Avva Nicodim a scris pe o foaie de hârtie un text, frumos caligrafiat, conţinând câteva sfaturi pe care - zicea - „le-a găsit undeva”. Considerând că pot fi de folos, le prezentăm aici, respectând pe cât posibil forma dată de Sfinţia Sa:

„Dragostea unde este, Dumnezeu petrece.

Rugăciunea uneşte cu Dumnezeu.

Milostenia - însuşi lucrul lui Dumnezeu.

Ascultarea - grabnic drum spre mântuire.

Fecioria - apropie pe om de Dumnezeu.

Osteneala - trupului curăţie, sufletului mântuire.

Dreptatea - din moarte izbăveşte.

Dreapta socoteală - mai presus ca toată fapta bună.

Smerenia - cutremură pe Satana.

Infrânarea - nu are hotar, după putere.

Pocăinţa - bucurie lui Dumnezeu şi îngerilor.

Neosândirea - mântuire fără osteneală.”

Intr-un text mai lung, pe tema dragostei duhovniceşti, schiţa o versiune proprie a Fericirilor, adaptată contextului:

„Fericit este omul cel ce are o astfel de dragoste faţă de Dumnezeu, după cum are dragoste un îndrăgostit faţă de iubita sa! Fericit este cel care se teme de Domnul, atât cât se teme criminalul osândit de judecător! Fericit este acela care e tot atât de harnic şi de stăruitor în virtute, cum sunt harnici robii (cei de pe vremuri) cei bineplacuţi în slujirea stăpânului lor! Fericit este cel ce-i tot atât de râvnitor faţă de virtuţi, după cum sunt râvnitori bărbaţii care se lipsesc de somn din gelozie faţă de nevestele lor! Fericit este [omul] care astfel stă în faţa Domnului la rugăciune, cum stau slugile în faţa împăratului! Fericit este acela care se nevoieşte neîncetat să placă Domnului, după cum unii stăruie să fie pe placul oamenilor!”

Tot acolo, explica faptul că s-a exprimat în acest fel, întrucât „nimic nu se împotriveşte ca să luăm asemănări prin faptă, frică, sârguinţă, râvnă, slujire şi dragoste de Dumnezeu, din lucrurile omeneşti”.

Printre însemnări, am mai găsit următoarele îndemnuri:

„Suflete credincios ostenitor, fugi de slava deşartă a lumii acesteia. Caută Smerenia!

Suflete încercat, vei izbuti - luptă cu bărbăţie!

Suflete singuratic, Domnul te va bucura!”

„Adevărata dragoste n-are sfârşit şi este nemuritoare.”

Iubirea este „limba Duhului Sfânt, [întrucât] slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor”.

«Arată-mi cât iubeşti, ca să-ţi spun cât de creştin eşti», obişnuia să spună, adeseori, ierarhul Domnului, Sfântul Calinic.” Tot despre marele nevoitor cernican, amintea că i-a învăţat „pe cei necuprinşi de flăcările răcoritoare ale dragostei de Dumnezeu şi de oameni (...) că iubirea este singura măsură a părtăşiei noastre la Hristos”.

Nota, drept un păcat, „binele făcut fără spontaneitate, ci cu calcule” şi adăuga, potrivit trăirii sale în Hristos, că - în iubirea faţă de aproapele - „suntem devotaţi lui până la jertfă”.

Intr-un text în care se vorbea despre marile valori creştine, a completat, exemplificând: „înţelegere, pricepere, cunoaştere, cuprindere, îmbrăţişare a totului, a întregului”.

In mod asemănător, îl înfăţişa pe Sfântul Calinic „strălucind cu bucurie în razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfinţenia curăţiei, tăria bărbăţiei”.

„Nimeni nu se naşte sfânt. Dar fiecare botezat creştineşte îşi pictează frumos sufletul cu virtuţi.”

Intr-o scrisoare, pentru a sublinia cum trebuie să fie credinţa unui creştin, se exprima astfel: „Tare nu e bine ca omul să fie fricos fără temei, să se teamă degeaba, căci
toate au fost rânduite la locul lor. Tare e bine ca omul să se încreadă în Purtătorul de grijă, Care pe toate le face bune.” Pentru a îndemna la curaj în cele bune, adeseori lua o Sfântă Cruce, ridica mâna şi spunea convingător: „Mihai Viteazul!”

„Răbdare, răbdărică, răbdăroi... Răbdaaare! [La acest din urmă cuvânt, închidea ochii şi rostea, deşi încet, dar ca şi cum ar fi intonat cu glas puternic, n.n.] Aşa striga la toţi părintele Cleopa ...” Unei surori de mănăstire, care se plângea de greutăţile vieţii monahale, i-a zis: „Arată-mi palmele! Ia să vedem, ai urme de cuie, precum Mântuitorul? Nu ai! Atunci, mai poţi să rabzi!” în acelaşi mod, un cunoscut al Părintelui relata: „Acum câţiva ani în urmă, am spus unui înţelept problemele mele. Mi-a răspuns: «Ai bătute cuie-n palme? Dar în picioare?» Atenţie, a spus cuie, nu piroane.”

Ştim că a practicat cu prisosinţă virtutea milosteniei, sub toate aspectele ei. In mod evident, o recomanda şi altora, spunând - într-un mod plastic - că Domnul Dumnezeu nu va întreba la judecată despre diplomele şi titlurile academice dobândite, ci dacă am avut grijă de cei nevoiaşi. Cu toate acestea, amintea şi un cunoscut dicton patristic, care îndeamnă la discernământ: „Să transpire banul în mâna ta, până cunoşti cui dai!”

Iubea discreţia şi recomanda - simbolic - „statul în tranşee”, pentru a nu atrage atenţia. Inspirându-se din realităţile militare, spunea că, atâta vreme cât stai în tranşee, nu te poate lovi glonţul...

Tot în privinţa discreţiei, spunea cu umor că un secret nu trebuie spus ... „decât la moară şi la primărie”.

Incă o dată despre discreţie, dar altfel ... Ne amintim că, în tinereţe, nu a vorbit despre intenţia sa de a se călugări, pentru ca Vrăjmaşul să nu-i pună piedici. Sfinţia Sa folosea acest sfat pentru multe alte împrejurări ale vieţii, în care e bine ca dorinţele tainice să nu fie exprimate. Chiar dânsul evita adeseori să spună ce doreşte să facă în viitorul apropiat. Mai zicea că diavolul nu cunoaşte gândurile omului. Ştim că şi ieromonahul Arsenie Boca învăţa despre acest lucru: „Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti, nu şi ce gândeşti, şi ţi le nimiceşte.”

Insista asupra adevărului că trebuie păstrată smerenia în orice împrejurare, mai ales atunci când există o binecuvântare expresă din partea lui Dumnezeu. In acest sens, amintea că poporul biblic a fost, într-adevăr, ales, dar ...pentru bătăi, în sensul că Dumnezeu are, evident, aşteptări mai mari de la cei cărora le încredinţează darurile Sale. Folosea această sintagma şi atunci când se punea problema că, acum, creştinii reprezintă noul popor ales, completând inimitabil: „Ei, atunci să ne aşteptăm şi la bătăi!”

In virtutea aceleiaşi lucrări de căpătâi, adeseori adăuga: „Smerenia este o prăpastie Iară de fund. Cu cât cobori în adâncul ei, cu atât mai mult te apropii de Dumnezeu.”
„Să citeşti Patericul... Şi alfabetic, dar, mai ales, partea a doua, tematică: despre rugăciune, despre priveghere ...”

„Dacă vrem să avem nota zece la purtare, trebuie să ne rugăm: «Doamne, facă-se voia Ta, nu a noastră!» El ştie mai bine ce, când şi cum să ne dea.”

„Să priveşti omul ca pe chip al lui Dumnezeu, să-L vezi pe Dumnezeu în oameni. Să ai încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Să-L vezi pe Dumnezeu pretutindeni.”

„Să ceri binecuvântare pentru somn. In momente de nesiguranţă, să ceri ajutorul Maicii Domnului. De asemenea, lectura - împreună cu Maica Domnului. Este importantă lumina cea din interior, nu cea fizică.”

„Socoteşte-te mai jos decât toată făptura, decât toată creaţia. Să-ţi spui: Cine sunt eu, ca să mă mândresc? Cine sunt eu, ca să judec pe aproapele meu?”

Cineva i-a mărturisit odată că s-a mândrit. Pe urmele nevoitorilor din Pateric, i-a zis aceluia: „Bine ai făcut, că doar matale ai făcut cerul şi pământul!” O însemnare a Sfinţiei Sale ne edifică, o dată în plus: „vameşul din templu se preamărea în genunchi”.

Fiind vorba odată despre Cuviosul Coprie, a remarcat: „Cine mai poartă astăzi acest nume?” (aluzie la noima acestuia, în traducere din limba greacă: gunoi; sfântul s-a chemat aşa, întrucât acolo s-a născut). Părintele a vrut să sublinieze că îi trebuie cuiva multă smerenie pentru a purta un nume mai puţin răsunător, precum cel menţionat.

Referitor la acelaşi subiect, a spus că - la un moment dat - s-a hotărât (cel puţin la Mănăstirea (Cernica) să nu mai fie dat la călugărie numele Calinic, întrucât s-a constatat că unii care îl purtau nu erau la înălţimea dorită şi astfel era „murdărit” numele Sfântului Ierarh. La rigoare, orice nume de Botez sau monahal obligă ...

„Trebuie să fim voioşi, nu posaci.” Această apoftegmă ilustrează cum nu se poate mai bine duhovnicia luminoasă a Părintelui, izvorâtă din sufletul său curat şi plin de iubire neprefăcută. în general, avea un zâmbet frumos şi sincer, plin de bunătate. Râdea destul de rar, şi atunci reţinut. Pe urmele Sfântului Antonie cel Mare, care atenţiona, cu discernământ, că un arc întins prea tare se poate rupe, şi dânsul ştia când să detensioneze atmosfera printr-o vorbă înţeleaptă, spusă cu umor. Acest lucru s-a putut observa şi pe parcursul prezentei lucrări. Adăugăm doar alte câteva mostre ale acestei virtuţi.

Când spovedea, se întâmpla ca în cameră să se afle şi pisica, iar atunci rostea: „Măi, ia să pleci tu de aici! Spovedania este secretă, nu cumva să spui ceva pe la şoarecii tăi!” De fapt, astfel, îl încuraja pe cel aflat la mărturisire să recunoască toate greşelile făcute.

Pentru a fi mai convingător, dar şi pentru a transmite mai uşor un anumit lucru, obişnuia să vorbească intenţionat cu accent moldovenesc: „Auzi, bădieV’, „ Vrai matale să mă ajuţi?”, „Să iai preoţia, frate!”.

prof. Daniel Rolea

Fragment din cartea "Parintele Nicodim Bujor", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parintele Nicodim Bujor"

 

• Intreaba-ti virtutile, crestine
  Publicat in : Poezii ortodoxe
• Sa avem unde deprinde virtutile
  Publicat in : Pilda zilei
• Virtutile patriarhale
  Publicat in : Editoriale
• Virtutile timpului vietii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti