Cum sa facem ca sa descoperim la timp talentul copilului

Cum sa facem ca sa descoperim la timp talentul copilului Mareste imaginea.

- Auzi, am citit în ziar că de pe întâi începe înscrierea la cercuri, zice la telefon mama Nataliei. Mie mi se pare că Dimi trebuie neapărat dat la muzică. Ţii minte cum îţi povesteam că la nouă luni mi-a cântat pe note fără greşeală?

- Mama, e încă mic!, o întrerupe Natalia.

- Care mic, domnule? E numai bine. Tocmai că a venit momentul să-l daţi la o grădiniţă bună şi să-i căutaţi şcoala.

- Ce şcoală, mâi mamă? Are trei ani!

- Dar ce crezi tu, când o să aibă şase o să vă primească peste tot cu braţele deschise? Nu, drăguţa mea, de acum trebuie să-l înscrieţi undeva ca să se dezvolte, la cercuri, la sport! Dimi e băiat talentat, iar tu o să-l distrugi ţinăndu-l acasă!

„Prietenele mele vorbesc mereu despre realizările intelectuale ale copiilor lor şi discută la ce superşcoală să meargă. Copiii unora merg de foarte mici la desen, la patinaj sau la engleză. Poate că toate astea sunt doar ambiţii părinteşti? Dar, pe de altă parte, dacă copilul chiar are anumite talente, nu trebuie început să le dezvoltăm cât mai de timpuriu?”

Dimitrie Tiutterin
Fulgii de zăpadă cei fel de fel
„Sigur, eu înţeleg că tuturor părinţilor li se pare că odraslele lor sunt excepţionale, dar al meu chiar e deosebit! Uitaţi-vă cum citeşte (rezolvă probleme, cântă, numără până la zece, joacă şah, construieşte cu cuburile, zâmbeşte - după caz). Probabil că trebuie să-l dau la nişte cursuri, ca pe urmă să-l bag la o şcoală bună, ca pe urmă...”

Tocmai astfel de monologuri ale părinţilor grijulii are de ascultat, şi nu o dată, oricare pedagog dintr-o instituţie de învăţământ pentru preşcolari sau din şcoala primară - iar părinţii care nu rostesc asemenea monologuri gândesc, oricum, cam aceleaşi lucruri. La drept vorbind, şi eu gândesc la fel despre copiii mei.

Şi am dreptate. Aşa cum au dreptate şi ceilalţi părinţi. Savanţii afirmă că de-a lungul întregii existenţe a Pământului, pe suprafaţa lui nu au căzut doi fulgi de zăpadă care să fie la fel. Ce să mai vorbim de oameni! Copiii noştri sunt, intr-adevăr, unici şi irepetabili. Fiecare. Toţi.

Totuşi, recunoscând faptul că odrasla lor este unică, părinţii tind imediat să-l vâre în rama unui şablon sau altuia: „Copilul meu e sportiv!” sau: „Copilul nostru este un adevărat mic savant!”. Aşteptaţi puţin! Copilul încă n-a crescut! Hai să vedem mai întâi în ce constă talentul lui şi ce e de făcut cu el, şi abia pe urmă să punem etichete şi să-l întindem pe copil pe patul procustian al unei şcoli sau alteia.

Unde se ascunde talentul?
Copilul moşteneşte aspectul vostru fizic, particularităţile voastre, dar toate acestea sunt numai baza din care Domnul creează o personalitate absolut unică. Creerea unui suflet reprezintă, cred eu, ceva ce nu este supus previziunilor noastre. Astfel, în depărtatul sat nordic Mişaninskaia s-a născut viitorul mare savant Lomonosov, iar într-o familie de muzicieni se prea poate să se nască un geniu economic. Talantul copilului este un dar de la Dumnezeu, şi sarcina părinţilor este cea de a-l ajuta să se dezvolte, nu de a-l „reformata” conform propriilor aşteptări sau concepţii despre ceea ce se va bucura de căutare în viitor. Orice logică de acest fel este subiectivă, pe când talantul e obiectiv, trebuie numai să-l discernem - dar cum să facem asta?

Aşadar, dacă sunteţi gata să uitaţi măcar pentru o vreme de ambiţiile de a creşte un „super- jurist” sau cuceritor al cosmosului îndepărtat, să începem.

La întrebarea despre talentele copilului vostru vă va putea răspunde, făcând un studiu special, psihologul de copii - însă nici propriile voastre observaţii nu sunt mai puţin importante. Mai întâi de toate, trebuie neapărat să înţelegeţi că nu toate darurile ţin de domeniul asimilării cunoştinţelor sau de cel al memorizării. Poate fi vorba şi de talente sociale: cât de uşor găseşte copilul un limbaj comun cu tovarăşii săi de vârstă? Sau, dimpotrivă, cât de mult timp este capabil să petreacă în singurătate? Ce se întâmplă mai frecvent: comandă ori se ia după alţii? Verificaţi şi alte particularităţi de caracter: tăria voinţei, răbdarea, ascultarea, atenţia şi aşa mai departe. Importante sunt şi caracteristicile fizice - şi nu am în vedere doar numărul de flotări pe care poate să le facă. Au importanţă chiar şi indicatori cum ar fi sensibilitatea la nuanţele de culoare sau gust. Observaţi-l cu atenţie pe copil: cum îşi petrece timpul, ce-i place cu adevărat. Şi nu trebuie să vă ascundeţi după fraza: „Ii place să zacă pe canapea!” O asemenea formulare arată că nu sunteţi suficient de atenţi, fiindcă şi stând întins pe canapea poţi să faci o mulţime de lucruri.

Fiul meu nu o să fie niciodată măturător!
Comparând succesele copilului vostru cu cele ale tovarăşilor lui de vârstă, să nu vă amăgiţi singuri. Se prea poate ca „eşantionul” să nu fie reprezentativ. De pildă, copilul vostru, care are cinci ani, citeşte mult mai bine decât vărul lui de-al doilea, Nic, care este în clasa întâi - dar de aici nu reiese neapărat că odrasla voastră e talentată la citit. Se prea poate ca Nic să aibă, pur şi simplu, probleme.

Ce este însă de făcut dacă talentul copilului ţine de un domeniu la care nu vă aşteptaţi? De pildă, familia voastră face parte dintr-o „dinastie” de medici sau militari, iar în copil s-a trezit brusc talentul de bucătar? După părerea mea, există un moment care permite împăcarea ambiţiilor cu realitatea. Primul: realizarea talentului nu trebuie să fie neapărat legată de profesie. De pildă, copilul poate să devină medic, dar să se delecteze acasă, la bucătărie. Da, cel mai degrabă o să fie un doctor mediocru şi un om care nu-i fericit cu adevărat - dar câţi nu sunt aşa la noi: nefericiţi la muncă, mulţumiţi în afara ei... Gândiţi-vă singuri dacă aceasta e o plată acceptabilă pentru urmarea tradiţiilor de familie.

Bucuriile copilăriei
Deocamdată mai este însă mult până atunci, copilul este încă mic, şi trebuie nu numai ca el să-şi găsească vocaţia, talentul, ci şi ca el să fie, pur şi simplu, fericit. Şi aici, oricât ar părea de straniu, nu există contradicţii, căci dacă copilul se ocupă cu lucrul pentru care l-a făcut Dumnezeu, el este fericit şi se dezvoltă armonios. La un astfel de copil, care şi-a găsit chemarea, nu apar probleme cu motivaţia pentru învăţătură, cu lenea şi aşa mai departe. Să înţelegeţi cât de bine aţi nimerit-o cu domeniul ales (sau măcar cu orientarea generală) nu este greu: dacă nu trebuie să-l împingeţi de la spate pe copil pe această cale, ci trebuie doar să îl însoţiţi şi să-l sprijiniţi, înseamnă că aţi procedat corect. Totuşi, chiar dacă vi se pare că v-a ieşit totul, nu trebuie să vă relaxaţi! Nu degeaba spuneam că monologul despre unicitatea propriului copil îl aud de obicei educatoarele de grădiniţă şi învăţătoarele. Ajunge să crească puţin copiii, şi pe părinţi, din păcate, nu-i mai interesează problema unicităţii lor. Mult mai des îi numesc acum „prostovan” sau „puturoasă”, ca şi cum s-ar fi dezamăgit de ei, deşi ei sunt cei care nu au văzut talentul în copil.

Olga Troiţkaia, psiholog
Mai întâi de toate, trebuie să înţelegeţi că nu toate darurile omului, nu tot ce poate el să facă foarte bine, reprezintă vocaţia lui. Un fizic care nu desenează rău nu trebuie făcut cu sila pictor.

Părinţii trebuie să-i dea copilului posibilitatea de a-şi încerca puterile în cele mai diverse sfere: să deseneze, să facă sport, muzică, dans... Importantă este o condiţie: când copilul (oricâţi ani ar avea) începe să se ocupe cu o anumită activitate, trebuie neapărat să faceţi o învoială cu el: „Uite, o să mergi o vreme acolo, o să înveţi să faci cât de cât asta, şi pe urmă hotărăşti dacă vei continua sau nu.” Nu este bine să-l duceţi pe copil o singură dată - să zicem că a încercat să deseneze, dar nu i-a ieşit (or, asta nu-i iese întotdeauna nici unui viitor pictor!), şi copilul spune: „Gata, nu mai vreau!” Trebuie să treacă stresul provocat de nereuşită, copilul trebuie să se obişnuiască cu lecţiile/antrenamentele, iar pentru asta e nevoie de minimum o jumătate de an. Şi dacă activitatea respectivă i se potriveşte, atunci când se va obişnui şi îi va trece stresul va începe să meargă cu plăcere la lecţii/antrenamente, va povesti cu plăcere despre ceea ce face el acolo, va începe să vorbească despre succesele sale. Iar dacă şi după o jumătate de an spune: „Mă plictisesc, nu vreau!” e cazul să uitaţi de acel cerc sau de acea secţie sportivă.

Unii întreabă: „Păi ce, trebuie să-l silim?” Da, la început trebuie să-l siliţi, să-l motivaţi şi să cădeţi la învoială cu el. Altfel rezultă o ciudăţenie: când omului îi vine vremea să dea la facultate, părinţii îi declară: „Noi ştim mai bine unde trebuie să înveţi!” şi îl forţează să umble prin meditatori, îl presează din toate puterile, manifestă foarte multă energie părintească, dar la cinci-opt ani, când copilul nu-i gata încă să răspundă pentru urmările alegerii sale, părinţii se plasează brusc pe poziţia copilului şi bălmăjesc: „Păi nu a vrut...” „Păi nu i-a plăcut...” Aici este important să aveţi în vedere încă un moment. Să zicem că copilul se duce la lecţii/an- trenamente, îi iese totul, îi place totul...

Şi dacă părinţii au posibilităţi proprii nerealizate (mama visa să devină muzician, dar nu a reuşit) sau - lucru mai serios - ambiţii nerealizate (mama sau tata vor să se remarce, să facă carieră, dar nu au reuşit), ei pot încerca să se remarce în mediul social ca părinţi care au crescut un viitor campion sau laureat - şi atunci ei proiectează asupra copilului propria sete de succes. Ei încep să-l mâne spre victoria cu orice preţ, sunt gata să-l bage la „maşina de tocat” numai să obţină rezultatul dorit. E greu de crezut că părinţii de acest gen, citind acest articol, vor fi de acord să nu-şi sacrifice copilul de dragul rezultatului - dar dacă n-au putere să se oprească, ar trebui măcar să recunoască cinstit faţă de ei înşişi: „Fac asta nu pentru copil; fac asta pentru mine, iar pe copil îl folosesc.”

Cel dintâi semn al acestei atitudini părinteşti este excesiva implicare în activităţile copilului lor: se consultă tot timpul cu profesorul/antrenorul, le discută la nesfârşit cu rudele şi cunoscuţii. întreaga viaţă e dedicată numai acestui lucru...

In general, dacă copilul are o anumită înzestrare, cu el se ocupă profesorul sau antrenorul, şi aici nu e nevoie, în principiu, de părinţi. Fireşte, aceştia se interesează de rezultate - este ceva normal. Totuşi, dacă ei controlează viaţa copilului de pe poziţia: „Ce-ai făcut azi ca să câştigi olimpiada?”, dacă mesajul pe care i-l transmit acestuia părinţii este: „Succesele tale sunt succesele noastre!”, aici nu binele copilului este urmărit.

Şi în acest caz, dacă la 13-15 ani adolescentul înţelege subit că s-a săturat, că nu-l mai interesează, că toate astea, în general, nu i se potrivesc, şi se lasă de activitatea respectivă, toată familia se cufundă în doliu. Mama spune cu amărăciune: „Câtă energie am cheltuit degeaba...” Adică iar e vorba despre părinţi: „Cât am investit în el, cât am vrut asta, i-am asigurat pe toţi că copilul o să reuşească...” Iar copiii se lasă de vioară şi de desen, şi sunt nevoiţi să înveţe iarăşi - să înveţe altceva, ceva ce reprezintă adevărata lor vocaţie.

In viaţa mea am întâlnit câţiva oameni extrem de talentaţi muzical, care la vârsta de trecere şi-au dat seama brusc că de fapt sunt matematicieni sau fizicieni de vocaţie - şi s-au năpustit să „ajungă din urmă” matematica, lăsând şi chiar stricând vioara...

Pentru părinţi aceasta este o încercare grea, fiindcă pe mamă profesorii o asigurau că odrasla ei e toarte talentată şi ea îşi închipuia deia cum o să stea în sala de concert şi o să aplaude, iar matematica n-o interesează (asta ca să folosim un eufemism), şi acolo nici nu ai, de altfel, unde să aplauzi...

Uneori, copilul nu se răzvrăteşte împotriva ambiţiilor părinţilor, şi atunci le-o plăteşte pe urmă prin faptul că devine un ratat în viaţa adultă - fiindcă au parte de succes acei artişti, scriitori, sportivi, muzicieni care se ocupă cu ceea ce le place. Altfel, la un moment dat are loc negreşit o cădere, şi pe urmă respectivul se va chinui toată viaţa în „roluri” de mâna a treia sau a patra.

E important să ţineţi minte încă un moment: pe lângă părinţi, există forţa înzestrării, şi aceasta îl trage pe om acolo unde trebuie. Toţi coordonatorii de cercuri şi secţii sportive ştiu acest lucru.

Semnul adevăratei vocaţii nu e succesul, nu, ci faptul că activitatea respectivă te interesează foarte tare. Ai obosit, ţi-e frică, dar tot mai vrei! Nu-ţi iese, dar vrei şi mai mult! în pofida a toate, te antrenezi, încerci, te strădui. Fiindcă e ceva care ţi se potriveşte, ceva care pleacă din interior. Tocmai starea aceasta trebuie întreţinută în copil. De fapt, orice profesie este bună dacă omul are predispoziţie către ea.

Dacă adolescentul visează să intre la teatru, dar părinţii lui vor ca el să devină economist şi se îndoiesc de vocaţia lui actoricească, el să încerce totuşi să intre la teatru. Ca pe urmă să nu fie în familie toată viaţa un monolog în care el va da vina pe părinţi că nu s-a realizat şi nu e fericit. Nu mama şi tata, ci oamenii de meserie să-i spună că n-are talent pentru a lucra pe scenă. Atunci poate că se va apuca liniştit de altă profesie. Altă variantă: marii actori povestesc adesea că nu au intrat nici prima dată, nici a doua oară, dar nu s-au dat bătuţi, şi a treia sau a patra oară au răzbătut. Căci pentru adevăratul talent actoricesc refuzul reprezintă o provocare.

Incă o rugăminte către părinţi. Dacă vreţi ca odrasla voastră să intre în „sportul mare” şi l-aţi dat la o şcoală specială, unde se fac câte şase antrenamente pe săptămână, dar copilul se opune şi se răzvrăteşte împotriva unui asemenea program, să nu insistaţi, dar nici să nu-i lăsaţi pe copii să abandoneze cu totul sportul! Să-şi aleagă o altă secţie, unde sunt antrenamente de două ori pe săptămână... Acum în societate domneşte hipodinamia, acasă avem computer şi copiii se conving singuri, cu foarte mare uşurinţă, că e mai bine să nu meargă nicăieri... Cu atât mai mult cu cât de adrenalină poţi să te încarci pur şi simplu jucând un joc pe calculator: vei avea iluzia că ai alergat toată noaptea, numai că dimineaţa îţi vei simţi muşchii fleşcăiţi şi inima epuizată. Aşa că părinţii trebuie să întreţină prin toate mijloacele posibile obişnuinţa de a face sport. A face sport Ia nivel profesionist ţine de dorinţa sa, disponibilita- iea copilului, dar a face spori ca sa-si întreţină sănătatea este o responsabilitate a părinţilor.

Sufletul copilului vostru, Editura Sophia

Cumpara cartea "Sufletul copilului vostru"

 

Pe aceeaşi temă

08 Ianuarie 2018

Vizualizari: 1360

Voteaza:

Cum sa facem ca sa descoperim la timp talentul copilului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE