Femeile să se supună întru totul bărbaţilor lor (cf. Efes. 5, 24). Mai este valabilă această relaţie dintre genuri?

Argumentaţia Bisericilor Ortodoxe şi a unei mari părţi a teologilor ei în disputa cu teologia feministă şi cu decizia altor Biserici de a hirotoni femei stârneşte impresia că locul femeii în lumea Ortodoxă nu necesită nicio corectură, în general, reflecţii referitoare la această temă sunt văzute drept o preocupare cu probleme ale altor Biserici. Exemplară pentru această evaluare este Consultarea Interortodoxă despre „Locul femeii în Biserica Ortodoxă şi chestiunea hirotonirii femeilor", care a avut loc, la iniţiativa Patriarhului Ecumenic, în toamna anului 1988, în Rodos. Nu persistă nicio îndoială asupra următorului fapt: Teoria despre demnitatea femeii şi relaţia dintre bărbat şi femeie transmite un ideal, cu care realitatea nu este însă în deplin acord. Femeile ortodoxe se găsesc din copilărie resemnate cu locul lor în Biserică şi sunt obişnuite, de exemplu, să accepte rituale liturgice care reprezintă oglindirea unor structuri sociale deja depăşite şi similare unei discriminări a femeii.

Astfel, femeile ascultă răbdătoare, în cazul în care pot auzi, preotul în cea de-a doua rugăciune a cununiei, rugându-L pe Dumnezeu: ,,Trimite harul Tău cel ceresc peste
robii Tăi aceştia (N). Şi dă roabei Tale acesteia să se plece în toate bărbatului său, şi robului Tău acestuia să fie cap femeii, ca să vieţuiască după voia Ta"30. Acelaşi lucru este argumentat şi biblic prin lecturarea ulterioară a epistolei din Efes. 5, 20-33. A declara universal valabilă înţelegerea ierarhică a genurilor specifică Sfântului Pavel, care a trăit în spaţiul cultural şi social iudaic şi în cel greco-roman, orientat patriarhal-androcentristic, întrucât aceasta ar corespunde „ordinii creaţiei", după cum argumentează şi anterior menţionata Consultare din Rodos, atât în „concluziile" ei, cât şi într-un şir de referate, se bazează pe o înţelegere statică a Tradiţiei şi pe o exegeză literară ce opacizează contextul cultural al autorilor şi al adresanţilor lor.

Cu siguranţă că Sfântul Pavel, în I Cor. 11, 3-10, referindu-se la Facerea 2, transmite o dovadă exegetică a supunerii de la natură a femeii faţă de bărbat, cu toate că imediat vorbeşte despre egalitatea dintre bărbat şi femeie. Cu toate acestea, el trăia într-o lume în care bărbatul grec mulţumea pentru că nu s-a născut animal, femeie sau barbar, în timp ce bărbatul iudeu, în rugăciunea sa zilnică de dimineaţă, îl laudă pe Dumnezeu că nu L-a creat păgân, femeie sau neştiutor, ori sclav.

In acest orizont şi luând în considerare pericolului pe care îl prezenta mişcarea eretică a gnosticilor, în care femeile se prezentau într-un mod exagerat, se înţelege reacţia defensivă a primei epistole către Timotei, care s-a impus în Biserică drept normă: „Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (I Tim. 2, 11-15; cf. I Cor. 14, 33-36). Aceasta este baza biblică pentru o exegeză nediferenţiată ce fixează sfera de activitate femeii la trei domenii: Biserică, copii şi bucătărie.

In exegeza Părinţilor Bisericii, genurile sexuale sunt destinate unor roluri specifice, valabile în Biserică până astăzi: Bărbatul ar fi creat pentru ceea ce este mai înalt, necesar şi folositor, e capabil de război, pentru viaţa publică şi pentru reprezentarea familiei; femeii, dimpotrivă, îi revine ceea ce este mai jos, subordonat şi ceea ce este de rang secundar. Ea este potrivită pentru activităţile casnice, pentru viaţa de familie şi pentru educaţia copiilor (vezi, de pildă, Ioan Hrisostom, cf. Max. 4: PG 51, 230-231). Cele două argumente cu care este fundamentată relaţia dintre genuri în I Tim. - prioritatea primului creat, ispitirea femeii - provin dintr-o exegeză ce redă mai degrabă spiritul vremii exegetului, decât mesajul lui Hristos.

Chiar dacă, pe baza unei situaţii concrete, Pavel le scrie corintenilor ca femeile să poarte văl în Biserică (I Cor. 11, 5), totuşi, niciun om cu minte nu poate susţine astăzi că „dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă" (I Cor. 11, 6). O astfel de tălmăcire, respectiv un asemenea ataşament faţă de astfel de obiceiuri arhaice, sunt apărate în zilele noastre, într-o formă extremă, spre spaima lumii civilizate, de paznicii moralei din cadrul fundamentalismului islamic. Ocrotirea comunităţii bisericeşti de farmecul ispititor al femeii, care în plus ar fi proprietatea bărbatului, izvorăşte din concepţia că genul feminin chiar reprezintă personificarea demonicului şi a ispititorului. Că, poate, farmecul unui bărbat ar putea distrage femeile de la rugăciune iese din discuţie într-o societatea care gândeşte şi acţionează patriarhal. Faptul că în unele regiuni, femeia, pentru a se proteja pe sine, trebuie să-şi acopere capul este o circumstanţă regretabilă a atitudinii bărbaţilor. Prin urmare, discuţia despre acoperirea capului femeilor în Europa de Vest nu se referă la concepţia despre femeie specifică unei anumite tradiţii culturale, ci la relaţia dintre bărbat şi femeie.

Făgăduinţa conţinută în filiaţia divină este adesea invocată în manifestul emancipării femeii, ceea ce se traduce în înţelegerea botezului ca semn al egalităţii între oameni (cf.
Gal. 3, 28). Chiar dacă acest mesaj nu a fost intenţionat ca îndemn la răsturnarea structurilor sociale, ci ca nădejde eshatologică în orizontul aşteptării nemijlocite a venirii Domnului, el reprezintă un principiu antropologic fundamental al credinţei creştine. Realitatea a deschis însă o prăpastie între învăţătură şi viaţă. Biserica s-a orientat în dezvoltarea sa după structurile sociale dominante şi a absolutizat temporalul fără să interogheze cauzele ce au determinat hotărârile Bisericii. Ceea ce atunci era de neevitat nu poate semnifica astăzi trădarea credinţei, atunci când este schimbat. Procesul emancipării sociale a femeilor nu are voie să fie văzut drept un „pericol" de a introduce „noutăţi''în Biserică, ci ca o şansă de înnoire, şansă prin care atenţia faţă de demnitatea femeii să devină prioritară. Unii istorici ai culturii numesc sclavia şi asuprirea femeii drept cauză a decăderii culturii antice. Viitorul Bisericii depinde, în cele din urmă, de reflecţia critică de sine referitoare la locul femeii în viaţa bisericească.

Anastasios Kallis

Fragment din cartea "Asta as fi vrut sa stiu. 100 de intrebari adresate unui teolog ortodox", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Asta as fi vrut sa stiu. 100 de intrebari adresate unui teolog ortodox"

Nota:

 30 Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2019, p. 91.

• Cel mai frumos dar de Nunta
  Publicat in : Editoriale
• Inmormantarea amana Nunta ?
  Publicat in : Viata liturgica
• Nunta - suprema intalnire
  Publicat in : Editoriale