De la abis la cunoasterea fiintei

De la abis la cunoasterea fiintei Mareste imaginea.

Uneori încercările şi greutăţile ce ni se întâmplă ne pun în situaţia unui călător ce se găseşte dintr-odată pe marginea unei prăpăstii din faţa căreia îi este cu neputinţă să se mai întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoştinţei şi spaima la gândul de a fi înrobiţi morţii.

Pentru Serghei, problema morţii, a firii sortite pieirii şi a veşniciei s-au intensificat şi mai mult din pricina suferinţei cumplite a lumii în mijlocul tragediei războiului şi al revoluţiei, precum şi al catastrofei războiului civil. I se părea că viaţa este zadarnică şi fără nici un sens, dacă avea să se sfârşească în veşnică ne-fiinţă.

Vecinica uitare, ca stingere a luminii conştiinţei, mă umplea de groază... Viziunea hăului fără fund devenise pururea prezentă...

Pomenirea morţii, crescând treptat, atingea o astfel de putere, încât lumea, întreaga noastră lume, îmi apărea ca un miraj gata să dispară în orice clipă în vecinicele străfunduri ale pustiiciunii nefiinţei.

Acest permanent gând la moarte şi la veşnica uitare a devenit atât de acut, încât toate catastrofele şi nenorocirile din jurul său păleau în faţa groazei cumplite pe care o trăia în adâncul fiinţei sale. Dacă totul urma să îşi afle sfârşitul în moarte şi să dispară în neant, care mai era sensul lucrurilor, al acestei vieţi? Această viziune a mers până acolo încât vedea totul în jur, şi lucrurile, şi oamenii, învăluiţi în umbra morţii şi a distrugerii.

In mine, împreună cu mine moare tot ceea ce fusese cuprins în conştiinţa mea: cei apropiaţi mie, suferinţele şi dragostea lor, toată desfăşurarea istoriei, întregul Pământ în general, şi Soarele, şi stelele, şi neţărmuritele întinderi; până şi însuşi Făcătorul lumii, şi Acela moare în mine; şi, îndeobşte, întreaga Fiinţă se înghite de întunerecul uitării.

In mod paradoxal însă, aceste gânduri nu l-au azvârlit în abisul deznădejdii, Serghei simţind că trebuie să existe o explicaţie pentru suferinţa sa.

Acest sentiment l-a îndemnat să înceapă a căuta sensul vieţii, al fiinţării şi al veşniciei. O vreme s-a gândit că poate afla în artă rezolvarea problemelor sale. Lucra îndelung şi încordat, încercând să redea eternul prin intermediul picturii. In acelaşi timp, şi-a îndreptat atenţia către religiile orientale, explorând posibilitatea de a atinge veşnicia prin contopirea cu (şi dizolvarea în) Fiinţa absolută. A urmat această cale timp de patru sau cinci ani, simţind uneori, ca urmare a meditaţiei, o alinare a cumplitelor sale suferinţe, dar căutările lui lăuntrice nu şi-au găsit răspuns. Simţea că se află suspendat deasupra unui abis nesfârşit, dar, în acelaşi timp, se lovea de un zid dur, impenetrabil, ca de plumb.

Niciodată nu am spus nimănui vreun cuvânt în legătură cu viaţa mea „paralelă" în duh: nimic din lăuntrul meu nu mă îndemna spre o astfel de dezvăluire. Ceea ce se săvârşea în mine purcedea dintr-un oarecare principiu mai presus de mine, independent de voia mea, iar nu din iniţiativa mea: nu înţelegeam ce se întâmpla, totuşi îmi era ceva sfânt.

In toată această perioadă, deşi încetase în mod voit de a se mai ruga, totuşi inima sa a rămas neîntinată, iar în adâncul ei Serghei mai păstra încă o licărire de speranţă. în cele din urmă, această flăcăruie a format o fisură minusculă în zidul de plumb prin care a străpuns apoi o rază de lumină, ...o nouă viziune asupra lumii şi a sensului ei s-a deschis înaintea mea. Alături de devastare contemplam renaşterea.

Această firavă prezenţă a luminii în întunericul chinuitor din lăuntrul său i-a dezvăluit treptat şi cu delicateţe adevărata fire a Fiinţei. I-a fost dat să înţeleagă că autorul vieţii este o persoană, o Fiinţă, cognoscibilă şi accesibilă. Această descoperire l-a determinat să înceapă din nou să se roage, cerându-i Fiinţei să i Se descopere. încet, prin intermediul mai multor experienţe duhovniceşti, a ajuns să descopere că Hristos este această Fiinţă, Ziditorul şi dătătorul de viaţă.

Omul n-ar fi niciodată în stare să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu, dacă Domnul însuşi nu ar fi aruncat o punte peste prăpastia dintre El şi făpturile Sale zidite.

Dumnezeul nostru nu este o invenţie omenească, ci CEL CE ESTE cu adevărat, Dumnezeul cel adevărat, Care, din dragoste nemăsurată faţă de noi, Se descoperă pe Sine omului.

Serghei s-a dedicat cu totul rugăciunii, stră- duindu-se să se apropie de Fiinţă, de Dumnezeu. Acum singura sa preocupare era să înveţe să-L cunoască şi să aibă o relaţie personală cu El.

Am fost cuprins de un sentiment de iubire fierbinte faţă de întâiul Meşter, Ziditorul tuturor lucrurilor, şi de dorinţa adâncă de a-L întâlni, de a învăţa de la El, de a desluşi procesul creaţiei însăşi.

Inima sa a fost cuprinsă de o arzătoare rugăciune de pocăinţă pentru că îl părăsise pe Hris- tos, căutând ceea ce gândea a fi o contopire mai deplină cu veşnicia, dar care de fapt îl condusese tocmai către veşnicul neant din care încerca să se smulgă. Rugăciunea i-a cuprins întreaga fiinţă, intrând în conflict cu pictura, care de asemenea îi cerea o dăruire totală. Sfâşiat de lupta dintre aceste două forme de artă - rugăciunea fiind o formă artistică mai înaltă decât pictura Serghei a înţeles că va trebui să aleagă fie pictura, fie rugăciunea. O vreme a încercat să le îmbine, dar în cele din urmă a realizat că rugăciunea era mai importantă pentru el şi a renunţat la pictură.

Această luptă între artă şi rugăciune, între aceste două forme de viaţă care îl revendică pe om în întregime, a continuat înlăun- trul fiinţei mele într-o formă foarte puterni-
că timp de un an şi jumătate sau poate doi ani. în final m-am convins că mijloacele de care dispun eu în această artă nu-mi oferă ceea ce caut. Dacă voi percepe în mod intuitiv veşnicia, prin mijlocirea artei, această percepere nu poate fi atât de profundă ca în rugăciune. Astfel, m-am hotărât să abandonez arta, lucru ce m-a costat straşnic de scump.

Schimbarea aceasta treptată, în urma căreia Serghei a ajuns să recunoască natura Fiinţei personale, Dumnezeu şi Creatorul a tot ce există, a avut loc în Paris între anii 1923 şi 1925. Un moment de răscruce în viaţa sa a fost noaptea de Paşti din 1925, când Serghei a simţit o bucurie nepământească şi a văzut din nou Lumina Necreată pe care o ştia din copilărie. Expoziţiile şi succesul de care se bucurase prin arta sa îşi pierdeau din însemnătate pentru el pe măsură ce devenea tot mai atras de dorinţa de a-şi cunoaşte Ziditorul prin rugăciune. Astfel, s-a înscris la nou-înfiinţatul Institut Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar acolo a realizat că studiul teoretic al teologiei şi al istoriei Bisericii, oricât de fascinante ar fi fost, nu îl ajutau în rugăciune.

Lăuntric, trăiam un uimitor proces al luptei între atracţia către artă şi rugăciune. Cea din urmă a biruit patima pictorului, însă nu uşor, şi nu curând. Mai apoi, la Institutul de Teologie, rugăciunea nu mă ajuta să-mi concentrez atenţia asupra subiectelor predate... Viaţa la Institut mă avantaja, în sensul că aveam o odaie separată, deasupra locuinţelor profesorilor, unde mă puteam ruga în poziţia cu care mă obişnuisem. Si totuşi, în ciuda interesului meu pentru ştiinţele bisericeşti, nevoia mea duhovnicească de a petrece în rugăciune suferea păgubire, şi am plecat la Athos.

Serghei a ajuns în Muntele Athos în toamna anului 1925 şi a intrat în obştea numeroasă a Mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon. Acolo a găsit condiţiile ideale pentru a se dedica nestânjenit rugăciunii, însă, cu toate acestea, suferinţa sa nu a încetat.

Inima îmi ardea neîntrerupt; mintea stătea ca pe o stâncă pe cuvântul dumnezeiesc. ... In acea perioadă păşeam pe un fir nevăzut deasupra prăpăstiilor. O oarecare curioasă

Fragment din cartea "FIINŢA. ARTA ŞI VIAŢA PĂRINTELUI SOFRONIE", Editura Sophia

Cumpara cartea "FIINŢA. ARTA ŞI VIAŢA PĂRINTELUI SOFRONIE"

Pe aceeaşi temă

22 Ianuarie 2020

Vizualizari: 503

Voteaza:

De la abis la cunoasterea fiintei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE