Trebuie să ştim dintru început că originea gândurilor este una dublă: stările şi aplecările, sau pornirile omului, pe de o parte, şi lucrarea diavolilor, pe de alta.

Stările omului sunt date de patimile sale, care, aşa cum am văzut, se manifestă mai întâi prin gânduri. Aplecările şi pornirile - obişnuinţele - sunt date de „amintirea rea”, urma lăsată în suflet de patimi şi de greşeli, sau de lipsa de grijă din trecut. Astfel, Sfântul Marcu Ascetul defineşte pornirea pătimaşă ca „aducere aminte de păcatele de odinioară”. Gândurile şi imaginile pătimaşe sunt, în esenţă, furnizate de memorie şi de imaginaţie, care este legată de memorie. De aceea, pornirea pătimaşă poate stărui chiar dacă omul s-a lepădat de patima spre care-l mână şi chiar dacă a trecut multă vreme de când n-a mai căzut în greşeala care a întipărit-o în suflet. Astfel, Evagrie spune: „Dacă avem amintiri pătimaşe, aceasta se datorează faptului că de la bun început am primit lucrurile în noi cu patimă; şi invers: despre lucrurile pe care le-am primit în noi cu patimă vom avea amintiri pătimaşe”.

Iar Sfântul Marcu Ascetul, care a insistat mai mult decât oricare alt Părinte asupra importanţei obişnuinţelor pătimaşe, precizează: „Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul voinţei, se impune pe urmă silnic, chiar dacă nu vrea cel părtaş cu ea (odinioară)”; „când vom lepăda din cuget tot păcatul de bunăvoie, vom lua lupta cu patimile din obişnuinţă”; „nu zi: nu vreau, şi totuşi vine; căci cu siguranţă dacă nu iubeşti lucrul însuşi, dar iubeşti pricinile lui”; „când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă mintea ce vieţuieşte în linişte, la vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă”.

Altfel spus, în afara gândurilor primite cu voia în prezent, există în suflet şi gânduri pe care nu le primim de bunăvoie în prezent, dar care ne vin pentru că au fost cândva primite şi acceptate şi pentru că, chiar dacă urmările lor nu mai sunt voite, totuşi pricina lor a fost voită. Tot Sfântul Marcu Ascetul mai spune: „De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor; iar de vin gânduri cu voia, iubim şi lucrurile spre care se îndreaptă”; „Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din voinţa liberă. De aceea, cele din urmă sunt pricinile celor dintâi”.

Cealaltă sursă a gândurilor este lucrarea diavolească, care atacă sufletul fie indirect, prin mijlocirea trupului (prin simţuri, dar şi prin mişcările şi pornirile lăuntrice), fie direct, cu ajutorul memoriei şi al imaginaţiei. Faptul că diavolii se folosesc de facultăţile omeneşti pentru a isca gândurile pătimaşe face ca noi „să le simţim pe toate ca ieşind din inimă”, cum spune Sfântul Diadoh al Foticeei, deşi pentru unele ea nu este cu nimic vinovată.

Gândurile pătimaşe sunt iscate de diavoli cel mai adesea pe temeiul dispoziţiilor sau/şi al predispoziţiilor omului, după cum arată Sfântul Apostol Iacov:

„Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Iac. 1, 14), sau Sfântul Isaac Sirul, care scrie: „în toate încercările osândeşte-te pe tine însuţi ca fiind vinovat de ele”. Intr-adevăr, „dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet”, spune limpede Sfântul Maxim. Iar Sfântul Ioan Casian arată că sufletul, ca şi trupul, este atacat de boală în părţile lui cele mai slabe: „După cum când apar în corpul nostru unele stări neplăcute (...) îi cad victime mai întâi păiţile mai slabe ale tmpului, iar părţile mai puternice încep să sufere numai când s-a aşezat bine boala în corp, tot aşa şi sufletul fiecăruia dintre noi, când suflă vântul dăunător al viciilor, partea cea mai slabă şi mai firavă nu rezistă atacurilor puternice ale vrăjmaşului şi ajunge în primejdia robiei, începând cu partea care, fiind păzită mai puţin, deschide cale mai uşoară pentru trădare (...) în aşa fel ne încearcă duhurile rele cu şiretenie pe fiecare dintre noi, amăgindu-ne mai ales în acele simţăminte ale sufletului pe care le ştiu că sunt bolnave”

Trebuie însă să ştim că diavolii pot să-i aducă omului gânduri sau imagini fără nici o legătură cu stările sau pornirile sale, chiar dacă el îşi poate închipui, şi în acest caz, că acestea vin din el, după cum arată Sfântul Macarie Egipteanul: „Există o putere vrăjmaşă şi rea care împinge neamul omenesc în chip ascuns la rătăcire, punându-i în inimă, pe nevăzute, gânduri nelegiuite. Apoi, oamenilor nu le mai rămâne altceva de făcut decât să făptuiască ceea ce li s-a strecurat pe ascuns, cu propria lor voie; cei mai mulţi dintre ei nici nu ştiu de unde le vin momelile şi, din pricina obişnuinţei pe care o au de a vedea iscându-se în sufletul lor gânduri rele, ajung să creadă că acestea sunt porniri fireşti ale inimii”.

In această privinţă, răutatea diavolească nu ocoleşte pe nimeni, lucrând în toţi oamenii, însă în mod diferit, potrivit treptei spirituale pe care se află fiecare. Aşa se face că înşişi sfinţii, care prin nevoinţă teantropică - osteneală omenească unită cu puterea harului dumnezeiesc - sunt curaţi de orice păcat şi au ajuns la nepătimire şi în care, deci, nu mai există nici stări şi nici amintiri păcătoase, au totuşi de înfruntat gândurile aduse de diavoli, prin care sunt în continuare ispitiţi. Sfinţii Părinţi spun chiar că lucrarea diavolească sporeşte şi gândurile semănate de ei se înmulţesc pe măsura înaintării duhovniceşti a omului. Este bine cunoscută vorba Părinţilor din pustie, că omul trebuie „să aştepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă" şi că până la ultima lui suflare are de luptat cu gândurile semănate de diavoli. Căci zice Iov: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească (...)?” (Iov 7, l). „Omul nu poate până la moarte să nu aibă gânduri şi război”, spune şi Sfântul Isaac Sirul, iar Sfântul Simeon Noul Teolog zice că omul „a primit puterea de a nu face răul, dar nu şi puterea de a nu se gândi la el”. „Precum nu se poate să nu taie aerul din afară cel ce umblă pe pământ, tot aşa e cu neputinţă să nu fie războită pururea inima omului de către draci sau să nu fie tulburată de ei într-ascuns”, arată Sfântul Isihie Sinaitul. Iar Sfântul loan Damaschin, vorbind despre cele opt gânduri ale răutăţii care corespund patimilor de căpetenie, spune: „Ca aceste opt cugete să ne tulbure sau nu, nu ţine de noi”.

Prin semănarea de gânduri în inima omului, diavolii urmăresc să întreţină patimile care zac în el şi să-l împingă în păcatul cu lucrul sau, în cel curăţit de patimi, să le aducă din nou în el; astfel, celor sporiţi se muncesc să le întineze rugăciunea şi să-i împiedice să se înalţe la contemplaţie: întotdeauna însă ei se străduiesc să-l înstrăineze pe om de Dumnezeu şi să-l despartă cu totul de El. Din acest punct de vedere, oricare gând se vădeşte a fi o ispită, cu atât mai mare cu cât omul, aşa cum vom vedea, poate să primească gândul, şi astfel să urmeze voia cea rea a diavolilor, sau să-l lepede de la el, împlinind voia lui Dumnezeu. Orice gând care-i vine omului în minte este o încercare, care-l poate duce fie la pierderea sa, fie la mântuire, după cum alege să urmeze sau nu îndemnul la păcat.

După cum, lăsându-se biruit de ispită, omul îşi întreţine starea de boală, sau cade din nou în ea, tot aşa, împotrivindu-se gândului, el poate să se lecuiască cu totul şi să stăruie în bine. Mai ales la acest din urmă aspect gândindu-se, Sfântul Isaac Sirul spune: „încercarea e de folos pentru tot omul”, exclamând: „Slavă Stăpânului, Care prin doctorii amare ne dă bucuria sănătăţii !”. Sfântul Apostol lacov arată rostul tămăduitor al ispitei: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (lac. 1, 12). Astfel, pentru cel înrobit de patimi fiecare gând este un bun prilej de a scăpa din legătura lor şi de a se curăţi de păcate; iar pentru împlinitorul desăvârşit al poruncilor, prilej de a se întări în virtute, după cum scrie Sfântul Varsanufie unuia dintre fiii săi duhovniceşti: „Să nu te moleşească pe tine mulţimea patimilor şi nălucirilor drăceşti, ci crede că nu vor izbuti nimic tulburările şi ispitele lor, ci mai vârtos îţi vor spori virtutea, dacă vom lua aminte cu grijă să stăruim în răbdare (...). Căci aşa cum întâlnirea cu focul face aurul mai strălucitor, la fel îl face mulţimea încercărilor pe cel drept”. Iar Avva Ammona scrie că „Puterea Duhului dă sfinţilor, după ce a trecut ispita, spor de mărire şi mai mare putere”.

Toţi Sfinţii Părinţi arată că numai datorită ispitelor, deci şi a celor aduse prin gânduri, poate omul înainta duhovniceşte. Avva Ammona scrie: „Dacă nu vă vine nici o ispită, fie ea pe faţă, sau intr-ascuns, nu puteţi urca pe o treaptă mai înaltă decât cea pe care sunteţi”. Sfântul Antonie cel Mare vede chiar în ispită lucrul cu totul de trebuinţă pentru mântuire: „Nimeni neispitit nu va putea să intre în împărăţia cerurilor. Că ridică, zice, ispitele, şi nimeni nu este care să se mântuiască”.

Iată deci că soarta sufletului atârnă de cum va primi omul gândurile ce-i vin în minte. Şi prin primirea şi însoţirea cu ele, se nasc patimile şi se întăresc, iar diavolii pun stăpânire pe suflet şi se sălăşluiesc în el. Iar prin lepădarea lor, dimpotrivă, omul poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să iasă din robia patimilor şi să sporească în virtute, ajungând sa se unească cu Dumnezeu şi să înainteze în această unire.

Dacă nu se păzeşte, omul repede poate fi furat de gânduri; şi dacă în primul moment ele pot fi uşor respinse, cu cât trece timpul, e din ce în ce mai greu, iar apoi vine o vreme când este aproape cu neputinţă să li se mai împotrivească.

Lupta cu gândurile presupune o cunoaştere limpede a felului în care ele lucrează în suflet, ca şi a atitudinii sufletului faţă de ele. Sfinţii Părinţi au observat că ispita funcţionează asemenea unui mecanism, totdeauna în acelaşi fel, diferitele ei etape corespunzând evoluţiei modului în care omul reacţionează faţă de gândul care-i este semănat în minte.

Jean-Claude Larchet
Fragment din "Terapeutica bolilor spirituale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

• Sa lepadam cat mai repede gandurile rele
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti