Intrarea in vesnicie. Moartea biologica. Asistarea muribundului

A trăi creştineşte nu e cu putinţă, creştineşte este cu putinţă numai a muri. (Arhimandrit Sofronie)

Cel mai sigur eveniment din viaţa unui om este moartea. Moartea biologică - noţiunea medicală laică - înseamnă în fond desprindrea sufletului de trup, moment în care sufletul se duce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul se dezintegrează în cele din care a fost făcut.

Tema morţii apare în mod constant, obsesiv, în toate religiile, în toate culturile, în toate sistemele ştiinţifice.

Necunoaşterea lui Dumnezeu este moarte.

I-am luat odată un interviu Părintelui Arsenie de la Techirghiol despre moarte:

- In închisoare am văzut mulţi oameni murind. In ziua morţii lor, toţi voiau să mai trăiască „o zi", „măcar o zi".

- De ce credeţi că se rugau astfel, părinte?

- Am aflat mai târziu, când l-am citit pe Sfântul Sisoe. El zice că „este suficientă o zi pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu". Probabil că de aceea mai cereau o zi.

Până la moarte trupul s-a îmbolnăvit şi s-a însănătoşit de multe ori. Dar iată că în ziua morţii, în ceasul morţii sau în clipa morţii, trupul cade, se prăbuşeşte definitiv în dezintegrare, acest proces nu poate fi evitat.

Conceptul de medicină creştină duce bolnavul mai departe, căci sufletul intră în veşnicie, acolo unde este ţara celor vii cu adevărat, care sunt identici cu ei înşişi.

Timpul dinaintea morţii are o valoare şi o însemnătate uriaşă, care determină evoluţia sufletului în veşnicie.

In ceasul morţii suferinţa se amplifică la cote maxime. Sfinţii Părinţi insistă în toate scrierile lor că această suferinţă are efect terapeutic în planul sufletesc: „prin boală grea se nimicesc toate păcatele neputinţei şi neştiinţei".

Ceasul dinaintea morţii, prin experierea intensă a pocăinţei, poate recupera zilele şi anii pierduţi din tot restul vieţii, poate mântui omul. Medicul creştin, preotul, sora medicală, diaconita, familia trebuie să se roage pentru bolnav şi să-l ajute să intre sau să reintre în Biserică.

Cine vrea să lucreze pentru asistarea bolnavilor incurabili, a muribunzilor, să ţină tare în minte cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „E mai uşor să vindecăm sufletul decât trupul".

Terapia spirituală e nelimitată, nu are margini. Trupul este vindecabil sau nevindecabil, sufletul este întotdeauna vindecabil atâta timp cât este în trup.Trăirea dominantă a oricărui muribund este neputinţa, conştientizarea că a sosit „un moment când nu se mai poate face nimic".

Ioan Carpatiul ne aminteşte că „smerita cugetare e recunoaşterea neputinţei proprii şi a sărăciei de către mintea care îşi vede lipsurile."

Atunci omul- persoană realizează că „îşi are existenţa de altundeva" şi că de acolo îi pot veni îmbogăţirile. Terenul propice al primirii şi venirii lui Hristos în inima muribundului este smerita cugetare din acele clipe, căci prin cuvintele Eu sunt un crin al văilor (Cântarea Cântărilor 2, 1) acelaşi Ioan Carpatiul înţelege sufletele smerite în care răsare Crinul, adică Mirele Cuvântul".

Frica de moarte poate fi tratată, deoarece ea „nu este potrivit firii", căci dacă ar fi aşa, „atunci oamenii n-ar mai îndrăzni să se împotrivească morţii".

Incurajările (în faţa morţii) fără Hristos sunt penibile şi nu folosesc la nimic. Cuvântul „curaj", sau „fi demn", sau „fi tare" - toate sunt cuvinte goale, care îşi pierd înţelesul pe măsură ce sufletul se desprinde.

Dumnezeu îl ia pe om la El când şansele lui de mântuire sunt maxime.

Spovedania sinceră şi rugăciunea Bisericii sunt arme tari, pe care nu poate să ni le ia nimeni. Mai mult, la acestea se adaugă mila lui Dumnezeu. „Totul are sfârşit, afară de mila lui Dumnezeu."

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

Vindecarea, Editura Christiana

Cumpara cartea "Vindecarea"


 

.