Cultul crestin

Cultul crestin Mareste imaginea.

Prin desfăşurarea şi conţinutul rugăciunilor lor, al citirilor şi a cântărilor, slujbele bisericeşti insuflă o adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, o strânsă comuniune şi iubire unii faţă de alţii, oricare ar fi aceia, precum şi conştiinţa nenumăratelor noastre greşeli şi neîncetata pocăinţă pentru ele, cu zicerea deasă a rugăciunii vameşului, într-o formă prescurtată: Doamne miluieşte!

Din cărţile Vechiului Testament se citesc sau se cântă stihuri alese: 1) în funcţie de caracterul lor instructiv; 2) în funcţie de sensul lor profetic; 3) pentru a se demon-
stra că Vechiul şi Noul Testament sunt una, ca începutul şi sfârşitul, alfa şi omega unei singure opere dumnezeieşti: răscumpărarea neamului omenesc; fiindcă Vechiul Testament a fost dascăl, pedagog spre Hristos [cf. Ga 3, 24], şi a ieşit de la acelaşi Dumnezeu ca şi Noul: fiindcă răscumpărarea neamului omenesc a început îndată după căderea primilor oameni. După lucrarea sa fiinţială, creştinismul e alcătuit din două Legi, .cea veche şi cea nouă. In prima dintre ele omenirea, îmbătrânită treptat în păcat, ajunsese în cele din urmă pe ultima treaptă a stricăciunii şi ruinării; în cea de a doua, ea apare înnoită de noua şi cereasca învăţătură a Mântuitorului Hristos; de harul Său atotputernic, de viaţa Sa, de Tainele Sale; fiindcă dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă [2 Co 5, 17]; iată Eu le fac noi pe toate [Ap 21, 5] (adică omenirea, cerul şi pământul). De aceea cultul divin al Bisericii noastre e alcătuit din scrierile Vechiului şi Noului Testament, pentru a înfăţişa adevărurile, puterile mântuitoare, măreţia şi divinitatea credinţei creştine; fiindcă în ea s-au adeverit toate făgăduinţele Vechiului Testament, prorocirile şi preînchipuirile date protopărinţilor, strămoşilor şi prorocilor. Creştinismul este cea mai veche religie, o preaînţeleaptă şi minunată carte a destinului hărăzit de Dumnezeu neamului omenesc; această carte a fost începută înainte de facerea lumii şi se scrie până în zilele noastre; sfârşitul îi va fi în împărăţia slavei, când drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui ceresc [Mt 13, 43] iar păcătoşii care nu se vor căi vor fi aruncaţi pentru nesfârşite veacuri în iad.

Auzi adeseori în biserică ecfonisul Pace tuturor! pentru ca să-ţi aduci aminte că ai venit în biserica Dumnezeului păcii şi că trebuie să fii în pace şi cu Dumnezeu şi cu oamenii şi cu tine însuţi: cu Dumnezeu, prin pocăinţă şi prin păzirea poruncilor; cu oamenii, prin înţelepciune, dreptate, milostenie, blândeţe şi răbdare; cu tine însuţi, neîngăduindu-ţi nimic potrivnic legii şi nesilindu-ţi conştiinţa.

Căditul icoanelor vrea să spună că, prin înomenirea Sa, Hristos a înmiresmat pământul, care răspândea duhoarea grea a păcatelor omeneşti; că sfinţii sunt înaintea lui Dumnezeu asemeni mirului bine-mirositor rugăciuni că ei (sfinţii) ne-au umplut de mir cu bună-mireasmă duhovnicească şi au alungat de la noi patimile rău-mirositoare.

Temeiul pentru rugăciunea stând în picioare: Iisus a spus ucenicilor: Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită [Lc 22,46].

In doxologia mică către Sfânta Treime şi în multe alte rugăciuni bisericeşti bunătatea şi veşnicia lui Dumnezeu Cel în Trei Ipostase, sunt proslăvite cu cuvintele: Acum şi pururea şi în vecii vecilor pentru a trezi în credincioşi o evlavie permanentă şi neschimbată faţă de Dumnezeu şi o nădejde necurmată în El.

Clopotul este fluier păstoresc ce cheamă turma cuvântă toare în staulul oilor, adică la biserică, pe pajiştea duhovnicească a rugăciunii şi a cuvântului lui Dumnezeu; este şi goarnă de luptă care aduce aminte de lupta duhovnicească şi de faptul că trebuie să fim gata de luptă în fiecare zi, că trebuie să fim întotdeauna înarmaţi cu toate armele duhovniceşti.

Starea în picioare înseamnă că stăm înaintea împăratului împăraţilor, ca nişte robi ai Lui, gata să împlinim voia Lui; şederea jos e semnul milei Domnului faţă de robii care priveghează în aşteptarea venirii Lui, şi ne aduce aminte cuvintele Domnului dintr-o parabolă: Fericite sunt slugile acelea pe care, venind stăpânul lor, le va afla veghind. Adevărat zic că se va încinge şi le va pune la masă şi apropiindu-se va sluji lor [Lc 12, 37].

Temeiul pentru îngenunchere e cuvântul lui Dumnezeu: Iisus Hristos îngenunchind se ruga [Lc 22, 41]. în- veşmântarea (preotului) înseamnă haina cea nouă a creştinului, în care el se îmbracă după botez, şi haina dreptăţii; deschiderea şi închiderea uşilor împărăteşti însemnează intrările şi ieşirile: va intra şi va ieşi şi păşune va afla; şi va vedea cerul deschizându-se [In 10, 9; 1, 51].

Toate rugăciunile, stihurile, stihirile, condacele, irmoasele, acatistele sunt, pe de o parte, o laudă adusă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor, pentru faptele lor mari şi pentru binefacerile făcute oamenilor, iar, pe de altă parte, sunt strigătele de durere, suspinele, gemetele, lacrimile omenirii mâhnite de păcate, întristări, boli, nenorociri şi năpaste, şi rugăciune pentru izbăvirea din suferinţele, nenorocirile şi năpastele sufletelor noastre, întunecate de păcat. în ele aflăm multă mângâiere, învăţătură, zidire.

Inţelepciune, drepţi! Nu vom greşi dacă vom tâlcui aceste cuvinte astfel: înţelepciunea creştinului constă în trezvia şi simplitatea inimii. Să luăm aminte!, adică să ascultăm cu atenţie. Drepţi primind..., adică să primim Sfintele Taine cu luare-aminte şi din toată inima.

Desele răspunsuri cu glas mare: Doamne, miluieşte; Dă Doamne; Ţie, Doamne ne aduc aminte, în primul rând că stăm cu toţii înaintea lui Dumnezeu, Care ia aminte la rugăciunile noastre; în al doilea rând, că noi, robii Săi, trebuie să împlinim voia Lui, iar cei ce o calcă merită o aspră pedeapsă. Capetele noastre Domnului să le plecăm! arată că stăm înaintea feţei Domnului şi ne predăm Lui cu smerenie.

Cultul divin al bisericii iudaice fusese alcătuit după un model arătat de Dumnezeu pe munte; şi în Biserica noastră au intrat multe elemente din biserica Vechiului Testament, fiindcă şi una şi alta, sunt una.

In cultul divin al Bisericii noastre Ortodoxe în întregul lui şi în fiecare parte a sa e suficientă hrană pentru suflet, pentru minte şi pentru inimă şi pentru puterile lucrătoare;
ecteniile, rugăciunile şi cântările ei, citirile din cărţile Vechiului şi Noului Testament sunt o nesecată comoară pentru o minte înaltă, pentru o inimă deschisă, nobilă, credincioasă, nădăjduitoare, iubitoare, pentru o voinţă activă, energică, întreprinzătoare. Aceste ectenii sunt dumnezeieşti, insuflate de Dumnezeu; în ele respiră o iubire curată, luminoasă, atotcuprinzătoare, o raţiune dumnezeiască; în ele sunt cuprinse toate nevoile noastre reale, toate cererile pentru toţi şi pentru toate, simţămintele de mulţumire; în aceste rugăciuni, citite în taină sau cu glas tare de preot respiră dragostea lui Dumnezeu cât şi mintea lui Dumnezeu; prin ele cerem de la Dumnezeu toate cele bune şi de folos, aducem mulţumire pentru toate binefacerile pe care le-am primit de la Dumnezeu noi, păcătoşii şi nevrednicii; în aceste cântări sunt cântate în chip înţelept toate marile fapte ale lui Dumnezeu, mai cu seamă faptele de iubire faţă de neamul omenesc, toate minunile lui Dumnezeu şi ale sfinţiilor Lui, toată înţelepciunea dumnezeiască vădită în crearea lumii şi în răscumpărarea omului; iar în citirile din Sfânta Scriptură sunt înfăţişate toate descoperirile, prorocirile, preînchipuirile, dogmele şi canoanele morale.

Toate cele pământeşti sunt chip şi umbră a celor cereşti. Astfel, chipul cultului pământesc este chipul cultului ceresc; frumuseţea bisericii este chipul frumuseţii Bisericii cereşti; lumina este chipul slavei celei neapropiate a lui Dumnezeu în ceruri; buna-mireasmă a căditului e chipul negrăitei bune-miresme a sfinţilor acolo; cântările de aici sunt chipuri ale doxologiei îngereşti cu neputinţă de redat în cuvinte de acolo; aşijderea, toate corpurile şi obiectele cereşti şi pământeşti slujesc drept chipuri ale unor lucruri viitoare: soarele este chipul Soarelui înţelegător - Dumnezeu; luna, care-şi primeşte lumina de la soare este chipul Maicii lui Dumnezeu, luminate de Soarele Dreptăţii - Hristos; stelele sunt chipuri ale îngerilor din cer, lumini de rang secund ce înconjoară tronul lui Dumnezeu, şi chipuri ale sfinţilor lui Dumnezeu; norii sunt chipuri ale apostolilor şi ale tuturor sfinţilor cu suflete înalte, străine de patimile pământeşti, trecute dincolo de tărâmul pământesc. Desfătările de aici sunt o palidă umbră a negrăitelor desfătări viitoare gustate de îngeri şi de cei drepţi din unirea lor cu Dumnezeu şi din fericirea atot- îmbucurătoare a vederii Feţei Lui; veşmintele luminoase pe care le poartă aici sfinţiţii slujitori sunt chipuri ale înveşmântării viitoare, prealuminoase şi nestricăcioase, şi ale slavei viitoare... Drepţii, se spune, vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor [Mt 13, 43].

Cred întru unul Dumnezeu... De ce în timpul Liturghiei se cântă, în numele tuturor, Crezul? (El se citeşte de altfel la toate slujbele.) Pentru ca să ni se învioreze credinţa
noastră în Dumnezeu Cel în Trei Ipostase, de-viaţă şi de-minune-făcătorul a toate, şi prin înviorarea ei cei ce cu ajutorul ei ne-am făcut mai râvnitori spre facerea de bine să avem parte de săvârşirea Tainei Trupului şi Sângelui lui Hristos, fiindcă fără o credinţă vie şi dreaptă ea nu ne poate aduce folos şi nu poate fi însuşită, pentru că ea se însuşeşte numai prin credinţă şi se simte în roadele ei mântuitoare.

Vohodul [ieşirea] de la vecernie - Cel ce S-a pogorât, Acela este Cel S-a suit mai presus de toate ceţurile (Ef 4, 10) - este un chip al pogorârii lui Hristos din ceruri pe pământ şi a urcării Sale la cer după săvârşirea operei mântuirii noastre; de aceea duminică se cântă prochimenul: Domnul a împărăţit (înlocuind împărăţia Satanei), intru podoabă S-a îmbrăcat [Ps 92, 1] - în haina unui trup omenesc unit cu Dumnezeirea. De aceea se cântă şi cântările zise „dogmaticele” sau „bogorodicine” [ale Născătoarei de Dumnezeu], Biserica le-a rânduit pe toate cu înţelepciune spre învăţătura şi zidirea noastră.

Pomenim adeseori în ectenii pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe toţi sfinţii şi, mai vârtos, preacuratul şi de mare cuviinţă Nume al Tatălui şi Fiului şi Sfântu-lui Duh, precum şi - aparte - al lui Hristos, pentru a apropia aceste nume de minţile şi inimile credincioşilor şi pentru a arăta apropierea noastră permanentă de Domnul
Dumnezeul nostru, de Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi de sfinţi, ca între Cap şi mădularele trupului.

In acatistele Mântuitorului şi Maicii Domnului se cântă Inoianul milostivirii lui Dumnezeu şi a binefacerilor dumnezeieşti către neamul omenesc vădite în întruparea, învăţătura, viaţa, patimile, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, care sunt atât de măreţe, încât dacă i-am cânta lui Dumnezeu atâtea cântări câte firicele de nisip sunt pe pământ, nici atunci nu L-am lăuda şi nu I-am mulţumi cum se cuvine; fiindcă aceste binefaceri se întind la întreaga dăruiesc sfinţenie, izbăvire de chinurile veşnice, ne înzestrează cu bunuri foarte mari şi fără de număr, ne fac părtaşi înseşi dumnezeieştii firi [cf. 2 Ptr l, 4].

După făgăduinţa Domnului, Duhul adevărului rămâne în Biserică, îi povăţuieşte la tot adevărul pe păstori, precum şi pe ceilalţi membri binecinstitori, ai Bisericii. Priviţi cum a orânduit El dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre, cât de frumoase, de măreţe, de înţelepte, de instructive; de pline de umilinţă şi ziditoare sunt ele! - Priviţi cât de mişcător, de solemn, de înălţător se săvârşeşte pomenirea celui mai mare şi mai uluitor eveniment care a avut loc vreodată în lume: întruparea, viaţa, învăţătura, pătimirea, moartea, învierea şi înălţarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a mântuitoarei Sale Cine celei de Taină, care se săvârşeşte şi acum şi se va săvârşi până la sfârşitul veacurilor cu adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului.

In cultul său divin, Biserica, reţine atenţia rugătorilor asupra unor subiecte de cea mai mare trebuinţă, vitale pentru om, şi de care el trebuie să ţină seama neîncetat: crearea lumii de către Dumnezeu; crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; porunca ce i-a fost dată omului şi încălcarea ei din nepăsare; caracterul pierzător al păcatului, care a dat naştere blestemului şi morţii; izgonirea din rai sau din locul vieţii fericite a primilor oameni; nevoia fiecărui om de a se pocăi; făgăduinţa făcută lumii lovite de pierzanie de a i se trimite un Mântuitor; venirea Mântuitorului; naşterea Lui în sărăcie, viaţa Lui înainte şi după începutul slujirii oamenilor; propovădui- rea şi minunile Lui; împlinirea de către El a toată dreptatea Legii; patimile şi moartea Sa, învierea şi înălţarea. Tot cultul divin al Bisericii noastre e rânduit cu înţelepciune, dumnezeieşte!

Minunate sunt dumnezeieştile noastre slujbe în toată alcătuirea lor. In ele sunt pomenite şi proslăvite persoane minunate, precum şi fapte ale Domnului, mântuitoare şi de-viaţă-făcătoare pentru oameni. Figura de căpetenie în toate slujbele dumnezeieşti este Soarele Dreptăţii - Hristos atât la vecernie, cât şi la utrenie, dar mai cu seamă la Liturghie. La vecerniile şi privegherile cele de toată noaptea sunt proslăviţi martorii şi cei ce au bineplăcut lui Hristos - apostoli, mucenici, ierarhi, cuvioşi şi toţi sfinţii care au împlinit Evanghelia prin fapte şi care şi-au arătat credinţa în puterea ei mântuitoare, în adevărul veşnic conţinut în ea, în învierea morţilor, în judecata viitoare, în fericirea veşnică viitoare. - Iubiţi priveliştea înţelepciunii dumnezeieşti, a bunătăţii, iubirii şi atotputerniciei dumnezeieşti, nu acele spectacole pământeşti efemere care nu aduc folos sufletului, nu-L înnoiesc, nu-L desăvârşesc. Iubiţi priveliştea nevoinţelor şi virtuţilor sfinţilor lui Dumnezeu, prin care am dobândit milă veşnică şi viaţă veşnică.

Cuvintele evangheliştilor: ca să se împlinească ceea ce e scris de prorocul, precum şi cuvântul Domnului: Săvârşitu-s-a! arată strânsa legătură a Vechiului Testament cu Noul; că prezicerile din Vechiul Testament s-au împlinit în Noul. De aceea, în biserică se citesc şi se cântă scrieri ale Vechiului şi Noului Testament; de aceea sunt şi anti- foanele. Cât de adâncă este înţelepciunea credinţei creştine şi a dumnezeieştilor slujbe! Un adânc şi nestrămutat adevăr.

Prin slujbele bisericeşti luaţi conştiinţa unităţii tuturor oamenilor, cu deosebire a tuturor creştinilor ortodocşi vezi ecteniile, litia, stihirile, canoanele) şi vă învăţaţi să vă
iubiţi unii pe alţii, să vă îndemnaţi unii pe alţii spre tot lucrul bun.

In slujbele dumnezeieşti ale Bisericii noastre Ortodoxe, clerul şi poporul, sfinţiţii slujitori şi poporul se prezintă ca o unitate; o singură inimă şi un singur suflet (Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău).

Ioan din Kronstadt

Fragment din cartea "Liturghia - cerul pe pamant", Editura Deisis

Pe aceeaşi temă

22 Mai 2020

Vizualizari: 94

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

cultul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE