De multe ori timpul se arată cel mai mare duşman al omului. Mulţi spun că nu există, că noi am împărţit şi fragmentat viaţa în zile şi ore. Insă există un ceas care nu se atârnă pe pereţi, nu se pune la mână şi nici nu curge prin filele de hârtie ale agendelor, ci păşeşte uneori tăcut, alteori zgomotos şi neglijent peste sufletele şi trupurile noastre. Calcă peste ele şi scrijeleşte cu răni adânci istoria noastră personală.
Lasă urme. Sculptează sau dăltuieşte experienţe. Zugrăveşte spaţii luminoase sau întunecate. Intrupează dorinţe şi respinge vise. Zădărniceşte dorinţe şi destramă mituri. Răstigneşte şi învie existenţa noastră.
De multe ori am suferit, dar la sfârşit ne-am bucurat. Ne-am întrebat de nenumărate ori: de ce? Şi cu puţin înainte de disperarea absolută am găsit înţelesul pierdut şi răspunsul ascuns. Am descoperit că din spatele crucii răsare învierea.
Nu puţine au fost dăţile în care am făcut greşeli, am eşuat în idealizare, în ideaticul şi perfectul închipuirii noastre. Insă am înţeles că valoare au cărarea, drumul, calea, încercarea, ceea ce ne face încercaţi, înţelepţi, sfinţi, capabili pentru viaţă şi întâmplările existenţei.
De nenumărate ori am zis: Ah, Dumnezeule, de ce sufăr? Dar în adânc ştiam, înţelegeam că aceste chinuri vor naşte cunoaşterea şi experienţa şi gustarea Celuilalt. In viaţă, durerea ne-a făcut mai înţelepţi, experimentaţi, omeneşti si dumnezeieşti.
Am spus: Nu mai pot! Am mărturisit zdrobiţi: Am obosit! Da, am spus-o de multe ori, la vremea încercării, în clipa prăbuşirii interioare.
Insă mai apoi, atunci când furtuna a trecut şi au venit zile mai bune, am descoperit că în final puteam mult mai multe decât cele pe care mintea noastră nevindecată ni le repeta plictisitor, monoton: Nu poţi! Am cunoscut din experienţă că Dumnezeu a pus cu sete în noi puteri mult mai mari decât cele pe care credeam că le deţinem.
Cele pe care probabil ne temeam să descoperim că le avem, pentru a nu ne tulbura gestionarea lor. Astfel, am preferat să le îngropăm cel mai adesea în boală şi în neputinţă.
Alteori am simţit în noi o contradictie. Am simţit că există şi binele, şi răul. Puteri potrivnice şi dorinţe care se luptau în măruntaiele noastre. Legau şi zădărniceau visele noastre. Insă doar atunci când am acceptat cu prietenie, fără groază şi vinovăţie, paradoxul existenţei, am putut să prefacem, cu harul lui Dumnezeu, întunericul în lumină. Au venit clipe când n-am mai rezistat şi am căzut.
Am păcătuit. Am eşuat. Şi asta ne-a rănit. S-a stricat imaginea noastră despre noi. S-a umplut de vinovăţie spaţiul nostru personal. Dar am înţeles că de multe ori o cădere, un păcat ne deschid harului şi milei cu mult mai mult decât trufia virtuţii. Că de multe ori virtuţile noastre sunt răutăţi înveşmântate frumos. De altfel, Hristos însuşi preferă un păcătos decât un virtuos trufaş.
Ne-am asumat roluri care nu ne aparţineau, însă numai atunci când ne-am îngăduit să fim noi înşine cu adevărat, abia atunci am simţit bucuria.
Am căutat bucuria în cele măreţe, în cele plănuite în mod impecabil, însă dinăuntrul stricăciunii am învăţat că bucuria se găseşte în cele simple, în cele cotidiene, lângă noi, înăuntrul nostru. Ajunge doar să le permitem să existe în viaţa noastră.
Trecerea timpului peste sufletele şi trupurile noastre a presupus şi pierderi. Nu doar ca dorinţe şi pofte neîmplinite, ci şi ca pierderea persoanelor iubite.
Cuţite ascuţite înfipte în spate. Trup şi suflet în durere. Paşi la limitele disperării. Foame şi sete de sens şi speranţă. Insă numai încredinţându-ne Aceluia, simţind că ne iubeşte, pipăind inefabila Sa taină, am deschis existenţa noastră şi ne-am lărgit inimile si orizonturile noastre către Altfel-ul vieţii, către cele de dincolo de sfârşit.
Am suferit cu inima pustie, lipsiţi de orice privire, dar ne-am păstrat credinţa şi nădejdea. Trăirea vieţii care nu cunoaşte moartea. Trăirea vieţii şi împotrivirea la ameninţarea nimicului.
Urmând neîncetata luptă cu timpul, să trăim viaţa ce ne aparţine, ce ne-a fost dăruită. în felul pe care ni l-a descoperit Hristos. O viaţă plină de semnificaţie şi deplinătate existenţială. Noi, şi nu alţii în locul nostru. Pentru noi şi nu pentru aşteptările celorlalţi.
Nu sub umbra privirilor lor. Impreună cu ceilalţi, însă nu pentru ceilalţi. Fără vinovăţii pentru ceea ce suntem, fără frică de ceea ce suntem. Cu speranţa şi visul pentru ceea ce putem deveni.
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI", Editura Sophia
Cumpara cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI"
-
Ce este pacatul?
Publicat in : Editoriale -
Pacatul
Publicat in : Religie -
Pacatul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.