In Sfânta Scriptură, moartea apare ca despărţire a sufletului de trup (v. Ps. 145, 4; Lc. 12, 20). Aşadar, se poate spune că viaţa continuă atâta timp cât se desfăşoară activitatea organismului ca întreg. Prelungirea vieţii prin mijloace artificiale, când funcţionează de fapt numai anumite organe, nu poate fi privită ca o sarcină obligatorie şi în toate cazurile dezirabilă a medicinei. Uneori, amânarea ceasului morţii nu face decât să prelungească suferinţele bolnavului, lipsindu-l de dreptul la un sfârşit demn, «neînfruntat, în pace», pe care creştinii ortodocşi îl cer de la Domnul la sfintele slujbe. Atunci când terapia activă devine imposibilă, locul ei trebuie luat de asistenţa paleativă (analgezie, îngrijire, sprijin social şi psihologic), precum şi de cea pastorală. Toate acestea au scopul de a asigura un sfârşit cu adevărat omenesc al vieţii, încălzit de milostivire şi dragoste.
Inţelegerea ortodoxă a conceptului de «sfârşit neînfruntat» include pregătirea pentru ceasul morţii, care este privit ca o etapă duhovniceşte însemnată a vieţii omului.
Inconjurat de grijă creştină, în ultimele zile ale existenţei sale pământeşti bolnavul este capabil să trăiască transformări harice, legate de noua înţelegere a căii parcurse în viaţă şi de pocăinţa în faţa confruntării cu veşnicia - iar pentru rudele ce aşteaptă moartea şi pentru lucrătorii sanitari îngrijirea răbdătoare a celui bolnav devine posibilitate de a-I sluji însuşi Domnului, după cuvântul Mântuitorului: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40).
Ascunderea de pacient, sub pretextul confortului său sufletesc, a faptului că se află într-o stare gravă îl lipseşte adeseori pe cel ce urmează să moară de posibilitatea pregătirii conştiente pentru sfârşitul vieţii de aici şi de mângâierea duhovnicească dobândită prin participarea la Tainele Bisericii, totodată aruncând umbra neîncrederii asupra relaţiilor lui cu apropiaţii şi cu medicii.
Suferinţele fizice dinaintea morţii nu sunt întotdeauna înlăturate în mod eficace prin aplicarea metodelor analgetice. Ştiind aceasta, Biserica Ii adresează în asemenea cazuri lui Dumnezeu rugăciunea: «Dezleagă-l pe robul Tău de această durere de nesuferit şi de această neputinţă amară ce-l ţine, şi-l odihneşte pe dânsul unde sunt sufletele drepţilor» (Molitfelnic, Rugăciunea pentru cel ce se luptă greu cu moartea). Doar Domnul e Stăpân al vieţii şi al morţii (v. I Regi 2, 6). In mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri (Iov 12, 10). Ca atare, Biserica, rămânând credincioasă poruncii dumnezeieşti: să nu ucizi (leş. 20, 13), nu poate să recunoască moralitatea tentativelor răspândite acum în societate de a legaliza aşa-numita «eutanasie», adică omorârea intenţionată a bolnavilor incurabili (inclusiv la dorinţa acestora). Dorinţa bolnavului de a i se grăbi moartea este uneori determinată de o stare depresivă, care-l lipseşte de posibilitatea evaluării corecte a stării sale. Recunoaşterea legalităţii eutanasiei ar duce la încălcarea demnităţii şi pervertirea datoriei profesionale a medicului, care este chemat să păstreze, nu să curme viaţa. «Dreptul la moarte» se poate transforma cu uşurinţă într-o ameninţare la adresa vieţii pacienţilor pentru al căror tratament nu există suficiente mijloace materiale.
Astfel, eutanasia reprezintă o formă de omor sau de sinucidere, după cum pacientul ia parte la ea sau nu. In acest din urmă caz sunt aplicabile regulile canonice corespunzătoare, potrivit cărora sinuciderea intenţionată, ca şi ajutorul dat la săvârşirea ei, este apreciată ca un păcat grav. Cel ce se sinucide intenţionat, care «a făcut aceasta fiind jignit de cineva sau din vreo altă pricină legată de puţinătatea de suflet», nu este învrednicit de îngropare creştinească şi de pomenire liturgică (vezi Timotei Alexandrinul, canonul 14). Dacă sinucigaşul şi-a luat viaţa inconştient, «nefiind în toate minţile», adică într-o criză de boală psihică, rugăciunea bisericească pentru el este îngăduită după cercetarea cazului de către arhiereul locului. Totodată, trebuie să ne amintim că o parte de vină pentru sinucidere o are adeseori şi anturajul sinucigaşului, care n-a fost capabil să-l compătimească în mod real şi să dea dovadă de milostivire. Impreună cu Apostolul Pavel, Biserica cheamă: purtaţi-vă poverile unul altuia, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)" (Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse).
PROF. DR. DMITRI AVDEEV
PSIHIATRIA PENTRU DUHOVNICI, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "PSIHIATRIA PENTRU DUHOVNICI"
.jpg)
-
Eutanasia
Publicat in : Morala -
Eutanasia in lumina moralei crestine
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Eutanasia: o moarte buna?
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Sinuciderea si eutanasia
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.