Povestirea Arhimandritului Alexandru (F.) despre un oarecare Teofil, pe care a repetat-o fiilor săi duhovniceşti în diferite locuri la despărţire
Un oarecare Teofil, terminând Academia Duhovnicească, a intrat ca monah de rând într-o mănăstire. Conducerea duhovnicească, văzând pregătirea lui, l-a trimis ca secretar la arhiereu în Petrograd. Mitropolitul, la rândul său, convingându-se de maturitatea lui duhovnicească, i-a dat binecuvântare să îi primească pe toţi vizitatorii săi, care veneau la el cu diferite cereri cu caracter duhovnicesc (adică, cu tot felul, în afară de cele administrative). Teofil atât de mult îi mulţumea pe vizitatori, încât aceştia din urmă, transmiţându-şi entuziasmul lor datorat primirii, şi-au creat o asemenea părere despre el, încât nimeni nici nu se mai adresa arhiereului conducător, ci secretarului, creând un fel de pelerinaj.
Dar Teofil a ajuns la următoarea concluzie: „Să îi înveţi pe alţii e ca şi cum ai arunca pietricele din clopotniţă, dar să te înveţi pe tine, e ca şi cum ai duce pietricele în clopotniţă. Cine, dar, mă va învăţa pe mine?".
Nearătând o altă cauză, părintele Alexandru a continuat:
- Teofil a hotărât să se întoarcă în mănăstirea sa. Dar acolo i s-a spus: „Eşti un fugar!". Prin urmare, nu va mai fi primit în nicio mănăstire. Mult timp a dovedit Teofil că el nu cu voia lui a părăsit mănăstirea respectivă, ci cu binecuvântarea conducerii, iar la urmă a adăugat: „Şi doar ce am câştigat la arhiereu, toate cele şapte mii, le-am adus în mănăstirea mea".
După multe încercări de a-i convinge, cu chiu, cu vai l-au primit. Dar, numai ce a păşit Teofil pragul catedralei mănăstirii, că egumenul l-a alungat cu următoarele cuvinte:
- Nu este loc aici pentru gentlemeni parizieni. Afară de aici! (Teofil era îmbrăcat ca în capitală, ca secretar personal al mitropolitului.)
- Iertaţi, binecuvântaţi!
Şi-a schimbat hainele cu nişte vechituri. Şi iarăşi a avut loc o asemenea întâlnire:
- Ce te-ai prefăcut în cerşetor, ce, eşti cerşetor? Afară de aici!
- Iertaţi, binecuvântaţi!
S-a schimbat în haine obişnuite. Iar de data aceasta a fost îngăduit numai până la Golgota. Indată ce a pus metanie până la pământ, egumenul i-a spus:
- Aşa se face plecăciunea?! Afară de aici, netrebnicule! Ia te uită la el, ai vrut să mituieşti cu - Iertaţi, binecuvântaţi!
Şi aşa zi după zi Teofil a fost gonit trei ani şi jumătate la rând până când egumenul s-a îmbolnăvit de moarte.
Fraţii, prevăzând sfârşitul egumenului lor, au venit să îl roage să îl binecuvânteze pe Teofil ca succesor. Dar i-au spus aceasta fără nicio explicaţie, fără nicio introducere, ci pur şi simplu: „Binecuvântaţi, cinstite părinte, ca Teofil să fie urmaşul sfinţiei-voastre". La aceasta a urmat o obiecţie neaşteptată de nimeni: „Ce, netrebnicul acesta să fie urmaşul meu?! Chit că voi muri, dar nu îl voi ierta!".
Toţi s-au îngrozit... şi, după ce s-au sfătuit, au hotărât ca a doua zi să meargă la cel muribund după Dumnezeiasca Liturghie, la care au adăugat şi slujba „Pentru vrăjmaşii, cei ce ne urăsc pe noi şi ne fac rău". Rugându-se în biserică cu deosebită râvnă, au venit în chilia celui bolnav îmbrăcaţi în veşminte (pesemne,, cu intenţia de a-l împărtăşi pe muribund).
Discuţia pe aceeaşi temă au început-o mai pe ocolite şi treptat au trecut la esenţa problemei. A fost exprimată aproximativ următoarea idee: „Noi ne-am oprit la candidatura lui Teofil nu pentru că este absolvent al Academiei şi este mai învăţat decât oricare dintre noi, ci pentru că printre noi nu găseşti pe niciunul cu o asemenea smerenie şi răbdare ideală... Amintiţi-vă, doar nici sfinţiei-voastre în trei ani şi jumătate niciodată nu v-a spus vreun cuvânt de contrazicere sau de împotrivire...".
- Aşa să fie, oare? Unde este fiul meu Teofil?
Iar Teofil tot timpul era în apropierea bătrânului bolnav, numai că nu se arăta, întrucât apariţia lui îl supăra foarte tare. De data aceasta stătea în picioare după tocul uşii şi, auzind fraza: „Unde este fiul meu Teofil?", a înţeles că a sosit momentul critic. A intrat iute în chilie cu intenţia de a cădea înaintea patului, pe care zăcea egumenul muribund, dar acesta, căzând la podea, l-a întrecut pe Teofil, rostind printre lacrimi fraza:
- Iartă-mă, fiule... Nu am ştiut!
- Dumnezeu să te ierte, sfinte părinte, şi iartă-mă şi tu pe mine, păcătosul!
- Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvânteze!
Şi în braţele lui Teofil, egumenul şi-a dat sufletul. Fraţii s-au ocupat de pregătirea pentru înmormântare, iar Teofil a alergat în catedrală. Intrând în Altar, a căzut înaintea Sfintei Mese şi, rostind cuvinte de rugăciune, plângând în hohote, a rostit: „Pomeneşte-l, Doamne, pe nou-răposatul părintele meu duhovnic...". Şi mai departe, din cauza lacrimilor, cuvintele rugăciunii nu s-au mai auzit... Acest fragment din rugăciune l-a auzit dirijorul corului, care fusese reţinut întâmplător la strană. Şi, nedumerit, şi-a pus întrebarea: Oare, răposatul egumen i-a putut fi lui părinte duhovnic?
A trecut înmormântarea. Teofil a devenit egumen. Când viaţa mănăstirii şi-a început cursul obişnuit, dirijorul corului cu prima ocazie i-a pus lui Teofil întrebarea:
- Cinstite părinte, oare răposatul egumen a fost părintele duhovnic al sfinţiei-voastre?
Răspunsul la aceasta a fost:
- Fiule, eu L-am rugat mult timp pe Domnul Dumnezeu ca să îmi trimită un părinte duhovnic, iar Domnul a ştiut mai bine decât mine ce îndrumător îmi trebuie mie, păcătosului.
La sfârşitul povestirii, Arhimandritul Alexandru a rostit ceva în genul unui rezumat: „Domnul i-a îngăduit diavolului să se sălăşluiască în egumen ca să formeze răbdarea lui Teofil, şi din această cauză nimeni nu a suferit. Tot el nu a îngăduit nici moartea fără împăcare".
Această povestire plină de învăţăminte am avut ocazia să o aud din una şi aceeaşi gură de câteva ori, de două sau trei ori (întrucât despărţirea, mai exact, pregătirea pentru despărţire dura, poate, cu lunile şi se schimba alcătuirea fiilor duhovniceşti şi a ascultătorilor). Cu mai mult de 37 de ani în urmă am avut ocazia să aud această povestire. Nu garantez pentru exactitate, fără doar şi poate sunt făcute prescurtări; dar mi se pare că pentru cei nepricepuţi în înţelegerea unei purtări atât de stranii şi, pe deasupra, a unei persoane duhovniceşti atât de importante, va fi de folos să citească Scara, pe care autorul povestirii le dădea binecuvântare chiar şi mirenilor să o aibă ca o carte de căpătâi. In aceasta undeva este exprimată următoarea idee: „Domnul îngăduie uneori toată viaţa o neputinţă păcătoasă cu scopuri bune, ca prin aceasta să preîntâmpine căderi mai mari". In cazul dat credem că egumenul era corect în toate, în afară de atitudinea faţă de Teofil. Această mărturisire dinainte de moarte a neputinţei sale, după cât ni se pare, a întrecut în el toate nevointele sale, şi prin această plecăciune el s-a smerit foarte, ceea ce şi trebuie pentru mântuire. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor!
Adaug din partea mea că multora, care caută sincer mântuirea, adeseori li se trimite un prigonitor, care îi asupreşte toată viaţa, de regulă, dintre cei ai casei şi apropiaţi, iar acest exemplu explică cât se poate de bine sensul acestei încordări duhovniceşti, iar în cazul dat, al îndrumării duhovniceşti.
Arhimandrit Ioan (Krestiankin)
Carte de căpătâi pentru călugări şi mireni, Editura Egumenita
Cumpara volumul "Carte de căpătâi pentru călugări şi mireni"
-
Psalmul 50
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.