Dacă doar prin împărtășirea deasă credem că suntem cu Hristos sau rămânem în Hristos, ne amăgim amarnic...
Părtășia cu Hristos nu stă doar în cuminecarea cu Trupul și Sângele Lui, ci și prin toate celelalte fapte de credință : dragostea cea către El, rugăciunea datorată Lui, închinarea în duh și adevăr, dragostea de aproapele, comuniunea liturgică, ascultarea Cuvântului Evangheliei Sale, citirea Sf. Scripturi, cultivarea virtuților creștinești, săvârșirea faptelor bune, împlinirea poruncilor Sale, ascultarea de Biserică, participarea la slujbele ei, însușirea învățăturilor histologice ale Sf. Părinți, mărturisirea de credință, asumarea unei viziuni teologice despre viață, evitarea căderilor în păcate.
Toate acestea înseamnă să fii în Hristos...
Într-adevăr, Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos este cea mai importantă cale de unire cu El, dar nu singura. Pe lângă aceasta, Păr. Cleopa mai adaugă patru căi și anume:
- Împărtășirea duhovnicească pe calea rugăciunii;
- Împărtășirea pe calea lucrării poruncilor lui Hristos;
- Împărtășirea prin auz;
- Împărtășirea pe calea miridelor, a părticelelor ce se scot pentru noi la Sfânta Liturghie.
Iar după parintele Schmemann, Euharistia ca de altfel întreaga Liturghie este și:
1.Taina Adunării
2.Taina Împărăției
3. Taina Intrării
4. Taina Cuvântului
5. Taina Credincioșilor
6. Taina Aducerii
7. Taina Unității
8. Taina Înălțării
9. Taina Mulțumirii
10. Taina Aducerii-aminte
11. Taina Duhului Sfânt
12. Taina Împărtășirii
Și acestea contribuie la împărtășirea cu Hristos, nu doar Cuminecarea, exclusiv...
Rolul Sf. Liturghii nu este doar cuminecarea...
Împărtășirea este funcțiunea principală a Liturghiei, dar nu singura; ea are și alte funcțiuni, valențe, lucrări : dogmatică, harismatică, latreutică, anamnetică, etc.
Cei care participă la Liturghie nu au doar guri care să primească Împărtășanie, ca șî cum ar fi o cantina săracilor, Liturghia...
Creștinii au și văz, auz, simțire, cuget...
Comparația Sf. Împărtășanii cu mesele zilnice de acasă e stupidă. Nu putem relativiza, simplifica prin aceste analogii Cina Domnului, cu prânzul sau cina de acasă, că nu este borș Împărtășania...
Dacă susținem că toți care participă la Sf. Liturghie trebuie împărtășiți, ne-am unit cu catolicii și cu papa, nu cu Hristos...
Iar dacă ne alegem duhovnicul doar după criteriul: să-mi accepte mofturile, să-mi facă hatârul, să mă lase să-mi fac voile după pofta inimii, suntem în situația unei inversări de roluri: duhovnicul să facă ascultare, nu creștinul de duhovnic, ceea ce este absurd și anapoda...
Duhovnicul este cel care decide când fiul/fiica duhovnicească poate să se împărtășească, nu invers....
El va ține cont de toate elementele enumerate mai sus care definesc deplin viața creștinului, validând o vrednicie sau o strigență referitoare la Împărtășire ori oprirea din motive canonice sau amânarea împărtășirii...
Apoi, chiar dacă îngăduie împărtășirea în intervalul dintre acrivie și pogorământ, ca iconom al tainelor și doctor de suflet, duhovnicul care cunoaște căderile, rănile, starea, râvna, viața morală a fiului/fiicei, hotărăște în funcție de mulți factori, cât de deasă, rară poate fi cuminecarea...
De asemenea, nu înseamnă că dacă te-ai spovedit și împărtășit, ți-ai făcut datoria și ești un creștin exemplar...
Mai este nevoie de foarte multe alte datorii de împlinit în familie, în societate, față de profesie, chiar și față de Biserică, dar și față de tine însuți...
Desăvârșirea nu vine la pachet cu Împărtășirea, nu este asigurată doar de acest lucru, exclusiv...
Dacă așteptăm de la Biserică doar să ne dea Împărtășania, este vorba de o formă de egoism duhovnicesc...
E situația aceluia care doar vrea să-și scape sufletul, dar nu-l pune (cu adevărat) pentru Mine și pentru Evanghelia Mea , așa cum spune Hristos.
Adică vrea să-și facă doar un bine sieși, nefiind interesat și de alte îndatoriri, fiindu-și suficient sieși în această unică și exclusivă râvnă personală, care nu-i are în vedere și pe ceilalți, ci doar propria persoană...
Bucuria vine și din faptul că suntem împreună cu ceilalți, în comuniune, în comunitate, nu doar cu Hristos, singuri în mulțime...
Prin urmare, omul care își este suficient sieși, este omul egoist...
Este cel purtat doar de voia proprie, care nu face ascultare și nu-l preocupă acest aspect important al vieții duhovnicești...
El consideră că se descurcă, că știe, că nu mai are nevoie de îndrumare, că i se cuvine, că este vrednic, iar această înfumurare, este, adesea, pricina căderilor ulterioare în păcate...
Unul care are dragoste nu poate sta singur, ci caută comuniunea; el are mereu ceva de oferit...
Și Dumnezeu a zis după ce l-a făcut pe Adam: Nu e bine să fie omul singur pe Pământ.
Nu vorbim aici de cel care are vocație pustnicească, dar până și sihastrul e despărțit de toți și una cu toți. El îi cuprinde pe toți în rugăciune, în dragostea lui rugătoare...
De aceea, Raiul este comuniune, Biserica este comuniune deoarece ne pregătește pentru iubirea cea veșnică, trăită întreolaltă cu ceilalți, pe când iadul este însingurare, chinul însingurării și al înstrăinării de Dumnezeu și de oameni...
Pr. Alin-Cristian Preotu
Despre autor
Pr Alin-Cristian Preotu
Senior editor
112 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012
-
Nepatimirea
Publicat in : Credinta -
Hristos in mine
Publicat in : Religie -
Taina Marturisirii
Publicat in : Sfintele Taine -
Aripile rugaciunii
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.