Cugetari despre infailibilitatea europeanului

Cugetari despre infailibilitatea europeanului

1. Dupa Dumnezeu, omul este, fara indoiala, cea mai tainica si enigmatica entitate din toate zonele gandirii umane. In adancul fara fund al existentei umane se invart contradictii care sfideaza impacarea: viata si moartea, virtutea si pacatul, Dumnezeu si diavolul, si tot ceea ce exista inlauntrul si in jurul lor. Prin intermediul tuturor religiilor, filosofiilor, stiintelor, civilizatiilor materiale si spirituale, neamul omenesc a tot incercat sa rezolve in mod fundamental o problema de o importanta covarsitoare: problema omului.

Si din toate aceste straduinte si lupte si-a confectionat siesi o zeitate suprema spre a fi idolatrizata drept valoare de varf si criteriu suprem. Acest ultim idol este: "Omul este masura tuturor lucrurilor". Cu alte cuvinte, omul este masura tuturor fiintelor si a tuturor lucrurilor.

Oricum, prin aceasta metoda, omul nu a reusit sa rezolve propria sa problema. Masurandu-se pe sine prin sine, el nu a reusit sa se inteleaga nici pe sine, si nici lumea inconjuratoare (cf. 2 Cor. 10, 12). A trudit in van. A rezumat totul intr-un strigat disperat si intr-o cutremuratoare marturisire: "De la mine insumi nu stiu nimic" (1 Cor. 4, 4). "Nu stiu nimic de la mine insumi. Nu stiu ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea, nici ce este viata. Si simt din toata fiinta mea ca sunt rob al mortii, rob al raului si, prin pacatele mele, rob al diavolului". Rezultatul tuturor acestor eforturi umane a fost acela de a tese un trup din intregul neam omenesc: "trupul mortii" din care tot omul s-a facut partas. Si ce este ascuns inlauntrul acestui trup al mortii? - duhoare, putreziciune, viermi. "Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?" (Rom. 7, 24). Nimeni, nimeni altul in afara de Dumnezeu-omul Hristos, fiindca El a biruit moartea prin Invierea Sa. El a distrus "trupul mortii" ca realitate ontologica (cf. Apoc. 20, 14, 10). El a rascumparat neamul omenesc din moarte si a oferit darul Vietii vesnice, al Adevarului vesnic, al vesnicei Iubiri, al vesnicei Dreptati, al vesnicei Bucurii si toate celelalte Virtuti dumnezeiesti vesnice care pot fi oferite doar de catre Dumnezeul Iubirii, de Cel ce iubeste cu adevarat intreaga omenire. Si, astfel, El a rezolvat problema omului, intreaga problema a omenirii.

Cand Dumnezeu S-a facut om, El a aparut ca Dumnezeu-om, iar prin trupul Sau - Biserica - el a ramas ca Dumnezeu-om in aceasta lume terestra. El a devenit valoarea de varf si criteriul suprem al neamului omenesc pentru totdeauna - singurul Dumnezeu adevarat si singurul Om adevarat, singurul Dumnezeu desavarsit si singurul Om desavarsit. Ca atare, El este singura valoare suprema si singurul criteriu ultim al fiintei fizice si spirituale, al potentialismului sau teandric si a tot ceea ce este uman si al omului. Doar in Dumnezeu-omul Hristos s-a vazut omul pe sine implinit si vesnic pentru prima oara. El s-a recunoscut pe sine in toate dimensiunile sale. Drept urmare, un nou principiu general al valorii si al cunoasterii se aplica neamului omenesc: "Dumnezeu-omul Hristos este masura tuturor lucrurilor si fiintelor". Totusi, principiul "omul este masura a orice", continua sa domine in cea mai mare masura in lumea idolatra si politeista necrestina "ferro ignique". Aceasta l-a facut pe Sfantul Apostol Pavel sa rezume toate filosofiile neamului omenesc la doua: filosofia cea dupa om si cea dupa Hristos (Col. 2, 8).

2. Numai Dumnezeu-omul Hristos este desavarsit, Om cu adevarat desavarsit si in chip simultan, Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit. Aici Ipostasul Logosului lui Dumnezeu poate fi supus unor consideratii de ordin critic. El a fost limpede interpretat si rostit de catre de Dumnezeu purtatorii Sfintii Parinti de la cel de-al patrulea sinod ecumenic de la Calcedon. In Dumnezeu-omul Hristos, omul a atins ultima treapta de desavarsire. Prin Dumnezeu, sufletul sau a fost desavarsit si implinit, impreuna cu constiinta sa, vointa, mintea, inima si trupul sau; intr-un cuvant, intreaga sa fiinta s-a unit cu Hristos si astfel cel mai important miracol cu putinta, cu adevarat vrednic de dragostea noastra, a avut loc.

Dumnezeu-omul Hristos a ramas in aceasta lume a noastra, ca si in intregul univers prin Biserica Sa, prin Trupul Sau, asa incat orice om sa se poata alatura trupului Dumnezeu-omului Hristos si in acest mod sa realizeze deplina si completa sa desavarsire (cf. Efes. 3, 6). Doar in Dumnezeu-omul Hristos si prin El poate fiecare persoana omeneasca sa devina cu adevarat si cu totul umana. Doar cu Dumnezeu-omul Hristos si Biserica Sa si prin Biserica Sa "dimpreuna cu toti Sfintii" este cu putinta sa ajungi la "starea barbatului desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 13). In Dumnezeu-omul Hristos, "locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii", astfel incat, in Biserica si prin Biserica, plinatatea Dumnezeirii poate fi acordata fiecaruia dintre noi (Col. 2, 9-10). Acest lucru poate fi implinit in fiecare dintre noi doar "impreuna cu toti Sfintii", prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti, si intemeindu-ne pe Sfanta Credinta si Sfanta Iubire (Efes. 3, 17-20).

Fara Dumnezeu-omul Hristos, omul este de fapt fara cap, cu adevarat fara eu, fara eul cel vesnic, fara un eu nemuritor asemanator lui Dumnezeu. Fara Dumnezeu-omul Hristos, omul nu exista; el este ceva mai putin decat un om, pe jumatate om sau nu este om deloc. Iar odata ajunsi in acest punct, trebuie sa adaugam urmatorul adevar: fara Dumnezeu-omul Hristos omul este pururea rob al mortii, al pacatului si al diavolului.

Doar prin Dumnezeu-omul Hristos, isi da seama omul de potentialul sau harazit lui de catre Dumnezeu. El devine "dumnezeu prin har" si in acest fel el isi realiza potentialul deplin al existentei si personalitatii sale. El ajunge la vesnicia sa vesnica prin omenitatea dumnezeirii. Vietuind in timpul hristocentric al Bisericii "dimpreuna cu toti Sfintii", omul ajunge la unirea cu Dumnezeu treptat, prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti. Iar el este plin de bucuria sfantului mesaj si a cerestii porunci a Sfantului Vasile cel Mare: "O creatura a lui Dumnezeu vine la viata si dumnezeu este chemat". Creat cu potentialul de a deveni dumnezeu-om, omul se straduie, in cadrul trupului hristocentric al Bisericii, sa-si faca mintea asemenea celei a lui Dumnezeu, sa ajunga la transfigurarea mintii sale proprii prin Hristos. "Noi avem mintea lui Hristos" (1 Cor. 2, 16). El se straduieste chiar sa se asemene voii lui Dumnezeu, sa-si transfigureze propria vointa intru cea a lui Dumnezeu si sa-si faca trupul asemanator celui al lui Hristos, transfigurandu-l intru Domnul: "Trupul insa nu este pentru desfranare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup" (1 Cor. 6, 13).

Unit cu Hristos prin Biserica si in Biserica, omul ajunge din nou la starea sa originara, asemenea lui Dumnezeu, implinind acest lucru intr-o maniera pururea ascendenta prin dumnezeiasca virtute a cugetarii celei asemanatoare cugetelor lui Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29).

Dar fara Dumnezeu-omul Hristos si independent de El, omul risca pururea sa ajunga asemenea celui rau, intrucat pacatul este in acelasi timp puterea si icoana diavolului. Actionand independent de Dumnezeu-omul Hristos, omul se reduce pe sine in mod voit la o stare demonica a pacatului. El devine ruda a diavolului. "Cine savarseste pacatul este de la diavolul" (1 Ioan 3, 8). Noi nu trebuie sa uitam ca principalul obiectiv al diavolului este de a-l lipsi pe om de potentialul sau dumnezeiesc, de a-l indeparta de Dumnezeu, de a-i sterge asemanarea sa cu Dumnezeu si de a-l transforma astfel intr-o fiinta asemanatoare lui. Antropocentrismul umanist este in esenta demonocentrism. Ele amandoua nu doresc decat un singur lucru: sa-si apartina doar lor insile, sa fie doar in ele insele si pentru ele insele. In acest fel, ele ajung la imparatia "celei de a doua morti" unde nu exista nici Dumnezeu si nici altceva dintre cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14). Ceea ce s-a prezentat pana aici nu este nimic altceva decat umanismul evanghelic, apostolic, patristic, ortodox al dumnezeirii (Teoumanism, Teohominism).

3. Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv pana la cel mai sofisticat, de la cel fetisist la cel papal, se intemeiaza pe credinta in om, aflat el insusi intr-un context spiritual dat, intr-o situatie empirica materiala, precum si intr-un context istoric anumit. Intreaga esenta a oricarui tip de umanism este omul (homo), iar incapsulat in ontologia oricarui tip de umanism nu se afla altceva decat umanismul (homo hominis). Omul reprezinta cea mai inalta valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul criteriu. "Omul este masura tuturor lucrurilor". Acesta este in esenta, in miezul sau, orice tip de umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiza finala, idolatre sau politeiste la origine. Perioadele prerenascentista, renascentista si postrenascentista - de sorginte protestanta, filosofica, religioasa, sociala, stiintifica, culturala sau politica - toate tipurile de umanism european, se straduie constient sau inconstient, ele lupta neincetat pentru a ajunge la un singur rezultat: sa inlocuiasca credinta in Dumnezeu-omul Hristos cu o credinta in om, sa inlocuiasca Evanghelia lui Hristos cu una omeneasca, sa inlocuiasca filosofia Dumnezeu-omului Hristos cu una omeneasca, sa inlocuiasca cultura hristocentrica cu una omeneasca. Pe scurt, ele cauta sa inlocuiasca viata cea dupa Hristos si intru Hristos cu una facuta dupa tipare omenesti.

Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole pana cand, in secolul al XIX-lea, in anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Aceasta dogma a devenit ulterior dogma centrala a papalitatii. In vremurile noastre, in timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, aceasta doctrina a fost discutata atat de insistent si cu atata dibacie incat notiunea inviolabilitatii si neschimbabilitatii ei a fost cu tarieconsolidata. Aceasta doctrina are o semnificatie covarsitoare pentru soarta civilizatiei europene si pentru vremurile apocaliptice in care aceasta a aparut. Prin aceasta dogma, toate tipurile de umanism european si-au construit idealurile si idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema si ultima dumnezeire.

Panteonul umanist european si-a stabilit propriul sau Zeus. Sinceritatea este limbajul adevarului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decat renasterea idolatriei si politeismului, renasterea criteriilor si a judecatilor de valoare idolatre. Trebuie spus si acest lucru: dogma cu privire la infailibitatea papei a fost introdusa intre dogmele umanismului idolatru care, in prima instanta, a fost umanism elenic. Valoarea oricarui lucru a fost introdusa ca dogma. Toate trasaturile culturii si civilizatiei elenice, valorile lor, filosofiile, mestesugurile, politicile, stiinta lor, au fost toate introduse ca dogme.

"Masura tuturor lucrurilor este omul". Si ce inseamna acest lucru? Este o definitie a dogmei idolatriei. In felul acesta a sosit momentul cand incantarea si suficienta de sine a europeanului a devenit dogma, un obiectiv dupa care tipurile de umanism european au tanjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infalibilitatea papei reprezinta afirmatia nietzscheiana - Ja-Sagung - extinsa la intreaga sa conceptie a umanismului european. "Ja-Sagung" face parte din cultura si civilizatia europeana, amandoua fiind cu adevarat idolatre si politeiste in obiectivele si metodele lor. Evanghelia si porunca Dumnezeu-omului Hristos este: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua" (Mt. 6, 33).

Dar observati ce a fost omis din proclamatia culturii umaniste europene si a civilizatiei sale. Nu exista nici o mentiune cu privire la scopul existentei umane sau a mijloacelor prin care omul functioneaza. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mantuitor al omului din pacatele sale, din moarte si de sub tirania diavolului, Singurul care reinnoieste si eternizeaza, care invie si inalta, care-l face pe om vesnic si-l indumnezeieste, mantuindu-l si aducandu-l in Imparatia Luminii si Care, cu tarie si limpezime, sustine ca scopul suprem al existentei si al vietii omului este acela al desavarsirii sale, la fel precum si Dumnezeu este desavarsit (Matei 5, 48). Ce nu pronunta umanismul european drept scop al existentei umane in contradictie cu El! Adevarul evanghelic "lumea intreaga zace sub puterea celui rau" (1 Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesita eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar asa cum afirma Sfantul Apostol Pavel, diavolul este "Dumnezeul veacului acestuia" (2 Cor. 4, 4). Intre o astfel de lume care in mod voit "zace sub puterea celui rau" si persoana care-L urmeaza pe Dumnezeu-omul Hristos nu exista nimic comun.

Cel care-I urmeaza lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinta a Adevarului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevarate si le socoteste a fi dogme. In acest punct este intotdeauna necesar sa luam o hotarare de valoare decisiva: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, in toate eforturile sale, se infatiseaza pe sine ca actionand cu indreptatire de sine si ca fiind suprema valoare si criteriul de varf. Aici nu exista loc pentru Dumnezeuomul Hristos. In imparatia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de catre Vicarius Christi, in felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat in ceruri. Prin dogma infailibilitatii, papa a uzurpat pentru sine, adica pentru om, intreaga jurisdictie si toate prerogativele care apartin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserica, biserica papala, si a devenit in ea inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor, conducatorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. In acest fel, dogma infailibilitatii papei a fost ridicata la gradul de dogma centrala a papalitatii. Iar papa nu poate nega acest lucru atata timp cat ramane papa al unei papalitati umaniste.

4. In istoria neamului omenesc au existat trei caderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei. Principala caracteristica a caderii in pacat este mereu aceeasi: a dori sa fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori sa fii desavarsit pentru tine insuti si a vrea sa fii Dumnezeu tot de dragul tau. In acest mod, in chip inconstient, omul se aseamana diavolului, fiindca si diavolul a dorit sa devina Dumnezeu de dragul lui, a dorit sa se aseze in locul lui Dumnezeu. Iar prin aceasta inaltare de sine, el s-a facut de indata diavol, cu totul despartit de Dumnezeu si pururea in contradictie cu El. Prin urmare, esenta pacatului, a oricarui pacat, consta in aceasta aroganta marire de sine. Aceasta este esenta insasi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decat a dori sa te pastrezi doar inlauntrul propriei tale fiinte, a nu te dori in adancul fiintei tale decat pe tine insuti.

Tot diavolul se afla aici: in dorinta de a-L alunga pe Dumnezeu, in dorinta de a exista doar pentru tine insuti si in tine insuti, de a fi pururea in contradictie cu Dumnezeu si tot ceea ce Ii apartine Lui. Si ce este oare aceasta? Este egoismul si iubirea de sine imbratisata intru toti vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindca iata ce este in esenta sa umanistul - intru totul inchis inlauntrul sau, traind prin sine, pentru sine, pururea in contradictie cu Dumnezeu. Aici rezida orice tip de umanism.

Culmea unui astfel de umanism de orientare satanica este dorinta de a deveni bun de dragul raului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru isi are originea in promisiunea diavolului facuta protoparintilor nostri in rai - si anume aceea ca prin ajutorul sau "Ei vor deveni dumnezei" (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potential teandric de catre Dumnezeu Care iubeste omenirea, asa incat el sa se poata indrepta in mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, intemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, insa, cu voia sa libera, a cautat nepacatuirea prin pacat, L-a cautat pe Dumnezeu prin diavolul. Si desigur ca mergand pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul daca nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemasurata Sa iubire de oameni si marea Sa milostivire.

Facandu-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a indreptat din nou pe om catre Sine. El l-a adus in Biserica Sa, care este trupul Sau, ii daruieste rasplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine si fericitele virtuti. Si in acest fel i-a daruit omului taria de a ajunge "la starea barbatului desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos (Efes. 4, 51), de a implini, cu alte cuvinte, destinul sau divin, de a deveni in chip voit dumnezeuom prin har. Caderea papei este rezultatul dorintei de a-L inlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om.

5. Dupa afirmatiile misticului talcuitor, Sfantul Ioan Damaschin, in lumea noastra, Dumnezeu Hristos este "singurul lucru nou sub soare". Intr-adevar, aceasta vesnica noutate I se aplica nu numai Prezentei Sale teandrice, ci si Lucrarii Sale teandrice, precum si trupului Sau teandric, Biserica. Si omul este, de asemenea, nou, vesnic nou "o noua creatie") in noutatea sa teandrica, in toate experientele sale teandrice pe calea mantuirii, sfintirii, transfigurarii, unirii cu Dumnezeu, a asemanarii sale cu Dumnezeuomul Hristos.

In aceasta lume in care traim totul imbatraneste si moare. Doar persoana care s-a imbracat pe sine intru Hristos si se aseamana cu Dumnezeu-omul Hristos, care participa la viata trupului Sau, Sfanta Biserica Ortodoxa, devenind madular al ei, nu imbatraneste si nu moare fiindca unul ca acesta a devenit parte integranta, vie, a sfantului si vesnicului trup teandric al lui Hristos, Biserica, in care omenitatea fiintei umane se dezvolta si "sporeste in cresterea lui Dumnezeu" (Col. 2, 19), dobandind "starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 13). Aceasta inseamna ca omul creste si se dezvolta incontinuu si fara de hotar spre unitatea cu Dumnezeu, in dumnezeiasca infinitate in care intreit stralucitorul Domn Dumnezeu a inzestrat umanitatea atunci cand l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa.

Dumnezeu-omul Hristos este atat de extraordinar, de nou si de unic, incat in realitate "Adevarul" venea din El (Ioan 1, 17) si prin El a ramas in lumea noastra. Inainte de El si fara El - acum si pururea Adevarul nu exista. Cu adevarat, el nu exista fiindca doar Ipostasul Dumnezeu-omului Hristos este Adevarul. "Eu sunt Adevarul" (Ioan 14, 6). Si intrucat omul nu exista in mod independent de Dumnezeu-omul Hristos, nu poate exista vreun adevar pentru el independent de Dumnezeu-omul Hristos. Totul este nou in Dumnezeu-omul Hristos si datorita Lui. El Insusi este cel dintai, urmat de mantuire, invaTatura cu privire la mantuire si mijloacele de mantuire. Iar mesajul Dumnezeu-omului Hristos pentru neamul omenesc este absolut nou: sa despartim pacatul de pacatos, sa uram pacatul, dar sa-l iubim pe pacatos, sa ucidem pacatul, totusi sa-l mantuim pe pacatos.

Nu considerati ca pacatosul este totuna cu pacatul. Nu-l dati mortii pe pacatos din pricina pacatului. Mantuiti-l de pacat! Un exemplu izbitor de acest fel il reprezinta femeia prinsa asupra faptului de adulter. Atotmilostivul Mantuitor a despartit pacatul ei de existenta ei cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. El a condamnat pacatul, dar a avut mila fata de pacatos. "Nu te osandesc nici eu. Mergi; de-acum sa nu mai pacatuiesti" (Ioan 8, 11). Aceasta este metoda ortodoxa a insanatosirii, fixata ca dogma, aceea de a-l mantui pe pacatos de pacat.

Aceasta metoda a Sfintei Traditii, promovata dupa intelepciunea lui Dumnezeu si fixata in Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti, a fost exprimata in concordanta cu Duhul lui Dumnezeu de catre Sfantul Simeon Noul Teolog: "Binele nu este bine daca nu da roade bune"3. In lumina acestei sfinte, evanghelice Traditii Ortodoxe este o atrocitate, contrara Evangheliei si antihristica, faptul de a ucide un pacatos fiindca a pacatuit. Ca atare, nu exista nici o "sfanta inchizitie" care sa poata fi considerata drept sfanta. La o analiza finala, toate tipurile de umanism ucid pacatosul din pricina pacatului, exterminand pacatosul dimpreuna cu pacatul. Acestea nu-L doresc pe Dumnezeu-omul Hristos, Care este singura mantuire a omului de pacat, de moarte si de diavolul. Cel ce nu este pentru Dumnezeu-omul Hristos este in consecinta si impotriva omului, fiind in acest mod un ucigas de oameni si, in plus, se si sinucide. Unul ca acesta Il lasa pe om sub stapanirea deplina a pacatului, a mortii si a diavolului, de care numai Dumnezeu-omul Hristos il poate salva, fiindca nimeni altcineva de sub cer nu poate face acest lucru. Folosind el insusi metodele pacatosilor, umanistul se sinucide spiritual in mod inevitabil. El isi ucide propriul sau suflet, el se preda iadului, unei vesnice insotiri cu diavolul, cel ce este dintotdeauna ucigas de oameni (Ioan 8, 44).

6. Ce lucru ii ofera omului Dumnezeu-omul Hristos, lucru pe care nimeni altcineva nu i-l poate oferi? E vorba de biruinta asupra mortii, pacatului si asupra diavolului; Viata vesnica, Adevarul vesnic, Dreptatea, Virtutea, Dragostea, Bucuria vesnica: intreaga plinatate a Dumnezeirii si a desavarsirii dumnezeiesti. Asa dupa cum ne spune Apostolul: Dumnezeu-omul Hristos le daruieste oamenilor "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (1 Cor. 2, 9). De fapt, doar El, minunatul Dumnezeu-om este "partea cea buna" (cf. Luca 10, 42) de care are nevoie omul in lumea si in viata sa. Prin urmare, doar Dumnezeu-omul este indreptatit sa ne ceara ceea ce nimeni altcineva nu a indraznit vreodata sa ceara: ca noi sa-L iubim pe El mai mult decat ne iubim parintii, rudele, copiii, prietenii, pamantul, ingerii sau pe oricine altcineva din lumea cea vazuta si din cea nevazuta" (Mt. 10, 37-39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31-39).

7. Cel de-al doilea Conciliu Vatican a avut drept consecinta renasterea tuturor formelor de umanism european, renasterea cadavrelor. Intrucat Hristos Dumnezeu-omul este prezent in lumea noastra, orice forma de umanism nu este decat un cadavru. Lucrurile au ajuns pana aici intrucat Conciliul a insistat in pastrarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Examinate din punct de vedere al superioritatii vesnicului viu Dumnezeu-omul nostru Iisus Hristos, toate formele de umanism se aseamana cu niste utopii criminale intr-o masura mai mare sau mai mica. In numele omului, ele gasesc diferite cai de a ucide omul, de a-l extermina ca entitate fizica si spirituala. Toate formele de umanism ajung la un rezultat tragic, irational: se ineaca cu tantarul si inghit camila.

In problema infailibilitatii, notiunea a fost inaltata la rang de dogma. Si este o oroare, o oroare cumplita. De ce? Fiindca insasi dogma cu privire la infailibilitatea omului nu este nimic altceva decat cutremuratoarea inmormantare a oricarei forme de umanism evanghelic, de la ideile pe care Vaticanul le-a stabilit drept dogma pana la umanismul satanic al lui Sartre. In panteonul umanist al Europei, toti zeii sunt morti, in frunte cu europeanul Zeus. Morti, pana cand in inimile ofilite de necredinta se va naste o cainta adevarata, care sa nege egoismul si rautatea, cainta insotita de fulgerele si tunetele Golgotei, impreuna cu transformarile si cutremurele invietoare, precum si cu furtunile si inaltarile sale bogate. Si atunci? Atunci doxologiile lor aduse viului, vesnicului, minunatului Dumnezeu-omul Hristos, singurul care iubeste omenirea cu adevarat, vor fi fara de sfarsit.

8. Ce se afla in miezul dogmei referitoare la infailibilitatea papala (adica a omului)? Acolo se afla indepartarea omului de Dumnezeu. Acest lucru este cautat de catre toate formele de umanism, chiar si de catre cele religioase. Toate il readuc pe om la idolatrie, la politeism, la moartea indoita: fizica si spirituala. Indepartandu-se de Dumnezeu-omul Hristos, orice forma de umanism devine treptat nihilism. Acest lucru demonstreaza falimentul simultan al tuturor formelor de umanism, condus de cel al papalitatii care, direct sau indirect, voit sau fara de voie, este tatal tuturor formelor de umanism european. Falimentul dezastruos al papalitatii rezida in dogma infailibilitatii papale. Tocmai aceasta dogma a nihilismului este cea mai daunatoare. Din aceasta pricina, europeanul, intr-o maniera hotarata si doctrinara a proclamat dogma suficientei de sine si, in acest fel, a declarat ca nu mai are nevoie de Dumnezeu-omul Hristos. Nu mai este loc pentru El pe pamant. El a fost cu totul inlocuit de reprezentantul lui Hristos pe pamant - Vicarius Christi. Cu adevarat, aceasta este dogma prin care toate formele de umanism vietuiesc, dogma pe care o urmeaza si o proclama cu tarie. Toate formele de umanism european nu sunt in esenta lor altceva decat o nesfarsita revolutie impotriva Dumnezeu-omului Hristos. Facand uz de toate metodele cu putinta, ele ajung la rasturnarea tuturor valorilor (Umwertung aller Werte). Dumnezeu-omul Hristos este pretutindeni inlocuit de om.

Pe toate tronurile europene stau umanistii europeni. In consecinta, nu exista doar un singur Vicarius Christi, ci nenumarati alTii, imbracati in felurite vesminte. La o analiza finala, dogma cu privire la infailibilitatea papei a condus la proclamarea infailibilitatii generale a omului. Si de aici au urmat nenumaratii papi ai tuturor culturilor europene, ai Vaticanului si ai protestantismului. Intre ei nu exista diferente esentiale fiindca, dupa cum afirma Homiakov, vizionarul adevarului, papalitatea este cea dintai forma de protestantism.

9. Infailibilitatea este o trasatura teandrica naturala si o functie teandrica naturala a Bisericii, care este Trupul teandric al lui Hristos si al carei vesnic conducator (cap) este Adevarul, Adevarul atotcuprinzator, Cel de-al doilea Ipostas al Atotsfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-omul. In ceea ce priveste dogma cu privire la infailibilitatea papei, acesta a fost practic proclamat a fi insasi biserica, iar papa - om fiind - a uzurpat locul Dumnezeu-omului Hristos. Acesta este cel din urma triumf al umanismului si in acelasi timp "cea de-a doua moarte" (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papalitatii, iar prin ea si dupa ea, moartea oricarei forme de umanism. Asadar, dogma infailibilitatii papale nu este numai o erezie oarecare, ci cu adevarat cea mai mare erezie impotriva Adevaratei Biserici a lui Hristos care a existat in lumea noastra de la venirea Dumnezeu-omului Hristos printre noi. Nici o alta erezie nu a fost atat de violenta si de totala impotriva Dumnezeu-omului Hristos si a Bisericii Sale precum a fost papalitatea cu dogma infailibilitatii papei (adica a omului). Nu exista nici o indoiala asupra ei.

Aceasta dogma este erezia ereziilor, o revolta fara precedent impotriva Dumnezeuomului
Hristos pe acest pamant, o noua tradare a lui Hristos, o noua rastignire a Domnului, de data aceasta nu pe lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papal. Iar toate aceste lucruri sunt iad, blestem pentru biata faptura pamanteasca numita om.

10. Exista oare vreo cale de iesire din aceste nenumarate iaduri umaniste? Exista oare vreo inviere din aceste nenumarate morminte europene? Exista oare vreun remediu pentru acele nenumarate boli mortale? Exista, sigur ca exista. Pocainta. Acesta este mesajul vesnic al Evangheliei lui Hristos: "pocaiti-va spre cunoasterea adevarului" (2 Tim. 2, 25). Altminteri nu este cu putinta ca cineva sa creada in atotmantuitoarea Evanghelie a Dumnezeu-omului Hristos: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie" (Marcu 1, 15). Pocainta dinaintea Dumnezeu-omului Hristos este singurul leac pentru pacat, singurul leac pentru toate pacatele, chiar pentru cele mai mari cu putinta. Nu exista indoiala. Pocainta este leacul chiar si pentru acesta, pentru cel mai mare pacat al papalitatii, si anume acel arogant pacat al infailibilitatii papale, asa cum este unicul remediu si pentru fiecare forma de umanism luata in parte si pentru toate luate la un loc.

Da, da, da. Din acest mare pacat al infailibilitatii, europeanul "infailibil", europeanul umanist poate fi salvat numai printr-o pocainta din toata inima si transfiguratoare dinaintea minunatului, atotmilostivului Iisus Hristos, Dumnezeu-omul, singurul Mantuitor al neamului omenesc din toate pacatele, din orice rau, din orice iad, de orice demon, din orice rationalism umanist, din orice fel de pacat pe care imaginatia omeneasca si-l poate imagina.

Pentru aceste motive, toti Sfintii de Dumnezeu purtatori si de Dumnezeu inteleptitii Parinti, si in mod deosebit in cei de la cele sapte sfinte sinoade ecumenice, concentreaza toate problemele din Biserica lui Hristos problema Persoanei lui Hristos, Dumnezeu-omul, pana cand Cel ce este cea mai mare, unica, cea mai de pret comoara pentru toate fiintele umane va fi aflata, nu pe acest pamant, ci in Imparatia lui Dumnezeu. Problema hristologica este intreaga lor problema, unica si cea mai importanta. Pentru ei, Hristos Dumnezeu-omul este intreaga lor problema, unica si cea mai importanta. Pentru ei Hristos Dumnezeu-omul este unica valoare a Bisericii lui Hristos. Mesajul lor vesnic este acesta: renuntati la toate pentru Hristos; nu renuntati pentru nimic in lume la Hristos! Iar in jurul acestui sfant semnal rasuna vesnicul lor mesaj plin de bucurie: nu umanismul, ci umanismul divino-uman! Nu omul, ci Dumnezeu-omul Hristos mai inainte de orice si mai presus de orice!

11. Cum se simte un crestin ortodox in prezenta Dumnezeu-omului Hristos? El se simte cu totul si cu totul pacatos. Acesta este sentimentul lui, aceasta este atitudinea lui, gandirea lui, felul lin de a vorbi, constiinta sa, spovedania sa, intreaga sa fiinta. Acest sentiment al totalei pacatosenii personale in prezenta Prea Dulcelui Domn Iisus Hristos este sufletul sufletului sau si inima inimii sale. Cercetati pe scurt rugaciunile de pocainta, odele, imnele, stihirile acatistelor si paracliselor si veti constata de indata ca acest sentiment constituie o sfanta indatorire si o realitate a rugaciunii pentru fiecare crestin ortodox fara exceptie. Aceasta cale a fost batuta de catre nemuritorii nostri dascali, Sfintii Parinti care pururea ne calauzesc si ne invata. Sa-i amintim macar pe doi dintre acestia: Sfantul Ioan Damaschin si Sfantul Simeon Noul Teolog. Sfintenia lor este heruvimica, fara nici o indoiala. Rugaciunea lor este absolut serafimica. Cu toate acestea, ei insisi isi exprima un sentiment si o constiinta de totala pacatosenie personala si in acelasi timp o atitudine de profunda pocainta.

Aceasta este contradictia (antinomia) existentiala din credinta noastra apostolica, evanghelica, ortodoxa si smerenia, pe de o parte, si mandria pe de alta. Inegalabila privighetoare a Evangheliei Dumnezeu-omului Hristos, Sfantul Ioan Hrisostom spune: "Temelia oricareia dintre filosofiile noastre este smerenia". Smerenia este temelia filosofiei noastre cu privire la viata si la lume, la timp si vesnicie, cu privire la Dumnezeu-omul Hristos si la Biserica. Pe de o parte, temelia oricarei forme de umanism, inclusiv cea care a fost stabilita drept dogma, este mandria, credinta in puterea ratiunii umane, in mintea sa. Mandria l-a transformat chiar si pe stralucitorul Lucifer in diavol. Mandria este boala mintala incurabila a diavolului. Inlauntrul ei se afla si din ea emana toate celelalte rele diabolice. Pe de alta parte, smerenia ne invata sa ne punem toata nadejdea si toata increderea in sfanta, soborniceasca si teandrica minte a Bisericii care este "mintea lui Hristos". "Noi avem mintea lui Hristos" (1 Cor. 2, 16). In cadrul trupului teandric al lui Hristos, Biserica Ortodoxa, noi Il avem pe Hristos Dumnezeu-omul drept orice: cap, trup, viata, adevar, dragoste, credinciosie, timp si vesnicie, precum si prin credinta in El si in viata noastra intru El (Efes. 4, 11-21). Aceasta fiindca "Intru El au fost facute toate si pentru El. El este mai inainte decat toate si toate prin El sunt asezate. Si El este capul trupului, al Bisericii, ca sa fie El cel dintai intru toate" (Col. 1, 16-18). El, Dumnezeu-omul Hristos si nu un om, oricine ar fi acesta.

12. Cu smerenie imi cer iertare fiindca eu, un biet nevrednic pacatos, cu adevarat un nevrednic pacatos, am indraznit sa rostesc aceste putine cuvinte cu privire la Cel deal doilea Conciliu Vatican. Am facut acest lucru din ascultare. Mi s-a cerut acest lucru mie, unui neinsemnat si nevrednic pacatos. Mi-am indeplinit sarcina, sub ascultare, cu sinceritate, constiincios, cu inima grea, cu multe suspine si bizuindu-ma pe ajutorul celui dintai si mai mare dintre apostoli, Sfantul Petru (cf. 1 Petru 3, 15). Daca vreunul dintre cei ce citesc aceste cugetari se simte jignit, imi cer iertare. Doar din pricina pacatoseniei mele nu am putut exprima mai bine realitatea care izvoraste din vesnicul Adevar. Si inca va mai rog ca sa-L rugati pe Dulcele nostru Domn Iisus Hristos Care e plin de milostivire fata de fiecare pacatos care se pocaieste, sa-mi ierte multele pacate pe care le-am savarsit din tineretile mele pana in acest ceas. Fiindca cred din toata inima ca rugaciunea dreptului este de mare pret (Iacov 5, 16), chiar in cazul unui pacatos atat de nevrednic ca mine, asa cum sunt eu in toata fiinta mea.

Parintele Iustin Popovici