Bogăţia termenului „metanoia”, care nu poate fi tradus cu adevărat nici de „căinţă”, nici de „pocăinţă”, a fost subliniată adesea. Fiindcă el exprimă întoarcerea totală a făpturii ce revine la Dumnezeu şi sintetizează un ansamblu de atitudini sau secvenţe succesive. Conştientizarea stării sale de păcătos îl conduce pe creştin să facă o primă mişcare de concentrare sau de întoarcere la sine, ducându-l apoi la convertire sau întoarcere la Dumnezeu (ce constituie propriu-zis căinţa) pecetluită apoi de mărturisirea păcatului său. Capătul acestui parcurs e iertarea dumnezeiască acordată în schimbul mărturisirii care dă metanoiei caracterul său vesel şi restaurează pe credincios în demnitatea iniţială a lui Adam.

Această învăţătură despre pocăinţă străbate cea mai mare parte a imnologiei Triodului, dar articulaţiile ei apar deosebit de clare în legătură cu parabola fiului risipitor. Pentru mai multă claritate ne vom limita şi noi la exegeza acestei parabole.

Incepând din a doua duminică a perioadei pregătitoare, fiecare din candidaţii la luminare trebuie să se identifice duhovniceşte cu fiul risipitor spre a parcurge personal etapele întoarcerii acestuia la Tatăl în timpul Postului Mare, care astfel poate fi privit drept o amplă dramatizare a acestei parabole.

Temeiul căinţei, ne-au arătat capitolele anterioare, stă în recunoaşterea păcătoşeniei, adică a faptului că ne-am depărtat de Tatăl ceresc şi de starea naturală a lui Adam.

„Bunule Părinte, depărtatu-m-am de la Tine, dar nu mă părăsi, nici nu mă arăta netrebnic împărăţiei Tale. Vrăjmaşul cel cu totul viclean m-a dezbrăcat şi mi-a luat bogăţia; darurile cele sufleteşti le-am risipit ca un desfrânat...”.

Intrucât conştiinţa e o părticică dumnezeiască aşezată în om ca o „lege naturală” pentru a discerne binele de rău, înainte de a declanşa mişcarea întoarcerii sale, păcătosul trebuie înainte de toate să treacă prin faţa tribunalului propriei sale conştiinţe.

„De aici m-am judecat, de aici am fost osândit, eu ticălosul, adică de cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai aspru”.

Dobândind conştiinţa stării sale de păcătoşenie, fiul risipitor îşi aducea aminte de bunurile şi de fericirea de care se bucura la tatăl său, iar situaţia sa nenorocită de paznic de porci într-un pământ străin îi apărea cu atât mai dureroasă, cu cât îşi aducea aminte cu nostalgie de patria sa, raiul.

Păcatul e un exil din rai adică din intimitatea cu Dumnezeu, dar şi un exil al omului afară din el însuşi. Astfel, Duminicile Fiului Risipitor şi ale Izgonirii din rai îndeamnă pe fiecare credincios să-şi dea seama, înainte de a intra în Postul Mare, de propria depărtare de fericire şi de exilul său în „pământul patimilor”. La Utrenia ultimelor două duminici ale perioadei pregătitoare, după cântarea celor doi psalmi de jubilaţie ai polieleului (Ps 134-135), se adaugă Psalmul 136: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când mi-am adus aminte de Sion...” cântat pe un ton tânguitor. Acesta psalm cântat de iudei în timpul exilului lor de 70 de ani la Babilon exprimă de acum înainte sentimentul de tristă nostalgie pe care-l încearcă de la intrarea în Triod orice fiu risipitor aducându-şi aminte de raiul din care s-a exilat de bunăvoie.

Dobândind conştiinţa îndepărtării sale de patria cerească, sufletul constată că e cu totul lipsit de virtuţi şi se apropie de deznădejdea totală, nemaiştiind nici măcar cum să înceapă să-şi plângă multele sale păcate:

„Cum voi plânge acum căderea mea? Ce început voi pune mântuirii mele, eu, cel ce în desfrânări am vieţuit, îndurate?”.

După ce am dobândit conştiinţa păcatului şi am parcurs prima etapă a mişcării convertirii, începutul căinţei propriu-zise e întoarcerea credinciosului la el însuşi, convertirea spre el însuşi. Triodul ne îndeamnă să „intrăm în cămara sufletului”, căci perioada Postului Mare e un moment deosebit de favorabil pentru a putea în sfârşit să ne „întoarcem la noi înşine”, să ne desprindem de amăgirile lumii, să ne eliberăm de replierea egoistă pe un eu exacerbat, pentru a ajunge să ne cunoaştem pe noi înşine prin post, asceză şi smerenie.

„De îndată ce omul se retrage dintre oameni - spune Sfântul Isaac Sirul - şi se concentrează în el însuşi, mişcările căinţei se vor înfăţişă de la sine în mintea sa”.

Intoarcerea la sine constituie deja asigurarea întoarcerii la Dumnezeu în lacrimile căinţei şi nădejdea învierii. Concentrându-se asupra lui însuşi pentru a sonda aici profunzimea păcatului său şi a regăsi adevărata realitate a fiinţei sale, credinciosul realizează deja scopul principal al metanoiei: el îşi întoarce inima şi, printr-o schimbare radicală a vizunii sale despre lume, revine în sine însuşi, lăsând risipirea în multiplicitatea ce caracterizează patimile. El regăseşte dinamismul originar al firii sale pentru a declanşa faza activă a căinţei: întoarcerea sau convertirea.

De îndată ce şi-a dat seama de starea sa de exil şi a întrevăzut posibilitatea întoarcerii la tatăl său, fiul risipitor a părăsit spontan păcatul şi patimile simbolizate de hrana porcilor. Tot astfel, intrarea pe calea căinţei e şi ea marcată de o indispensabilă renunţare la păcat, aşa cum începutul vieţii monahale e marcat de renunţarea la lumea patimilor.

Odată intrat în sine însuşi şi păcatul fiind părăsit, penitentul trebuie să-şi aşeze raţiunea judecător al faptelor sale. „Inceputul mântuirii e osândirea de noi înşine”, spunea awa Evagrie. Intr-adevăr, câtă vreme refuzăm să ne învinuim pe noi înşine şi încercăm să ne justificăm, e cu neputinţă să dobândim căinţa.

Această manie a „autojustificării”, fiică a mândriei, perpetuează atitudinea protopărinţilor noştri după ce au călcat porunca lui Dumnezeu. Greşeala n-a atras după sine o pedeapsă imediată, ci Dumnezeu i-a propus lui Adam să se căiască recunoscându-şi responsabilitatea în păcatul pe care tocmai îl săvârşise. Dar Adam a refuzat propunerea făcută de Cel Milostiv, şi-a tăgăduit libertatea, încercând să scape de mărturisirea lui şi transferând asupra Evei întreaga responsabilitate a păcatului lor comun. La rândul ei, Eva l-a învinuit pe şarpe şi n-a consimţit să spună: „Iartă-mă!”

Justificându-se astfel neîncetat şi transferând asupra altora responsabilitatea faptelor lor libere, oamenii îşi interzic intrarea pe calea duhovnicească şi-şi închid întoarcerea la desfătările raiului. Ca să se deschidă din nou aceste uşi închise de trufie şi neascultare şi să fie primită întoarcerea, e aşadar absolut indispensabil să legăm de părăsirea păcatului cu fapta mărturisirea lui, aşa cum a facut-o fiul risipitor care a strigat: „Am păcătuit!”, întorcându-se spre Tatăl. Adevăratul penitent n-are de altfel nevoie de nici un acuzator, pentru că se face pe sine însuşi propriul său judecător pentru a scăpa de osânda viitoare:

„Intoarce-te, pocăieşte-te, descoperă cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce ştie toate: «Tu ştii cele ascunse ale mele, Mântuitorul meu!» şi cântă ca David: «Miluieşte-mă după mila Ta» [Ps 50, l]”.

Numai mărturisirea (exomologesis) face căinţa efectivă, dar efectul ei e direct proporţional cu ruşinea, însoţitoare necesară a căinţei şi pedeapsă ce anticipează şi eliberează de pedeapsa veşnică pe cel ce se căieşte sincer. Mărturisirea e atât de centrală în spiritualitatea monahală încât termenul exomologesis va ajunge să însemne puţin câte puţin nu numai mărturisirea ca Sfântă Taină, ci şi exerciţiul permanent al dezvăluirii gândurilor celor mai intime unui părinte duhovnicesc. In mănăstiri ca Studiu, în fiecare zi la Utrenie, spre oda a 4-a a canonului, Sfântul Teodor se aşeza într-un colţ retras al bisericii şi primea mărturisirea fiecăruia din monahii săi.

„Mărturisirea lucrează adevărata naştere duhovnicească, prin ea se face adevărata supunere, prin ea ne asigurăm o cale fără griji, dulceaţa rugăciunii, progresul, urcuşul neîncetat şi, în cele din urmă, îndumnezeirea”.

De mărturisire Triodul recomandă să legăm rugăciunea şi implorarea milostivirii dumnezeieşti. Sufletul penitent care-şi mărturiseşte păcatul trebuie să o facă întotdeauna strigând: „Miluieşte-mă!”, fiindcă iertarea e rodul milostivirii, iar nu al căinţei, care rămâne întotdeauna insuficientă.

„Inaintea Ta cad, Iisuse: «Greşit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine!» Ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de străpungere!”.

Schimbarea conduitei, a conştiinţei sale, a sensului şi a faptelor sale spre lucrurile bune mai înalte, îl face pe om să implore iertarea lui Dumnezeu. Mai întâi el trebuie să iasă de bunăvoie de sub stăpânirea păcatului şi să înceapă mişcarea de întoarcere spre patria sa pentru a dobândi iertarea şi a fi restaurat în legea firii.

Cu concizia şi fidelitatea sa obişnuită faţă de învăţătura tradiţiei, Sfântul Ioan Damaschinul defineşte această dimensiune „sinergică” a metanoiei drept: „o întoarcere prin asceză şi osteneli de la ceea ce este potrivnic firii la ceea ce este potrivit firii, de la diavol la Dumnezeu”.

Prin urmare, metanoia e o întoarcere, o trecere de la întuneric la lumină şi o anticipare a Paştelui lui Hristos care îi vor face pe credincioşi să treacă „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. Fără acest „mic Paşte” al căinţei, în care elanul sufletului spre întoarcerea tuturor puterilor sale spre Dumnezeu se asociază cu jertfa de bunăvoie a trupului în asceză şi osteneli, „Praznicul praznicelor” n-ar avea în fond nici semnificaţie, nici efect duhovnicesc real.

Această înviere, pe care o săvârşeşte căinţa, realizează o întoarcere la fire, dar pe o cale mai scurtă decât cea care l-a îndepărtat pe păcătos de virtute60. Este „un contract cu Dumnezeu pentru o viaţă nouă”, a cărui iniţiativă depinde în exclusivitate de libera voinţă a fiecăruia. Căinţa e de neconceput fără o schimbare totală şi radicală a obişnuinţelor, a întregii noastre vieţi, fără a lua hotărârea de a ne angaja pe o cale nouă: modul de a fi [tropos] al virtuţii.

Scopul ansamblului regulilor typikon-ului insistă, aşadar, pe aplicarea „în practică” a acestei condiţii indispensabile a căinţei, definind pentru credincioşi un nou mod de viaţă ritmat de asceză şi cult. Postind, omul accede la un mod de existenţă mai apropiat de cel al îngerilor nestricăcioşi şi experimentează încă de aici roadele duhovniceşti ale căinţei sale. Inversarea sensului ciclului cotidian şi al ciclului săptămânal nu este oare un semn izbitor al acestei întoarceri lăuntrice pe care trebuie să o realizeze fiecare? In Postul Mare timpul liturgic e un timp al metanoiei arătând că întreg cosmosul „simpatizează” totdeauna cu omul, revelându-i starea sa duhovnicească, atât în căderea, cât şi în ridicarea sa.

„Ia aminte, cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi îl laudă pe El”.

Ierom. Makarios Simonopetritul

Fragment din cartea "Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic - ed.3", Editura Deisis

Cumpara cartea "Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic - ed.3"

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: