„La început, s-a adus la existenţă natura luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini prim- născute. După cum altceva este focul şi altceva lampa - focul are puterea să lumineze, iar lampa este făcută să lumineze pe cei care au nevoie de lumină - tot aşa şi acum au fost creaţi luminătorii, ca să fie vehicule ale acelei lumini prea curate, adevărate şi nemateriale. După cum Apostolul spune că unii sunt luminători în lume (Filipeni 2, 15), dar alta este Lumina cea adevărată (Ioan 1, 9) a lumii, la care participând sfinţii au ajuns luminători ai sufletelor pe care le-au instruit, izbăvindu-le de întunericul neştiinţei, tot aşa şi acum, Creatorul universului, încărcând soarele acesta cu lumina cea tare strălucitoare, l-a aprins în jurul lumii”52.

„Din sânul vecinicului ieri / Trăieşte azi ce moare, / Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare; // Părând pe veci a răsări, / Din urmă moartea-l paşte, / Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte”53. Soarele, luna, stelele, toţi luminătorii acestei lumi se vor întuneca şi vor pieri la sfârşitul veacurilor, pentru că atunci nu va mai fi nevoie de lumina lor. Aşa cum ni se spune în Sfânta Scriptură despre împărăţia Cerurilor: „cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21,23).

Cât suntem în lume să contemplăm lumina aceasta creată şi să ne minunăm atât de frumuseţea ei, cât şi de a celei necreate pe care doar o simbolizează.

„Pe cer sunt o mulţime nenumărată de stele, dar toată lumina lor, adunată la un loc, nu ajunge să risipească întunecimea nopţii. Dar numai ce se arată la orizont soarele, acest luminător, dar, mai bine spus, chiar când este aşteptat, înainte de a se ridica cu totul deasupra pământului a pus pe fugă întunericul, a întunecat stelele cu lumina lui, iar aerul din jurul pământului, care până atunci era întunecat şi dens, l-a topit şi l-a împrăştiat. De aici vin vânturile cele de dimineaţă şi rouă care cade pe pământ când vremea este senină. Când pământul este atât de întins şi mare, cum ar fi putut soarele să-l lumineze în întregime, într-o clipită de vreme, dacă luminătorul acesta n-ar slobozi lumina din rotocolul său cel mare? Aici uită-mi-te la înţelepciunea Marelui Meşter, că la atâta distanţă de noi i-a dat soarelui căldura măsurată. Are atâta căldură, încât să nu ardă nici peste măsură pământul, dar nici din lipsa de căldură să-l îngheţe şi să-l lase fără rod. Surori să fie cele ce am spus de soare cu cele ce voi spune despre lună. Mare este şi corpul lunii! După soare este cel mai luminos astru.

Dar mărimea lunii nu rămâne văzută totdeauna, că uneori cercul ei este întreg, iar alteori se vede cu lipsuri şi împuţinată; arată lipsă în cealaltă parte a ei; că o parte a ei se umbreşte când creşte, iar o altă parte a ei se ascunde când descreşte. O pricină nespusă a înţeleptului Creator a făcut ca luna să aibă această felurită schimbare a formelor ei. Sau poate că înţeleptul Creator a vrut să ne dea o pildă vădită de cum este firea noastră omenească. Că nimic din cele omeneşti nu este statornic; ci unele ies din nefiinţă şi merg spre desăvârşire, iar altele, după ce au ajuns la dezvoltarea lor şi au crescut la cea mai de sus măsură a lor, iarăşi, prin pierderi treptate, se mistuie şi se distrug; şi împuţinându-se, pier. Creatorul, deci, a vrut să ne dea învăţături despre cele cu privire la noi prin fazele lunii; iar noi, luând cunoştinţă de grabnica schimbare a celor omeneşti, să nu ne îngâmfam când ne merge bine în viaţă, nici să ne lăudăm cu puterea, nici să ne mândrim cu bogăţia cea nestatornică, ci să dispreţuim trupul care suferă schimbări şi să ne îngrijim de suflet, de bunul cel nemişcător. Iar dacă te întristează luna, că-şi pierde lumina prin scăderile ei treptate, să ţi se întristeze mai mult sufletul, care are strânsă în el virtutea, dar din pricina neluării aminte îşi pierde frumuseţea sa şi nu rămâne niciodată în aceeaşi stare sufletească, ci adeseori se schimbă şi ajunge altul din pricină că nu are temelie tare. Cu adevărat, aşa cum spune Scriptura: «Cel nebun se schimbă ca luna» (Eccleziasticul 27, Il)”54.

Ne trezim zilnic mângâiaţi de lumină. Ne împlinim munca sub atingerea ei delicată. Contemplăm toată frumuseţea creaţiei sub descoperirea tainică a luminii. Şi, în cele din urmă, după ce părăsim lumina acestei lumi, o descoperim pe cea a veşniciei, izvorâtă din Treimea cea mai presus de fire. Acolo lumina necreată nu doar descoperă ochilor noştri frumuseţea Dumnezeirii, ci, totodată, hrăneşte spiritual în mod desăvârşit toate făpturile raţionale create de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Putem spune şi noi ca o formă de slăvire a lui Dumnezeu: „Şi, umbră, în tot locul de tine-alături sunt, / Căci umbra e ecoul luminii pe pământ”55.

Sfântul Vasile cel Mare

Fragment din cartea "Despre crearea lumii şi a omului", Editura Cuvantul vietii

Cumpara cartea "Despre crearea lumii şi a omului"

Note:

52 SF. VASILE CEL MARE, „Omilia a Vl-a la Hexaemeron”, II, în: Scrieri I, pp. 133-134.
53 Mihai EMINESCU, „Luceafărul”, în: Poezii, voi. I, antologie, tabel cronologic, note şi indici de A. Gh. Olteanu, prefaţă de George Gană, Bucureşti, Ed. Humanitas Educaţional, 2005, pp. 140-141.
54 SF. VASILE CEL MARE, „Omilia a Vl-a la Hexaemeron”, X, în: Scrieri I, pp. 144-145.
55 Vasile VOICULESCU, „Sonetul CXCV” în: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară şi alte poezii, selecţie, postfaţă şi bibliografie de Cornel Ungureanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981, p. 118.

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: