Duhul plin de pace al crucii este dragostea. Ea este însăşi strălucirea crucii. Cel răstignit, adică cel slobozit de patimi, iubeşte cu adevărat, are înlăuntrul său adevărata viaţă. Iar această dragoste este expresia învierii, care vine din răstignirea cea de bunăvoie. De multe ori credem că sfârşitul vieţii este nimicul. Se întâmplă însă contrariul. Aşa cum în matematică mai prejos de zero exista şi o altă numărătoare, -1, -2 etc., tot astfel şi sub cruce există o altfel de viaţă. Şi putem spune cu certitudine că această viaţă, aflată sub nimicul neizbânzii omeneşti, este cea adevărată. Această dragoste pare să vină de-a dreptul din veşnicie, din iadul care L-a primit pe Hristos, şi ne străluceşte lumina cea veşnică.
O astfel de dragoste răspândea şi fericitul Gheronda. A fost însăşi iubirea răstignită şi înviată, iar aceasta nu ca un simplu sentiment, ci ca un fapt cu adevărat duhovnicesc. Dragostea care se revarsă din mormântul purtător de viaţă are ceva adevărat. îmi amintesc două însuşiri aparte ale acestei iubiri răstignite, pe care le avea fericitul Mitropolit.
Una dintre ele este nobleţea. A avut nobleţea pe care o dăruieşte dragostea. Aşa cum un om de viţă nobilă nu are trebuinţă să caute mijloace prin care să-şi câştige puterea, nici nu este stăpânit de teama de a o pierde, ca unul ce deja o are asigurată, tot astfel lucrează şi dragostea cea plină de nobleţe. Nu se teme de nimic. Cine este mort, cel ce a murit, nu se teme de nimic. Toţi îi arată cinste. Iar cei care nu-l cinstesc, ci-i răpesc ale sale, adică cei vinovaţi de ierosilie, şi aceştia primesc binecuvântare. Se povesteşte că un turc a luat ciorapul Sfântului Gheorghe Noul Mucenic şi a devenit apoi bogat.
Astfel, omul împodobit cu dragostea cea plină de nobleţe nu numai că nu se teme de nimeni, ci unul ca acesta îi binecuvântează pe toţi. Lumina pe toate le luminează. Nu există întuneric care s-o acopere. Razele soarelui pot pătrunde şi printre nori, aducând lumină şi veselie. Tot astfel se întâmplă şi cu cel răstignit de bunăvoie. Dragostea plină de nobleţe nu se teme de nimeni. Nu se zgârceşte. Dăruieşte din belşug. Cinsteşte libertatea tuturor oamenilor. Ii luminează fără să-i ardă. Iar dacă îi arde, şi atunci celălalt se face aur, pătimeşte „-prefacerea cea bună". Dragostea nobilă nu caută răsplătire. Nu ştie să aştepte, ci să dăruiască. Dragostea nobilă nu este un dar oferit la schimb, ci ea, cea dintâi, iese în întâmpinarea omului. Şi, desigur, dragostea ia neizbânda omului şi o preface în slavă. Din iad face Rai. Dragostea plină de nobleţe se aseamănă iubirii lui Hristos. „ Dumnezeu S-a unit cu firea omenească cea desfrânată", spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Hristos a arătat o dragoste plină de nobleţe, luând asupra Sa firea omenească căzută în desfrânare. Această dragoste nu judecă, ci tămăduieşte. Aşa cum Hristos, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, „a venit ca doctor, nu ca judecător", tot astfel şi omul care arată o iubire nobilă este un tămăduitor. Iubeşte şi când este urât. Dragostea plină de nobleţe sporeşte mărinimia de suflet. Nu stăpâneşte prin constrângeri şi legi, ci prin mărinimia sufletului, a dăruirii de sine. O astfel de dragoste este ridicare mai presus de moarte. Această dragoste plină de nobleţe a avut-o fericitul şi binecuvântatul Gheronda Calinic. A fost un om înnobilat de iubire. S-a născut pentru a iubi. Cunoştea prea bine această lecţie a iubirii. De aceea uita şi ierta uşor.
Cealaltă însuşire a iubirii este că potoleşte avântul deşteptăciunii omeneşti. Altfel spus, un om plin de iubire nu voieşte să vadă greşeli, nu vrea să aibă judecăţi, să înţeleagă, să-i îngăduie raţiunii să se mişte cu iuţimea ei. De multe ori am observat aceasta în viaţa fericitului Gheronda. Ştiam că era înzestrat cu multe harisme omeneşti. Avea o inteligenţă nemaipomenită. Avea puterea, dacă voia, să judece drept lucrurile, să înţeleagă adevăratele probleme ale celuilalt, să mustre făţărnicia, minciuna celuilalt. Insă dragostea lui era mai mare, încât stăvilea aceste calităţi fireşti cu care era înzestrat. Şi astfel, de multe ori, nu voia să înţeleagă unele lucruri simple, pe care, ca un om inteligent, le putea cu uşurinţă sesiza. Ştiu însă că aceasta este adevărata deşteptăciune. Căci altul este caracterul inteligenţei lumeşti şi altul al celei după Dumnezeu. Omul inteligent este cel care iubeşte, chiar dacă nu este iubit, cel care luptă împotriva răului din lume prin dragoste şi neţinerea de minte a acestuia.
De obicei, un om inteligent poate percepe cu uşurinţă însuşirile celuilalt şi structura sa psihologică, îşi poate aminti întreaga viaţă ce a făcut celălalt, însă omul care iubeşte nu numai că nu vede răul celuilalt ori prefăcătoria şi vrăjmăşia lui, ci dimpotrivă, şterge tot ce este urât în fratele său şi-şi aminteşte cele bune, sănătoase ale acestuia. Face, însă, mai mult decât atât. Nu numai că le trece cu vederea pe cele rele, dar priveşte ca bune până şi trăsăturile urâte de caracter ale fratelui său!! Astfel, inteligenţa, ca însuşire firească, o mută la un alt nivel. Se foloseşte de ea pentru a dobândi mila lui Dumnezeu. Prin dragoste schimbă toate legile şi le face duhovniceşti.
Vede si aude cu alte simţuri.
Adevărata dragoste plineşte încă mai mult decât atât. Nu urmăreşte să iasă în evidenţă în ochii celorlalţi. Inteligenţa cea după Dumnezeu îl face pe omul plin de dragoste ca neîncetat să se ascundă. Cel ce iubeşte cu adevărat împlineşte ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: „Nu voi să încredinţezi pe toţi despre iubirea ta faţă de ei. Ci cere lui Dumnezeu să le-o arate El însuşi aceasta în chip negrăit." Omul plin de iubire caută ca Domnul însuşi să facă arătată această iubire „în chip negrăit". Ceea ce omul de lume socoteşte a fi prostie este, în fapt, înţelepciunea cea după Dumnezeu.
Aceste două însuşiri le-am văzut unite deopotrivă în persoana pururi pomenitului Gheronda. Avea dragostea cea adevărată care ştie să pătimească durerea, să sufere, să simtă, să uite, să se ridice mai presus de inteligenţa firească, să-l facă pe om mort, dar totodată să-l însufleţească cu viaţă. De aceea, a şi petrecut pe pământ o viaţă
îngerească, căci „cel care-L iubeşte pe Dumnezeu duce pe pământ viaţa îngerească". Pentru aceasta a aflat îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Cuviosul Pamvo i-a spus Avvei Theodor: „Theodore, du-te, mila ta să o ai peste toţi, căci mila a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu!" Avea o atât de mare dragoste pentru Dumnezeu şi om, încât s-a învrednicit să scoată si demonul dintr-un tânăr.
+IPS Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului
Fragment din cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti", Editura Sophia
Cumpara cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti"
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.