unii chiar sunt mântuiţi prin credinţa altora. Este și cazul slăbănogului din Capernaum, vindecat de Mântuitorul Iisus datorită credinţei celor care l-au purtat și l-au coborât prin acoperişul casei: „Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu 2, 3-5).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.