Intristarea

Intristarea Mareste imaginea.

„Intristarea este locuitoare a pagubei, tovarăşă a eşecului, premergătoare a exilului, aducere-aminte de rude, asociată a strâmtorării, însoţitoare a akediei, acuză a iritării, amintire a insultei şi întunecare a sufletului, posomoreală a obiceiurilor, beţie a chibzuinţei, antidot al somnului, nor al chipului, vierme al trupului, întristare a gândurilor, legătură a captivităţii”.

„întristarea este locuitoare a pagubei...

Fiecare dintre noi avem momente în care viaţa ni se pare foarte dificilă, succesele se pierd în negura timpului, bucuriile nu se mai înfăţişează deloc în faţa ochilor, iar cei apropiaţi par foarte distanţi. Singura constantă din existenţa cenuşie care ne caracterizează este dată de eşecuri, de pagubele suferite, de toate acele clipe în care am simţit că ne ratăm sufleteşte, că rănile interioare nu se vor vindeca niciodată, ci din contră, se vor înmulţi. In acest condiţii, întristarea pătrunde tot mai adânc în inima şi mintea noastră şi ne determină să privim o imagine total distorsionată a vieţii. Persoanele depresive declară adesea că nu mai observă nimic pozitiv la viaţa lor, fapt deloc întâmplător, de vreme ce întristarea se hrăneşte din eşecuri, din toate acele întâmplări negative şi necazuri de care niciun om nu este scutit, dar care trebuie privite în mod realist, nu fatalist, aşa cum tindem adesea să o facem. In clipele de întristare este bine să ne „numărăm” bucuriile din viaţă, aşa cum ne recomandă un vechi proverb britanic. Vom observa că nu suntem nici pe departe atât de nefericiţi pe cât credem.

...tovarăşă a eşecului...

Una dintre greşelile constante pe care părinţii le fac cu privire la proprii copii este reprezentată de împingerea acestora permanent la învăţare peste limită numai din dorinţa de a-i determina să atingă primele locuri, să câştige premii şi să fie slăviţi de toţi cei din jur. Atunci când aceşti copii cresc şi se confruntă cu viaţa reală, nu doar cu propriile sarcini de lucru, ajung să fie paralizaţi de teama eşecului. Insă nimeni nu poate progresa în viaţă fără „a se măcina in luptă cu propriile conflicte interioare”.

Fiecare creştin se desăvârşeşte prin suferinţă şi merge pe un drum presărat de biruinţe şi eşecuri, însă ceea ce-l caracterizează nu este că rămâne neînvins, ci faptul că şi atunci când cade, nu ezită să o ia de la capăt. Nimeni nu este asemenea lui Hristos, Care a biruit păcatul şi moartea pentru noi, fără a se pleca în faţa acestora. Fiind pătimaşi şi nepricepuţi, ne împiedicăm adesea, dar nu deznădăjduim, nu devenim mai slabi în faţa înfrângerilor, ci mai iscusiţi în luptă. Astfel ajungem să căpătăm o experienţă duhovnicească profundă şi care ne ajută să răbdăm într-un mod adecvat asalturile patimilor. Aşa cum observa Sfântul Isaac Sirul: „nu desăvârşirea încununează o minte curată, ci faptul de a ţinti spre această desăvârşire”. De aceea, nu ne grăbim să deznădăjduim atunci când cădem în păcat, ci ne cicatrizăm rănile şi învăţăm cum trebuie să ne ferim de a mai fi răniţi pe viitor.

...premergătoare a exilului...

Un om cuprins de întristare nu are nicăieri o casă a sa. Locul unde stă îi apare permanent ca unul încărcat de o istorie negativă. De aceea, oamenii trişti aleg să călătorească mult sau, în lipsă de fonduri, doresc cu ardoare să o facă. Insă problemele nu se pot rezolva astfel, deoarece oriunde am merge ne purtăm tot pe noi înşine. Cu alte cuvinte, nu reuşim să scăpăm de problemele noastre interioare chiar dacă ne schimbăm locuinţa. Pentru monahi, ispita întristării vine însoţită de gândul mutării în altă mănăstire. Pentru mireni, apare gândul concediilor fără număr, care să relaxeze starea depresivă în care se află. In realitate, în astfel de situaţii, concediile nu ne vor ajuta prea mult. Trebuie să începem să medităm la cauza pentru care ne simţim nefericiţi, să ne rugăm şi să ne gândim la ceea ce Dumnezeu îşi doreşte de la noi.

...aducere-aminte de rude...

Pentru monahi, una dintre ispitele constante este reprezentată de gândul întoarcerii în lume alături de cei dragi. Desigur, fiecare monah cunoaşte că viaţa sa în lume este definitiv închisă şi că acum trăieşte o nouă existenţă. De aceea primeşte un nume nou şi este primit ca ucenic de un monah îmbunătăţit, care să-i călăuzească viaţa duhovnicească. Insă mintea sa, obişnuită cu traiul din lume, păstrează în continuare toate acele amintiri plăcute petrecute alături de propria sa familie, de prietenii săi.

Curăţirea sufletească de aceste amintiri - care nu sunt necurate în sine, dar pot constitui o povară foarte grea prin ispita diavolului - se produce treptat, pe măsură ce monahul conştientizează noua sa viaţă, ascultă sfaturile părintelui său duhovnicesc şi depărtează aceste gânduri ale întristării care încearcă săd determine să renunţe la viaţa sa monastică. De aceea, este bine ca monahul să nu mai păstreze legătura cu familia sa decât la un nivel minimal. Să ne aducem aminte de sfatul awei Arsenie cel Mare care a primit testamentul unei rude şi a refuzat să-l citească, spunându-i trimisului că el a murit înaintea aceluia. Cuvântul său era adevărat: murise pentru lume şi trăia acum ca monah doar pentru Hristos.

...asociată a strâmtorării...

Viaţa duhovnicească presupune unele privaţiuni, în special cea monahală, unde întâlnim de altfel şi votul sărăciei ca unul dintre cele trei legăminte, alături de castitate şi ascultare, pe care monahul este dator să le împlinească. Insă, cu toate că, în lume, nu suntem legaţi de votul sărăciei şi majoritatea oamenilor muncesc foarte mult, ei trăiesc de pe o zi pe alta şi devin deprimaţi din acest punct de vedere. Este adevărat că există şi mulţi bogaţi deprimaţi, mai ales din cauza plictiselii şi a suficienţei de sine pe care o adoptă drept regulă esenţială a vieţii lor. Insă tristeţea îi atacă pe oamenii săraci zugrăvindu-le lipsurile lor evidente şi lipsa de orizont a vieţii pe care o duc. In asemenea momente este bine să ne amintim de unele exemple scripturistice, precum milostenia văduvei sărace (Marcu 12, 41-44), care a aruncat în cutia milei mai mult decât toţi bogaţii de dinainte, de exemplul văduvei din Sarepta Sidonului, care cu un pumn de făină şi câteva linguri de ulei l-a hrănit luni bune pe prorocul Ilie Tesviteanul (3 Regi 17, 9-16) şi să medităm la faptul că Dumnezeu este cel care ne poartă de grijă şi El va iconomisi pentru noi cele de trebuinţă, atât timp cât nu ne vom lenevi. De altfel, El este Cel Care ne-a zis: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decâtîmbrăcămintea? [...] Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 25, 33).

...însoţitoare a akediei...

Akedia constituie o plictiseală profundă a sufletului, care îl poate conduce pe om la ieşirea din minţi, dacă nu este combătută prin rugăciune şi meditaţie la cuvintele Domnului. Această stare este asociată frecvent cu tristeţea pentru că simţim că nu mai putem ieşi din acest cerc vicios al gândurilor şi al pasivităţii psihologice. In realitate, însă, tristeţea ne atacă acum pentru că sufletul nostru este „mort”, lipsit fiind de apa rugăciunii, de puterea postului, de hrana virtuţilor creştine. Este bine să ne spovedim şi să ne împărtăşim frecvent cu Sfintele Taine pentru a evita căderea în astfel de stări, să muncim în mod ordonat - nici prea mult, nici prea puţin - şi să ne preocupăm cu atenţie de milostenie. Tristeţea ne face să ne gândim numai la necazurile noastre, care pot să fie cât se poate de reale, dar pe care le hiperbolizăm adesea prin intermediul imaginaţiei sau le inventăm pentru a capta atenţia celor din jur. Cu răbdare şi nădejde putem să modificăm cu oarecare uşurinţă această percepţie eronată a psihicului nostru. In definitiv, de ce ne acordăm atâta importanţă? Nu flămânzim precum popoarele din Africa, nu trăim în sărăcie precum cele din America de Sud, nu avem parte de calamităţi naturale precum cele din America de Nord. Care este motivul pentru care simţim nevoia să ne plângem neîncetat sau, mai rău, să spunem că ne plictisim când atâta lume are nevoie de ajutorul nostru?

...acuză a iritării...

Când suntem trişti tindem să devenim mult mai irascibili decât de obicei şi să ne comportăm inadecvat cu cei din jur motivând că aceştia au o problemă cu noi. De fapt, tindem să amplificăm reacţiile lor şi să ne considerăm atacaţi interior chiar dacă aceştia nu au avut nici cea mai mică intenţie de a ne răni. Ne creăm astfel un sistem psihologic defensiv, denumit în literatura de specialitate „pasiv-agresiv”. Cu alte cuvinte, nu începem noi un conflict, dar căutăm şi cea mai mică eroare a celor din jur pentru a răspunde într-o manieră agresivă. Tristeţea şi mânia merg mână în mână pentru că atunci când omul are o părere rea despre sine şi despre viaţa sa, el tinde să nu-şi asume vina decât parţial. Restul responsabilităţii - o mare parte a acesteia, de rapt - cade în sarcina celor din jur, cărora le sunt atribuite cauzele eşecului personal al celui întristat. Este bine să analizăm în mod lucid reacţiile noastre, nu printr-o privire introspec tivă grijulie cu imaginea perfectă despre sine, şi să ne dăm seama că suntem în realitate înşelaţi şi că, de fapt, cauza iritabilităţii noastre nu constă în lipsa de prevedere a celor din jur, ci în modul distorsionat în care privim realitatea.

...amintire a insultei şi întunecare a sufletului...

Pentru omul trist, orice mic reproş constituie un capăt de ţară, pentru că, aşa cum am precizat anterior, el nu mai dispune de o imagine lucidă a realităţii, ci doar de o iluzie psihologică. De aceea, un astfel de om îşi va aminti până în cele mai mici detalii o scenă în care a fost insultat şi va învârti de multe ori cu ură în minte gândul la cel care a săvârşit greşeala împotriva sa. Desigur, pomenirea răului ne conduce la o gândire abuzivă, în care noi suntem veşnic cei nedreptăţiţi, iar cei din jur asupritorii noştri. Acest fapt ne întunecă sufletul, pentru că nu mai reuşim să ne gândim la cei din |ur cu dragoste, ci numai cu ură. Sfântul Maxim Mărturisitorul a observat foarte bine aceste
aspecte, afirmând următoarele: „Cel fără de minte fiind purtat de patimi, când se tulbură împins de mânie, se grăbeşte fără judecată să ocolească pe fraţi, iar când este aprins de poftă, răzgândindu-se, fuge să-i întâlnească. Iar cel înţelept lucrează în amândouă împrejurările cu totul dimpotrivă; căci în vreme de mânie, tăind pricinile tulburării se scutură de scârba faţă de fraţi, iar în vreme de poftă se reţine de la pornirea spre întâlnirea nesocotită".

...posomoreală a obiceiurilor...

Cei trişti par veşnic posomorâţi. Nimeni nu le intră în graţii, nimeni nu reuşeşte să-i clintească din această stare apatică, vecină cu moartea. Cu toate că persoanele din jur depun adesea eforturi de a-i scoate din muţenia lor, nu reuşesc decât rareori să-i determine să-şi revină. Insă această stare de întunecare sufletească este confundată de unii creştini cu înţelepciunea tăcerii, ceea ce îi determină să devină încă mai atraşi de o muţenie nesănătoasă din punct de vedere sufletesc. Să nu uităm cuvintele lui Isus, fiul lui Sirah: „Omul înţelept va tăcea până la vreme, iar cel îngâmfat şi nebun va trece peste vreme” (Eccleziasticul 20, 6). O idee asemănătoare exprimă şi Sfântul Vasile cel Mare care ne sfătuieşte: „Să nu fim morocănoşi în discuţii, ci atrăgători în vorbire, dar sa nu căutăm să folosim un anume grai uşuratic, ci să păstrăm farmecul poveţelor binevoitoare. Chiar şi când suntem siliţi să mustrăm, de fiecare dată să ne ferim de a fi grosolani”. Un creştin echilibrat şi cuviincios are grijă să nu pară posomorât, dar nici excesiv de glumeţ, ferindu-se atât de efectele tristeţii, cât şi de ale cele ale vorbirii necuviincioase.

Preot Adrian Agachi

Fragment din cartea "Intre razboiul patimilor si pacea virtutilor", Editura Cuvantul Vietii

Cumpara cartea "Intre razboiul patimilor si pacea virtutilor"

Pe aceeaşi temă

06 Februarie 2020

Vizualizari: 3269

Voteaza:

Intristarea 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

intristarea tristetea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE