Dacă cineva voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16:24).

Libertatea omului este cu neputinţă de înrâurit. Din cuvântul anterior se arată temeiul însuşi al libertăţii morale a omului. Mântuitorul nostru cheamă pe om să vină după El şi îl lasă liber să hotărască cu privire la cea mai importantă căutare a lui, să urmeze Lui sau să se abată din cale. A venit pentru mântuirea omului şi totuşi nu trece peste libertatea lui. îl cheamă pe om să ia parte activă la mântuire şi totuşi nu ştirbeşte cu nimic libertatea lui. Dacă omul nu ar fi o fiinţă liberă şi independentă, nu ar fi nicidecum învrednicit de asemenea respect, nici nu i s-ar acorda atâta cinste, aceea de a conlucra cu Mântuitorul pentru propria lui mântuire, nici nu ar fi lăsat în propria lui dispoziţie, ci ar fi tras la mântuire întocmai ca o fiinţă pasivă şi inactivă şi astfel ar primi înrâurirea dumnezeiescului har, care singur ar lucra izbăvirea lui. Aşadar, cu adevărat, cât de respectată şi neştirbită rămâne libertatea omului! Cât de autarhică este libertatea lui!

Meditând la istoria mântuirii, vedem pe Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea omului, îndreptându-Se către patima cea de voie, ca să ridice păcatul lumii şi să poarte neputinţele noastre şi să plinească marea taină a Iconomiei şi să îl împace pe om cu Dumnezeu, dar în toate acestea nu a călcat niciodată libertatea omului, lată, acum, poarta cea închisă a grădinii Raiului se deschide şi sabia cea de foc care păzea intrarea în ea se îndepărtează şi glasul Stăpânului îl cheamă pe omul închis afară să intre prin ea la loc de odihnă, dar omul este lăsat liber să intre sau nu.

Libertatea lui de a lucra potrivit alegerii sale şi de a urma propriilor principii, fără să fie constrâns de Dumnezeu, arată caracterul absolut al libertăţii omului, care decurge din libertatea lui morală şi marea lui vrednicie şi înalta preţuire ce i se acordă, pe care le-a căpătat la creaţie. Ce mare cinste, într-adevăr, îi este dată omului prin caracterul neştirbit al libertăţii lui!

Dar, în acelaşi timp, cât de limpede suntem învăţaţi datoriile noastre! Cât de limpede învăţăm că suntem şi noi datori să fim cinstitori ai acesteia şi fierbinţi râvnitori ai ei, nerăbdând cu nici un chip supunerea libertăţii noastre şi atâmarea libertăţii morale de cele mai umilitoare patimi!

Libertatea noastră morală ne obligă să ne gândim mai dinainte, să fim prevăzători când e vorba despre mântuirea noastră, fiindcă altfel ne pierdem. Solemna recunoaştere de către Mântuitorul a libertăţii noastre morale ne învaţă că mântuirea noastră nu este lucrată numai de absoluta energie a harului lui Dumnezeu, ci şi de învoirea şi sinergia omului. Cu privire la această necesitate, iată ce spun înţelepţii Părinţi ai Bisericii. Dumnezeiescul Gură de Aur zice: „Şi harul, oricât ar fi el de har, îi mântuieşte numai pe cei ce vor să se mântuiască”. Şi Sfântul Grigorie Teologul zice: „Trebuie ca mântuirea să fie şi de la noi, şi de la Dumnezeu”. Iar Clement al Alexandriei zice: „Dumnezeu insuflă sufletele celor ce vor, dar dacă vor cădea din râvnă, vor împuţina şi Duhul cel dăruit de la Dumnezeu”. Dar şi Sfântul Iustin zice: „Dumnezeu, Cel ce l-a făcut pe om fără om, nu poate să îl mântuiască pe om fără voinţa acestuia”. Suntem învăţaţi aşadar în mod special şi limpede că doi sunt factorii care aduc mântuirea: voinţa cea adevărată a omului şi harul lui Dumnezeu.

Şi, într-adevăr, harul lui Dumnezeu primează în lucrarea mântuirii, fiindcă Mântuitorul a venit lumină celor din întuneric şi a revărsat lumina harului peste cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii şi a căutat oaia cea pierdută şi pe cea rătăcită iarăşi a chemat-o la Sine şi tainic vorbeşte în inimă şi calea mântuirii a arătat-o, iar dumnezeiescul har desăvârşeşte şi mântuieşte. Dar nu mai puţin importantă este voinţa omului, trebuind a fi privită ca început în capitolul mântuirii, fiindcă aceasta este pârghia care desprinde cugetul nelucrător al păcatului. Aceasta mişcă paşii spre urmarea Mântuitorului, aceasta întăreşte inima pentru a ne putea lepăda de sine, aceasta poartă crucea pe umeri, fiindcă cheamă harul, risipeşte întunericul, luminează pe cele întunecate, dar libertatea, prin nepăsare şi neghiobie, prin trândăvie şi acedie, prin cugetul trupului poate să nu asculte şi să închidă ochii, neprimind lumina, poate să rămână în întuneric şi să umble cu totul pe calea potrivnică, aceea care duce la pieire, să voiască şi să facă cele potrivnice. De unde e necesar să dorim mântuirea noastră, să o căutăm. E necesar să voim să ascultăm, ca să fim atenţi la glasul care ne cheamă. E necesar să vrem să vedem, ca să ne deschidem pentru strălucirea luminii simple. E necesar să voim să fim mişcaţi pentru a putea urma Mântuitorului. Este necesar să voim să lepădăm omul cel
vechi împreună cu patimile şi poftele lui, ca să ridicăm crucea pe umeri. Este necesar să voim a umbla pe calea cea strâmtă şi îngustă, ca să intrăm pe poarta cea strâmtă în Rai. Voinţa noastră trebuie să preceadă, fiindcă acest lucru este impus de termenii în care Mântuitorul cheamă pe cei ce vor să îl urmeze pe El.

Fără voinţă, împlinirea acestor principii prezentate de noi va fi cu neputinţă şi cu neputinţă va fi şi mântuirea. Căci harul se dăruieşte, dar se cere voinţa omului şi învoirea lui pentru a-l primi. Se cere mai cu seamă lepădare de sine, spirit de jertfa, cuget neabătut, care să nu încline spre nimic altceva decât spre glasul Mântuitorului care îl cheamă, spre cuvântul harului şi al adevărului. Dacă harul lui Dumnezeu i-ar mântui de la sine pe oameni, atunci chemarea ar fi cu totul de prisos, şi de prisos ar fi şi poruncile şi legămintele.

Dar harul lui Dumnezeu, deşi este nesfârşit, nu poate mântui singur, fiindcă nu poate trece peste libertatea omului. Dacă învoirea omului în mântuirea lui nu ar fi cea mai importantă condiţie, cu siguranţă că atunci Dumnezeu, în nemărginita Lui iubire de oameni, i-ar mântui pe toţi, dar nu ar mai chema pe nimeni.

Dar Dumnezeu l-a chemat pe om, aflat sub robia celor mai grele limitări, din pricina părţii sensibile şi a păcatului, i-a pus înainte mântuirea şi i-a cerut să îi urmeze Lui, tocmai fiindcă aceasta reprezintă o condiţie mare şi importantă, condiţia reînnoirii şi restaurării în Hristos Iisus Mântuitorul nostru, fiindcă în împărăţia Lui nu putea intra omul vechi, cu patimile şi poftele lui, omul cel stricat de păcat. Fiindcă se cuvenea să fie dezbrăcat omul cel vechi cu tot cu patimile şi poftele lui şi să fie îmbrăcat cel nou, cel înnoit întru cunoştinţa cea după chip a Creatorului lui”.

Totuşi, pentru ca omul vechi să fie dezbrăcat, trebuie mai întâi ca el să vrea asta. Conlucrarea omului este de cea mai mare necesitate pentru desăvârşirea lui. Mântuitorul ne-a descoperit nouă că în casa Tatălui Lui sunt multe locuri şi în acestea vor şedea cei care au trăit pe pământ o viaţă corespunzătoare poruncilor Lui.

Astfel încât viaţa noastră pe pământ hotărăşte şi locul nostru în Rai. Pentru aceasta zice şi Sfântul Grigorie din Nazianz: „După cum sunt felurite alegeri ale felurilor de viaţă, la fel sunt şi multe locuri la Dumnezeu, împărţite fiecăruia după vrednicie: unul să se îndrepteze într-o singură virtute, altul în toate, ca unul care călătoreşte şi tinde numai înainte şi urmează paşilor celui ce bine călăuzeşte şi îndreaptă paşii pe calea cea strâmtă care duce la locul cel foarte larg al fericirii de acolo”.

De aceea omul este dator să se îngrijească şi să lucreze pentru mântuirea lui, fiindcă altfel riscă pericolul cel mai de pe urmă, al nimicirii lui, fiindcă nu este nimic comun între lumină şi întuneric, între bine şi rău. Păcatul, care l-a omorât pe om, este întuneric şi cel mai mare rău, ca unul ce luptă împotriva voinţei lui Dumnezeu. Libertatea morală recunoaşte orice abatere ca păcat, iar păcatul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Libertatea morală, pe cât este un mare bine, pe atât impune mari nevoinţe. Libertatea morală trebuie să fie sfântă. De aceea şi Dumnezeu, atât în Vechiul Testament, cât şi în cel Nou, porunceşte zicând: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sunt sfânt, căci cum ar putea cel blestemat să se apropie de Dumnezeu? Şi Mântuitorul porunceşte acelaşi lucru zicând: Fiţi deci desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este, fiindcă aşa cum este Cel pe care noi Il numim Tată, aşa trebuie să fie şi fiii. Dumnezeu voieşte ca noi să fim sfinţi şi desăvârşiţi, fiindcă sfinţi şi desăvârşiţi sunt fiii Tatălui celui din ceruri şi numai aceştia sunt îndreptăţiţi să cheme cu fiască dragoste harurile Lui şi aceştia numai vor moşteni împărăţia cerurilor.

De aceea şi Sfântul Apostol Pavel a scris în Epistola către Corinteni: Sau nu ştiţi că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta ne cheamă Mântuitorul nostru să ne lepădăm de noi înşine şi să luăm crucea noastră şi să îi urmăm Lui.

Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui să-Mi urmeze Mie. Dar ne recunoaşte în acelaşi timp libertatea noastră morală şi independenţa şi lasă la voia noastră liberă mântuirea noastră. Astfel încât cel ce voieşte mântuirea lui trebuie să se ostenească pentru a o dobândi. Altminteri va fi lipsit şi de aceasta şi îşi va găti luişi pierderea vieţii veşnice prin nepăsare şi trândăvie şi va moşteni veşnica osândă, de care mă rog ca Dumnezeu să ne izbăvească pe toţi. Amin. 

SFÂNTUL NECTARIE DIN EGHINA

Fragment din cartea "Despre ingrijirea sufletului", Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre ingrijirea sufletului"

• Manastirea Sfanta Treime Libertatea - Perla Baraganului
  Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei
• Libertatea in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Manastirea Libertatea - Sfanta Treime
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Libertatea omului
  Publicat in : Morala

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: