Daca sunt porunci, porunci sa fie

Daca sunt porunci, porunci sa fie Mareste imaginea.

O zicală mai veche din înţelepciunea populară afirmă: „Unde-i lege nu-i tocmeală!". Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi de netăgăduit: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (In. 1,1), „toate prin El s-au făcut" (In. 1,3), „şi Cuvântul S-a făcut trup" (In. 1,14). Cercetând adâncurile de taină ale lucrărilor dumnezeieşti, vom descoperi un ritm treptat, progresiv de manifestare a Revelaţiei divine, concomitent cu un anumit regres spiritual al umanităţii. Iniţial, omul a apărut ca centru şi culme a întregii zidiri: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!" (Fac. 1,26). Astfel, a primit de la Dumnezeu tot ceea ce şi-ar fi putut dori: har, lumină, hrană sfântă din Pomul vieţii, o comunicare nemijlocită cu Dumnezeu-Creatorul său, iar toate acestea într-o libertate de neîngrădit.

„A vrea" şi „a nu vrea": iată două aspecte contrare ale aceleiaşi realităţi, care pot fie linişti, fie tulbura istoria omenirii: „El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său" (Sir. 15,14). Cea dintâi şi cea mai veche poruncă divină adresată omului (pentru a-l lega şi uni cu Dumnezeu) a fost porunca postului: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din Pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!' (Fac. 2,16-17). Deducem din aceasta că lipsa postului duce la înceţoşarea minţii şi la moartea sufletească, înţeleasa în sens spiritual: om viu biologic, dar mort duhovniceşte. Starea psihologică a omului ajuns mort duhovniceşte este dominată în primul rând de simţământul de necontrolat al fricii; de aceea Sfinţii Părinţi filocalici afirmă că frica este de la diavol: „Partea celor fricoşi şi necredincioşi [...] şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua“ (Apoc. 21,8). Ucenicii lui Hristos au primit un altfel de îndemn: „îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!" (In. 16,33).

Explicaţia spirituală a apariţiei şi instaurării fricii în sufletul unui om stă în faptul că între acel om şi Dumnezeu se interpune diavolul:, Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns" (Fac. 3,10). Iar David Proorocul exclamă: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică!" (Ps. 13,5); căci „de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte!" (Ps. 126,1). Desigur, frica nu este un efect al lucrării duhovniceşti mântuitoare. Şi de aceea consecinţele ei sunt deseori îngrozitoare, putând ajunge până la pierderea echilibrului psihic şi manifestarea a numeroase boli mintale. Aşa se şi explică tot acel arsenal al închipuirilor din vremea noastră, prin care creştinii contemporani alunecă în ridicolul acuzelor şi scuzelor puerile, conform cărora ar suferi de ispite teribile din partea semenilor lor, de la cei cunoscuţi şi apropiaţi, ba chiar şi de la prieteni şi membri ai familiei!

In astfel de situaţii, este evident că firul legăturii cu Dumnezeu nu mai este direct, faţă către faţă, pentru că omul nu mai stă la sfat cu Dumnezeu, ci cu gândurile rele pe care i le strecoară în suflet duhul cel viclean. Izgonit din Rai, omul va adăsta multă vreme în preajma acestuia, trudind şi muncind din greu pământul din care fusese luat: ..L-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul din care fusese luat" (Fac. 3, 23). Odată ajuns pe pământ însă, s-a complicat şi relaţia lui cu Dumnezeu. Crescând ispitele şi înmulţindu-se încercările, cu timpul au fost înmulţite şi obligaţiile umanităţii faţă de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este Adevărul absolut. Si de aceea codul de porunci dăruit din Cer pe Muntele Sinai profetului Moise este categoric.

Cele zece porunci cuprind practic toată Legea şi Proorocii. Pe cât sunt de simple, pe atât sunt de ferme. Este evident că nu un oarecare s-ar fi putut învrednici a le primi din Cer pentru a le dărui omenirii. Alesul Domnului pentru aceasta, Moise, cel care le-a primit, a trecut printr-o tainică şi temeinică pregătire spirituală de la naştere şi până la maturitate, atunci când Dumnezeu i-a vorbit, poruncindu-i ceea ce avea de făcut şi de îndeplinit. Cel dintâi lucru hotărât la vremea rânduită a fost: „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!" (leş. 3,5). Odată suit pe Muntele Sinai, aude glasul lui Dumnezeu zicându-i: „Grăieşte casei lui Iacov şi vesteşte fiilor lui Israel!" (leş. 19,3). Chemarea lui Moise se face după criterii bine definite. Se cerea mai întâi de toate o supunere desăvârşită şi o ascultare pe măsura lucrării. întâlnirea mistică dintre omul Moise şi Domnul Dumnezeu implică o auzire şi o vedere oarecum indirectă a lui Dumnezeu, Căruia Moise Ii zăreşte cumva spatele, nicidecum faţa. Aceasta, pentru că esenţial era nu să-L vadă, ci să-L asculte: „Iată, voi veni la tine în stâlp de nor des, ca să audă poporul că Eu grăiesc cu tine şi să te creadă pururea!" (leş. 19,9). După care va urma o serie întreagă de obligaţii ale poporului: „Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas" (leş. 19,19).

Odată împlinită chemarea şi săvârşită ascultarea, esenţa lucrării duhovniceşti se concretizează în primirea tablelor Legii celor zece porunci. Acestea vor sta la temelia educării spirituale şi morale a poporului lui Israel. Şi pe acestea le evocă Domnul Hristos, menţionându-le nu de puţine ori: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc" (Mt. 5,17). Să nu uităm că Avraam nu a fost contemporan cu Moise - şi totuşi dă gir rânduielilor lui Moise în dialogul avut cu bogatul cel nemilostiv: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei" (Lc. 16,29). Iată cine şi cum garantează autenticitatea puterii lucrării lor!

Ce îi spune Mântuitorul învăţătorului de Lege? „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?" (Lc. 10,26). După care concluzia vine ferm: „Fă aceasta şi vei trăi!“ (Lc. 10,28). Ceea ce se referă şi la un alt sens al cuvântului „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor“ (In. 15, 22), anume: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu!“ (In. 15,24).

Cine a putut, aşadar, să dea mană din cer, să izvorască apă din piatră şi să despice marea cu toiagul? Pe lângă toate aceste minuni săvârşite cu puterea lui Dumnezeu, Moise dovedeşte că are calităţi de lider spiritual demn de urmat prin faptă şi lucrare şi prin darul primit de la Dumnezeu în povăţuirea poporului spre Pământul făgăduinţei. La prima vedere, toate par destul de simple; dar iată că, treptat, modul de comunicare cu Dumnezeu se complică: altar, jertfe, slujitori, atribuţiuni, restricţii, obligaţii şi altele asemenea acestora - pe toate ni le prezintă în detaliu „Cartea Ieşirii" de-a lungul mai multor capitole, înfăţişând toată rânduiala sacramentală statornicită din Cer prin poruncă divină.

Noţiunea de „poruncă" se referă la ceva imperativ, obligatoriu şi categoric. în afara poruncii, te situezi pe tărâm greşit. Eşti pe o cale care nu are repere mântuitoare. Hristos ni se adresează cu cuvintele: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte acela este care Mă iubeşte!" (In. 14,21). Oare de câtă teologie o fi nevoie, de câţi Sfinţi Părinţi care să mai scrie câte alte volume de Filocalie sau lucrări de exegeză şi hermeneutică a Sfintelor Scripturi pentru ca să înţelegem că, pur şi simplu, oamenii nu-L iubesc pe Dumnezeu?! De vreme ce ni se spune limpede că împlinirea Legii, a poruncilor ei, e semnul sigur, clar şi neîndoielnic de iubire, cum am mai putea îndrăzni să susţinem că suntem iubitori de Dumnezeu?!

„Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine!“ (Mt. 15,8); şi de aceea „nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri!" (Mt. 7,21). Nu este cu putinţă ca să vorbim abstract despre Dumnezeu, în fraze pompoase şi formulări pretenţioase, dar lipsite de trăire... De aici şi o anumită asprime în adresare: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu!" (Lc. 18,19). A numi „bun“ pe Dumnezeu e un drept doar al sfinţilor împlinitori ai poruncilor Lui. Căci Dumnezeu încununează jertfa şi osteneala lucrătorilor poruncilor divine (cu fapta, nu cu vorba) prin răsplătiri harice, prin harisme.

Dar în vocabularul cotidian întâlnim atât „a vrea", cât şi „a nu vrea". Câţi sunt cei care vor să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-I asculte poruncile, lucrându-le cu fapta şi păzindu-le cu viaţa? Câţi sunt cei care (de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni) lasă toate pentru Dumnezeu? „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine!" (Mt. 10, 37); de bună-voie şi nesilit de nimeni „să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!" (Mt. 8,34). Ce altceva stă în spatele cuvintelor din „Decalog" decât întreaga morală umană, socială şi creştină? Stă ceea ce zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Păgânii care nu au Lege din fire fac ale Legii; aceştia, neavând Lege, îşi sunt loruşi Lege!" (Rom. 2,14). Neavând Lege, respectă ceea ce nu li s-a oferit: Legea. Respectă o poruncă ce nu le-a fost impusă. O ţin de bună-voie, din bun-simţ şi din omenie: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa!" (Mc. 8,35). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!" (Mc. 8,38).

Cu cât drag l-a privit Iisus pe tânărul bogat, văzandu-i că e în căutarea desăvârşirii: „Invăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?“ (Lc. 10,25). Dar iată cum, în acest caz, modul prin care diavolul a lucrat este modul al treilea al ispitirii din Carantania: bogăţia, slava cea deşartă şi trecătoare, materia ca agoniseală, ca barieră între Dumnezeu şi suflet. Iată deci că există şi oameni pentru care materia e mai mare şi mai importantă decât Dumnezeu; de aceea întreabă Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!“ (Mt. 16,26). Intr-un cuvânt, înţelegem că în multe din vieţile semenilor noştri problema mântuirii nu poate depăşi problemele cotidiene, atât de multe şi de diverse...

Atunci când plecăm de acasă în căutarea unui duhovnic bun, avem deja câteva condiţii şi obiective importante de îndeplinit. Mai întâi, să fie bătrân, să fie înţelept, să ne cunoască viaţa, să fie înainte-văzâtor şi ştiutor. Pentru că multe sunt de rezolvat: să aflăm când ni se mărită fata, când ne terminăm casa, dacă va fi bine la serviciu, dacă vom câştiga bani, dacă nu ne paşte vreo primejdie; în plus, duşmanii să nu aibă nici o putere asupra casei noastre, apoi să fim dezlegaţi de orice blesteme, de vrăji, de farmece şi de descântece; şi, în cele din urmă, să dobândim mult-râvnita sănătate, temelia a tot ceea ce înseamnă fericirea individuală şi mulţumirea de sine. Exact îndemnul omului bogat care agonisise destule: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!“ (Lc. 12,19).

Numai că... liniştea oricărui om e tulburată de obligaţiile morale, de datoriile de conştiinţă, de îndatoririle spirituale şi de obligaţiile faţă de suflet şi faţă de Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!“ (Mt. 6,33), pentru că „ajunge zilei răutatea ei!“ (Mt. 6,34); „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?" (Mt. 6, 25); „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni!" (Ps. 54,25). Vrând-nevrând, societatea noastră gustă rând pe rând din toate „trufandalele" progresului. Ştiinţa contemporană şi cultura civilizaţiei rafinate ne „demonstrează" zilnic faptul că Biserica este o adevărată „frână" în calea fericirii obşteşti şi a binefacerilor tehnologiilor moderne. Care din cele zece porunci are dreptul să ne calce libertatea de gândire şi dorinţa de a simţi din plin plăcerile vieţii?! „Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea!" (I Cor. 15, 50).

Oare care o fi voia lui Dumnezeu? Cum o fi corect? Aici începe lupta şi dilema. Biserica ne îndeamnă la faceri de bine, la iubirea de aproapele şi la iubirea de Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!" (Deut. 6,5). Dar cum putem soluţiona oare setea de libertate totală şi de manifestare personală după voia proprie? Ce Lege ne poate obliga la iubire dacă nouă nu ne place de cutare? Ce putem face noi dacă cei cărora le-am greşit nu ne acordă iertarea lor, iar cei care ne-au greşit nouă nu cred în iertarea pe care noi le-o acordăm? Oare mai are sens să zicem „şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mt. 6,12)? Cum să soluţionăm acest fel de a gândi propriu ortodocşilor contemporani: „Te iert, dar nu te uit!" sau „Te iert, dar te ţin minte!“?

Chiar să fie această poruncă a iubirii mai mare decât anvergura propriei personalit ăţi, atunci când aceasta este implicată într-o sumedenie de conflicte - fie de servici, fie de interes personal sau de orice fel ar fi? Zis-a Domnul: „Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc!" (Mt. 6,14); „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii!" (Mt. 7,12); „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El“ (I In. 3,15); „Eu însă vă spun vouă că oricine se uită Ia femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui!“ (Mt. 5,28).

E o adevărată problemă generală a lumii creştine această practică socială în care fiecare alţi doi oameni (din lipsă de ocupaţie) mai degrabă vorbesc de rău despre un al treilea decât ceva ziditor de suflet. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în ghe- ena!“ (Mt. 10,28); „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura!" (Mt. 71-2); „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău - şi iată, bârna este în ochiul tău?! Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!" (Mt. 7,3-5). Ce sunt unele ca acestea? Oare cuvinte din Scripturi, veşnice şi mântuitoare, sau sugestii la alegere, pe care să le aplicăm cum vrem, când vrem şi cui vrem? Să fie oare Scriptura o carte interpretabilă după placul nostru? Cum ne va fi însă în Ziua Judecăţii, atunci când vom sta înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa milioanelor de îngeri, pentru ca să dăm seamă de cele ce am zis şi am făcut în viaţă? Care o mai fi diferenţa între porunci şi obligaţii, între voinţă şi neputinţă?

Iată, timpul care a trecut de când am fost la duhovnicul căutat mi-a demonstrat că acesta n-a fost un înainte-văzător, că nimic din cele ce mi-a spus nu s-a împlinit. Care o fi atunci adevărul? Ce să mai cred? Unde să mă mai duc?... Iată cum rodul Pomului cunoştinţei binelui şi răului este mâncat zilnic de atâţia dintre noi, la întâmplare, fără a chibzui măcar o clipă dacă vom putea duce suferinţele pe care le vom avea de suportat de pe urma inconştienţei spirituale de care dăm dovadă de cele mai multe ori.

Parintele Calistrat

Fragment din cartea "Apa vie a Evangheliei", Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Apa vie a Evangheliei"

 

 

Pe aceeaşi temă

15 Februarie 2018

Vizualizari: 258

Voteaza:

Daca sunt porunci, porunci sa fie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE