Sfânta Scriptură ne povesteşte despre minunata prefacere a lui Saul, crudul prigonitor al creştinilor, în Pavel, apostolul verhovnic. Pe drumul spre Damasc, asupra lui Saul a strălucit pe neaşteptate o lumină mare din cer, mai puternică decât razele soarelui. Drumeţul a căzut, a auzit glas dumnezeiesc şi, din pricina strălucirii acelei lumini, nu mai vedea (v. Fapte 22,11). Pe urmă, Saul s-a ridicat de la pământ, însă, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic -şi luându-l de mână, l-au dus în Damasc, şi trei zile a fost fără vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut. Pe urmă, după cuvântul Domnului, l-a vindecat Sfântul Anania, si îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat (Fapte 9, 1-22).

Să reflectăm asupra acestui episod biblic. Inima lui Saul orbise de multă vreme, fiindcă nu ştia ce face. Atunci când orbirea duhovnicească a ajuns la limită, şi-a pierdut total şi vederea trupească. Orbirea fizică nu a fost o pedeapsă, ci mai degrabă o consecinţă a faptelor şi a convingerilor lui. Saul a trăit un adevărat şoc, care i-a dat peste cap concepţiile despre Hristos. A văzut în El sensul vieţii sale, iar după aceea a văzut atât trupeşte, cât şi cu duhul.

Iată încă un fragment din Faptele Apostolilor: Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele numele Domnului Iisus, zicând: „Vă jur pe Iisus, pe Care-L propovăduieşte Pavel!" - iar cei care făceau aceasta erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: „Pe Iisus îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi? Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Şi acest lucru s-a făcut cunoscut tuturor iudeilor şi elinilor care locuiau în Efes, şi frică a căzut peste toţi aceştia, şi se slăvea numele Domnului Iisus (Fapte 19,13-17).

Pe lângă post şi rugăciune, în lupta cu demonii este neapărată nevoie de smerenie, lepădare de sine, credinţă tare şi devotament faţă de voia lui Dumnezeu. Nu trebuie să-l „tragem de coadă" pe diavol şi să ne ocupăm de capul nostru cu exorcismele (izgonirea dracilor).

Bineînţeles, aceştia sunt învinşi de Mântuitorul Hristos. Şi totuşi, satana rămâne stăpânitorul acestei lumi, şi tocmai el va da fiarei-antihrist, potrivit Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, puterea sa, şi tronul său, şi stăpânire mare (Apoc. 13, 2). „Necurată, dar totuşi putere", zicea un arhiereu rus. Nu da, Doamne, să intrăm în ciocnire deschisă cu ea!

Aşadar, prin boală Dumnezeu corectează calea duhovnicească a omului: binecuvântează o intenţie sau alta, ne abate de la o întreprindere sau alta (de pildă, împiedică hirotonia sau tunderea în monahism).

Sfântul Ilie, arhiepiscopul Ierusalimului, îl sfătuia pe încercatul monah Ioan să nu plece în pustie, ci să primească igumenia în mănăstire. Ioan nu s-a învoit şi, luându-şi ucenicul, a plecat în Muntele Sinai. Când au trecut Iordanul, Ioan a simţit deodată un tremur în trup şi l-a luat cu friguri. întrucât nu putea merge mai departe, s-au abătut într-o peşteră ca să se odihnească. Vreme de trei zile, boala s-a tot înrăutăţit, încât bolnavul abia se mai mişca, iar în a treia noapte a auzit glas în vis: „Spune-mi, bătrâne, încotro te îndrepţi?" „Mă duc pe Muntele Sinai", a răspuns el. „Te rog să nu te duci acolo!" Totuşi, Ioan n-a ascultat, şi prin aceasta şi-a sporit şi mai mult suferinţele. In noaptea următoare, acelaşi om l-a dojenit: „De ce îţi place mai mult să pătimeşti de boală decât să asculţi de mine ?" „Cine eşti tu?" - l-a întrebat bătrânul, şi a primit răspuns: „Eu sunt Ioan Botezătorul. Unde să te duci, de vreme ce această peşteră este mai presus decât tot Muntele Sinai?! In ea venea adesea însuşi Domnul Iisus Hristos ca să mă cerceteze când locuiam aici. Făgăduieşte-mi că vei rămâne să vieţuieşti aici, şi eu o să-ţi înapoiez sănătatea." Bătrânul a făgăduit, şi îndată s-a vindecat.
Câteodată, boala îl opreşte şi pe cel ce, cu voie sau fără voie, încearcă să pătrundă dincolo de hotarele rânduite nouă, să iscodească tainele teologiei şi zidirii lui Dumnezeu.

In tinereţe, Anghelina, igumena Mănăstirii Sfintei Olga din Gruzia se gândea şi încerca adesea să-şi imagineze ce înseamnă infinitul, cum poate Unul Dumnezeu să fie în Trei Persoane. Ca răspuns la întrebările sale cutezătoare, a simţit deodată o puternică durere de cap, care ulterior a fost înlocuită de insomnie. Multe săptămâni la rând fata n-a putut să adoarmă, ci zăcea cu ochii deschişi.

Atunci, întâi-stătătoarea a trimis-o în pelerinaj la Locurile Sfinte. După un an, somnul i s-a normalizat. De atunci, maica Anghelina a hotărât să nu mai discute şi să nu mai disece mintal niciodată cele aflate mai presus de înţelegerea ei. A început să se roage Domnului să-i dăruiască plânsul pentru păcatele sale şi trezvia duhovnicească.

Iată acum un episod din viaţa Sfântului Serafim. Odată, la vreme de iarnă sau poate toamnă târzie, a venit în Mănăstirea Sarov un arhiereu care nu avea credinţă deplină în sfinţenia stareţului, smintindu-se din pricina clevetirilor răuvoitorilor. Văzându-l pe vestitul pustnic, l-a întrebat, printre altele, de minuni. Cuviosul a răspuns că minuni face doar Dumnezeu Cel Atotputernic, şi a început să se îngrijească de ospătarea arhiereului. Ei bine, atunci a avut loc o minune adevărată: într-un colţ al chiliei a crescut deodată un tufiş de zmeură proaspătă de tot şi înmiresmată. Părintele l-a ospătat cu zmeură pe musafirul uimit, care şi-a cerut iertare îndată pentru îndoielile sale. Iarăşi minune: tufişul a dispărut la fel de subit. Dorind să scape de slava omenească, minunatul plăcut al lui Dum-nezeu l-a prevenit pe arhiereu: „Să nu mai spui la nimeni până când o să mor, altminteri o să fii bolnav..." Intr-adevăr, arhiereul a povestit cele întâmplate abia după mutarea Sfântului la cele veşnice.

Dar dacă nu s-ar fi abţinut, ci ar fi dezvăluit taina mai devreme ?

Un pelerin, cunoscut al meu, mi-a povestit următoarea minune întâmplată la Diveevo. Sărutând pentru prima oară moaştele Sfântului Serafim, a auzit cu inima avertismentul: „Nu lua har mai mult decât ţi se dă!" In mod evident, nu erau propriile lui gânduri, şi nici o voce din exterior. Tânărul s-a mirat, deşi n-a înţeles noima cuvintelor.

După aceea, împreuhă cu ceilalţi pelerini, a mşrs la sfintele izvoare, însă, din nechibzuinţă, i s-a părut că un singur izvor este prea puţin, şi s-a cufundat în două. După ce a ieşit din al doilea, a plecat la hotel.

Pe drum l-a apucat brusc spatele: o durere aprigă a început să se răspândească din coloana vertebrală în mâini şi în picioare. „Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!" - s-a amărât pelerinul. „De ce apa vindecătoare mie mi-a adus boală?!" în pofida analgeticelor şi masajului, starea lui a rămas ne-ameliorată timp de două zile. în acel moment, tânărul şi-a dat seama că avertismentul primit n-a fost întâmplător. Căindu-se de gestul său necugetat şi cutezător, pelerinul s-a dus, cu nădejde şi rugăciune, la al treilea izvor - şi în momentul în care apa s-a atins de spinarea lui, durerea a dispărut. A simţit că s-a vindecat.

In legătură cu această întâmplare, m-am gândit: creştinul e ca un vas în care Domnul „varsă" energia Sa, şi fiecare vas are o anumită capacitate. Dacă harul, din vina noastră, „dă pe dinafară", vom fi traşi la răspundere pentru risipă şi neglijenţă. Ca să ne izbăvească de această nenorocire, Dumnezeu ne înfrânează. Omul smerit îşi ştie măsura, adică locul, pe când celui lipsit de smerenie trebuie să i se lămurească...

KONSTANTIN V. ZORIN

GHIMPELE DIN TRUP, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea „GHIMPELE DIN TRUP”

• Durerea de a nu putea savarsi minuni!
  Publicat in : Editoriale
• Durerea pentru pacatele altora
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Durerea fizica si durerea duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Despre durerea oamenilor
  Publicat in : Morala
• Participarea la durerea celorlalti
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: